Cuvânt la convertirea vameşului Matei

Cuvânt la convertirea vameşului Matei




La sãrbãtoarea Sf. Ap. Matei se citeşte evanghelia întâlnirii Lui Iisus cu acest vameş, ocazie de a discuta întâlnirile Domnului cu vameşii şi cu pãcãtoşii, cu oamenii de o reputaţie proastã.
În Biblie, prin ‘pãcãtoşi’ se înţelege oamenii care pãcãtuiesc mult şi la lumina zilei—chiar cu sfruntare. Impresia este cã Iisus S—a înţeles mai bine cu mulţi dintre aceştia, decât cu teologii şi cucernicii vremii Lui.
De ce a gãsit Iisus mai multã ascultare la pãcãtoşii ‘de rând’?
Sã începem încercarea de rãspuns tot printr—o întrebare.
La câţi dintre aceşti pãcãtoşi existã un refuz teoretic şi argumentat al religiei?
În cazul ‘pãcãtoşilor’ pocãiţi, din Evanghelie, nu e vorba de oameni ‘proşti’—ba dimpotrivã—ci de oameni fãrã convingeri anti—religioase, fãrã o armãturã de idei antireligioase, a cãror desfacere ar fi mult mai anevoioasã. Nu prostia îi sfinţeşte. Prostia nu sfinţeşte pe nimeni—cu atât mai puţin pe nişte mari pãcãtoşi. Iar pãcãtoşii din Evanghelie sunt nişte oameni inteligenţi, ei pot şi vor sã Îl recunoascã pe Iisus—au curajul de a Îl identifica în mod corect. (Pentru orice eventualitate, adaug cã sãrãcia ‘în duh’, recomandatã de Iisus, înseamnã sãrãcie asumatã, liber consimţitã, aşadar duhovniceascã. E sãrãcia ‘pe dinãuntru’, detaşarea autenticã. Iisus afirmã ceva evident—cã nu e deajuns ca unul sã fie sãrac; trebuie sã consimtã, sã îşi asume condiţia sãrãciei. Prototipul sãrãciei acesteia ‘în duh’ e, pentru creştini, existenţa cãlugãreascã: sãrãcia voluntarã, vrutã, asumatã, liber consimţitã, resimţitã ca o alegere, nu ca o constrângere.)
Vameşul Levi era inteligent, ca şi pãcãtoasa din casa lui Simon: ambii ştiau sã interpreteze semnele autoritãţii Lui Iisus. Iar pe aceastã cale nu erau blocaţi, stânjeniţi de prejudecãţi savante, de o anti—religiozitate teoretizatã şi argumentatã. Se ştiau pãcãtoşi—vroiau altceva cu viaţa lor. Nici vorbã de prostie. Aveau toatã inteligenţa necesarã—şi mai multã, se pare, decât atâţia dintre contemporanii lor. Însã mintea le era maleabilã, deschisã, neobstrucţionatã de argumente împotriva religiei.
Nu lipsa de inteligenţã e, în acest caz, un avantaj; cãci pãcãtoşii care se convertesc au inteligenţa de a—L identifica pe Iisus. Avantajul provine din lipsa unor deprinderi mintale de contestare argumentatã a religiei. Cel dedat pãcatelor obişnuite nu acţioneazã aşa din convingeri filozofice, pentru cã aşa ar fi conform filozofiei. El face aşa cedând—înclinaţiilor, nevoilor, atavismelor, chemãrilor, ispitelor, trebuinţelor. Pãcãtosul de rând, neintelectual, nu blasfemiazã ca Marchizul de Sade; nici n—ar şti s—o facã, nu s—ar pricepe. El n—are convingeri intelectuale solidificate. Nici nu existã la el ura de sacru (Iisus întâlneşte şi aşa ceva: ca în cazul demonizatului care Îl ceartã pe Domnul). Pãcãtoşii simpli nu au un ateism teoretic. Ateismul nu e convingerea lor filozoficã.
În cazul pãcãtoşilor ‘din popor’, opţiunile de viaţã nu se însoţesc de nişte opţiuni teoretice; o prostituatã nu are convingeri filozofice, o doctrinã ateistã, etc.. Nu existã un refuz teoretic al religiei, cu atât mai puţin unul savant argumentat. Prostituata nu are motive filozofice pentru a trãi aşa cum trãieşte. Nu existã, în concluzie, la pãcãtosul ‘obişnuit’, nici refuzul religiei, nici argumentarea savantã a acestui refuz. Ceea ce îl lasã mai liber de a se remodela; convertirea lui nu antreneazã reluarea şi transformarea categoriilor intelectuale fundamentale, etc..
Apoi, rãul moral, restriştea, confruntarea cu nevoile existenţei fac mai vie setea de curãţire, dezbarã de iluzii. Simţul realului este, în general, mai mare la astfel de oameni.
Cred cã şi Rourke, şi Dna. Koll, şi Dna. Dunaway, se roagã cu mai multã ardoare decât mulţi Cardinali şi universitari. Experienţa mizeriei existenţei e mai desluşitã şi mai neechivocã. Ei sunt deschişi şi dispuşi sã vadã mizeria existenţei fãrã Dumnezeu.
Ceea ce nu face ca astfel de convertiri sã fie în mai micã mãsurã un har. Şi dintre pãcãtoşii ‘obişnuiţi’, majoritatea nu se îndreaptã. Nu trebuie idealizatã condiţia lor. Pãcatul nu îndreaptã spre Dumnezeu—ci harul. Iar rãnile, sechelele pãcatului rãmân.
Interpretarea chemãrii pãcãtoşilor trebuie curãţitã de prejudecãţi şi de populism. Nu trebuie exagerat. Nu toţi vameşii, pãcãtoşii şi adulterinii din vremea Lui Iisus s—au şi convertit; mulţi L—au întâlnit fãrã a se converti. Din doi condamnaţi, unul L—a implorat, celãlalt L—a batjocorit cu asprime. Majoritatea vameşilor, prostituatelor, adulterinilor au rãmas la fel şi pe mai departe. Unii s—au convertit, iar cei mai mulţi probabil cã nu. Nu e un avantaj sã fii ‘pãcãtos’. Pãcatul îndepãrteazã de Dumnezeu, iar harul apropie. Iisus nu fetişizeazã clase sociale ca atare—ci cautã disponibilitãţi. Marginalizaţii au un mai viu sentiment al dependenţei de Dumnezeu. Pãcãtoşii notorii nu au ‘mai multã nevoie de Dumnezeu’ decât ceilalţi; însã pot ajunge sã fie mult mai conştienţi de aceastã nevoie—şi infinit mai receptivi la ceea ce li se oferã. Toţi oamenii nãscuţi din Eva au egalã nevoie de Dumnezeu; însã unii ajung sã îşi dea mai limpede seama de asta.
Pe de o parte, ‘vameşii’ sunt mai numeroşi decât savanţii, aşadar e mai firesc sã existe un numãr absolut de convertiri, între aceştia, corespunzãtor mai mare. Iisus a convertit şi intelectuali—pe farizeul Nicodim, pe saduceul care a scris a patra Evanghelie, pe Iosif din Arimatea, pe teologul Pavel. Deasemeni, a întâlnit şi drepţi—ca pe foştii ucenici ai Botezãtorului, ca pe Lazãr şi surorile acestuia, ca pe sutaşul cel credincios, etc..
Pe de altã parte, pãcãtoşii renumiţi sunt mai lipsiţi de mândrie în chestiuni religioase, mai dispuşi sã dea ascultare, mai puţin convinşi cã ar şti ceva despre aceste lucruri.