Ceva despre ‘Note ale unei vizite la Biserica rusã’ de William Palmer

Ceva despre ‘Note ale unei vizite la Biserica rusã’ de William Palmer





O carte editatã în 1882 de Newman, ‘Note ale unei vizite la Biserica rusã în anii 1840, 1841’, de Palmer, este cronica teologicã a cãlãtoriei în Rusia a unui negociator în nume propriu, aflat pe urmele legitimãrii în Rãsãrit a ecleziologiei anglicane; în prefaţã se noteazã cã prelaţii ruşi sunt donatişti, şi cã interesul volumului e mai mult documentar decât teologic.
Pentru mine, cartea anglicanului e instructivã fiindcã aratã cã, în 1 ¾ veacuri, mai nimic nu s—a schimbat, Bisericile sunt tot acolo unde se aflau acum 170 de ani. Luãrile de poziţie ocazionate de deschiderea tratativelor ecumenice nu au fãcut decât sã precizeze şi sã fortifice atitudinile pe care Palmer, în vremea lui, le gãsise la ruşi. Nu s—au disipat neînţelegeri—ci s—au accentuat prejudecãţi. De partea occidentalã, gãsim aceeaşi defensivitate şi dorinţã de a face pe plac, de a atenua şi de a relativiza. Într—un fel, între timp şi Biserica romanã s—a anglicanizat.
Iluzia anglicanã este aceea cã ei sunt ‘ortodocşii Apusului’, cã au aceeaşi legitimitate eclezialã ca şi rãsãritenii. Adicã, în practicã, acelaşi filetism meschin deghizat în teologie. Acelaşi separatism filetist care vrea sã treacã drept teologie. În ambele situaţii ecleziale—anglicanã şi rãsãriteanã dizidentã—retorica joacã un rol de frunte. Existã acelaşi gust maladiv al vorbelor mari, al frazelor sforãitoare.
De fapt, nu numai eforturile, ci şi postulatele şi atitudinile lui Palmer au fost infructuoase. (Trebuie sã recunoaştem cã întotdeauna unii creştini au fost mai ecleziali, adicã mai acaparaţi, mai preocupaţi de ‘vizibilitatea’ şi organizarea Bisericii, de tratative şi de acorduri, de latura sociologicã şi formalã, ca alţii; Palmer fiind unul dintre cei mai avizi de tratative, iar autorul prezentelor rânduri, dintre cei mai puţin. Familia mea a dat Bisericii rãsãritene dizidente maici şi preoţi; însã eu n—aş trece strada pentru a lua parte la nişte tratative. Ceea ce e în acord cu faptul cã sunt un laic, medic, cu gustul literaturii şi voltairian. Din nou, cred cã fiecare creştin trebuie sã simbolizeze, prin ceva, Biserica—nu sã o reprezinte efectiv, nici sã o întruchipeze, nici sã se comporte ca şi cum el ar fi întreaga Bisericã, sau Biserica ipostaziatã. Biserica e simbolizatã, prin ceva, nu reprezentatã în fiecare creştin individual. Apreciez vizibilitatea necesarã a Bisericii—participarea la cultul comun, etc.; nu satelitarea instituţiei.)
Palmer îi învinuia cu vehemenţã pe rãsãritenii schismatici de a fi adoptat definiţia papistãşeascã a Transsubstanţierii; ‘Mãrturisirea ortodoxã’ aprobatã la 1643 e apreciatã ca latinizantã —ca şi articolele Sinodului de la 1672. Considerã cã ereticul Chiril a fost victima tridentinismului rãsãritean şi a maşinaţiilor diplomaţilor apuseni; afacerea Lukaris e privitã, aşadar, ca un linşaj teologic. Şi ajungem chiar sã vedem câţiva interlocutori ruşi mai moderaţi în anti—romanism şi anti—tridentinism, decât furibundul Palmer, care are lexicul tradiţionalei invective anti—papale a anglicanilor.
Ceea ce întrucâtva concordã cu pãrerea mea despre anglicani: nişte protestanţi care se cred ortodocşi, care se vor ‘ortodocşii Apusului’, care pretind cã Ortodoxia este precedentul anglicanismului.
Palmer le împãrţea monahilor ruşi ‘Preces Privatae’ ale lui Andrewes. Însã nu de relicve literare ar trebui sã fie vorba, ci despre rolul jucat de astfel de rugãciuni în existenţa realã a anglicanismului. Cãci lui Palmer nu îi rãmânea decât sã arate drept doctrinã anglicanã un mãnunchi de referinţe literare din acestea, şi de precedente bisericeşti.
Mitrofan, Ep. Voronejului, este evocat dupã ‘relatarea oficialã a vieţii, minunilor şi canonizãrii’. De la el a rãmas un manuscris cu meditaţii despre moarte.
Eroii lui Palmer sunt, cum e şi de aşteptat, unii ca Andrewes şi Laud. Întrebarea lui este: ‘Ce spun Pãrinţii?’. Mie asta îmi aminteşte de bãtrânul bolşevic huşean care întreba: ‘Ce—a spus Lenin?’. (Iar în copilãria mea, am cunoscut un cizmar din Huşi care avea în odaia de lucru portretul lui Lenin—un scriitor admirat de Gracq ….)
Nu ştiusem cã nici nestorienii, nici armenii nu sunt iconoduli. Direcţia teologicã a primilor ar face explicabil refuzul icoanelor.
La pg. 559 e discutat Sf. Dimitrie al Rostovului, apreciat ca anti—filioquist şi, ca alţi teologi ucrainieni, preferând ţarismul, papismului.

În concluzie, cartea lui Palmer este un reportaj religios bine scris; altfel, gestul lui porneşte din impulsul unui creştin de a asuma ceea ce nu îi revenea—o misiune care nu era a lui. O anexã a v. ne spune cã acelaşi Palmer mai scrisese şi un comentariu la ‘Daniel’ şi ceva despre simbolurile creştine timpurii.