Martini ca ţintã a calomniilor

Martini ca ţintã a calomniilor




Mediile catolice conservatoare şi tradiţionaliste practicã demonizarea Cardinalului Carlo Maria Martini; practica nu e defel nouã, sã ne gândim numai la ceea ce se spunea despre Casaroli, Villot şi Benelli—ca sã nu mai amintim de … Bugnini; însã reputaţiile lui Pius al IX—lea, Ottaviani şi Escriva nu au fost nici ele mai bune. Calomnia lucreazã în ambele sensuri. Bineînţeles, anti—progresiştii vor ca noi sã credem cã numai calomniile lor sunt adevãrate. Iar ultra—tradiţionaliştii, o minoritate sectarã—mai ales sedevacantişti şi alte lighioane—nu i—au scutit de calomnii nici pe Wojtyla şi Paul al VI—lea. Procesele de intenţie teologice (Lonergan, Kasper, Lehmann, etc.) sunt o practicã prea rafinatã, nu e ceva la îndemâna expeditivilor tradiţionalişti—care preferã arma calomniei sfruntate, odioase.
Cardinalul Carlo Maria Martini are înfãţişarea unui bãrbat dur, aspru, ferm, tenace, obstinat; însã unii ca Pius al IX—lea, Ottaviani şi Escriva erau temuţi, chiar ocoliţi. Înfãţişarea Papei e grãitoare chiar în portrete.
Cei care, acum treizeci de ani, se indignau cã Vaticanul foieşte de comunişti sunt urmaşii acelora pentru care faptul cã Vaticanul foise de fascişti nu a fost o problemã.

Chiar în greşelile lui, se întâmplã ca Martini sã fie deasupra acelora care—l criticã şi—l calomniazã.
Între contemporani, Carlo Maria Martini e ‘bãtrânul meu îmbunãtãţit’, şi ‘bãtrânul meu iubit’, acela la care înţeleg sã mã raportez afectuos şi filial.
Revendicarea lui de biblicitate, de gândire şi simţire biblice, e convingãtoare şi îmbietoare. Oamenii se uitã prea puţin la ceea ce spune el—şi prea mult la ceea ce vor (--au decis dinainte--) sã vadã. Faptul contemporaneitãţii cu un mare om e întotdeauna emoţionant—iar pentru mine e semnificativ cã am ajuns sã li—l prefer lui Ware şi Zizioulas.
Care e marele autor creştin al vremii noastre? Pentru mine, rãpunsul e: Cardinalul Martini.
Calomniatorilor sãi tradiţionalişti le displace îndeosebi faptul cã Martini gândeşte. Dezacordului de idei i se adaugã neplãcerea de a—l vedea raţionând, gândind. Cel mai rãu lucru pe care—l gãsesc de spus despre Ordinul iezuit unii conservatori este acela cã (prea) e o şcoalã a inteligenţei.
Dealtfel, chiar dacã probabil dã glas convingerilor multor catolici—inclusiv din ierarhie—Martini e cumva şi el un solitar. Nu existã un front public al ierarhiei ‘pro—Martini’.
Practica uzualã a gazetarilor ostili e de a da o formã caricaturalã intervenţiilot lui, de a le caricaturiza, de a le face sã arate caricatural. El se pronunţã cu mai multã consideraţie despre Paul al VI—lea, decât o fac calomniatorii atunci când vorbesc despre el. Judecata istoriei va fi alta decât aceea din gazetele conservatoare. Iar Martini e şi el unul din marii oameni care uneori li se adreseazã contemporanilor—iar alteori sunt nevoiţi sã vorbeascã ‘peste capul lor’, viitorului—sã conjure o bunã crdinţã genericã. Existã o judecatã mai înaltã decât aceea a ziariştilor.

Au existat, la Trent, Pãrinţi conciliari ‘protestantizanţi’, adicã înclinaţi cãtre o anume largheţe teologicã faţã de luterani. Aceasta e o realitate a istoriei. La Trent, unii Pãrinţi conciliari nu vedeau lucrurile ‘în alb şi negru’; exista un partid mai dispus la o înţelegere cu luteranii.
Tradiţionaliştilor le displace aprioric însãşi ideea unei înţelegeri posibile cu protestanţii sau cu evreii—însãşi posibilitatea unei astfel de înţelegeri semnificative—la fel cum rãsãritenilor schismatici le displace chiar posibilitatea unui acord cu Roma. Aceasta este reaua credinţã. Fanaticii ajung sã le repugne însãşi ideea posibilitãţii unei împãcãri—o refuzã aprioric.
‘Viziunea sofisticatã asupra religiei şi credinţei’, apanajul intelectualilor moderni, care înţelege fanatismul ca pe o reificare, ca pe o abandonare a religiei, nu e neapãrat o ‘cucerire a modernitãţii’; eu o înţeleg mai degrabã ca pe o recuperare a autenticului.