De la demnitatea creatului, cãtre mintea Creatorului

De la demnitatea creatului, cãtre mintea Creatorului




A fost un dezavantaj cã ştiinţele moderne ale naturii şi—au început progresul odatã cu deriva occamist—protestant—jansenistã, care accentueazã neasemãnarea şi neînrudirea dintre creat şi Creator şi postuleazã ‘suverana libertate a Lui Dumnezeu de a fi putut crea orice altceva’, arãtând cã nicio necesitate nu—l forţeazã pe Dumnezeu sã dea creaţiei Sale tocmai acest chip.
Ori, în scriptura creaţiei Dumnezeu exprimã ceva din Sine. Creatul dã mãsura posibilitãţilor Lui Dumnezeu. Tocmai în acest sens, lumea nu putea sã fi fost ‘şi oricum altcumva’. Distanţa dintre creaturã şi Creator nu aboleşte ‘strãdania creativã’, faptul cã Dumnezeu pune ceva din Sine în ceea ce creazã. Voinţa de a crea nu e, în Dumnezeu, un decret arbitrar. Ea exprimã gândirea şi bunãtatea Lui iubitoare. Aceasta nu restrânge ‘libertatea Lui Dumnezeu’, nu introduce necesitatea în decizia Lui Dumnezeu.
Creatul reflectã desãvârşirile Lui Dumnezeu. Predicând despre lumea spiritualã, îngeri şi Sf. Arhangheli, un paróh observa cã ‘Dumnezeu nu creazã în serie—ci numai unicate, numai capodopere’. Creatul e necesar aşa cum e necesarã şi capodopera artisticã: exclude impresia cã ‘putea fi şi altfel’. Ceea ce iese din mâna Lui Dumnezeu, s—a şi atins de sfinţenia Lui. Lucrurile sunt sfinţite prin crearea lor de cãtre Preacuratul. Dumnezeu este neasemuit; nimic nu Îi poate fi substituit. Însã cele create de El au o legãturã fiinţialã cu raţiunea Lui, cu gândirea Lui. În acest sens, creatul, fãrã a avea desãvârşirea Creatorului, este ‘desãvârşit’, în sensul cã e rodul şi rezultatul intenţiei creatoare dumnezeieşti.
Creaţia e în sine neîntâmplãtoare, ea e ‘vrutã tocmai aşa’ de cãtre Dumnezeu. Dumnezeu nu ‘ar fi putut crea şi altcumva, altceva’. Existã o ‘necesitate’: aceea a chibzuinţei Lui Dumnezeu: Sf. Sofia, deasemeni Logosul. Sf. Sofia este recognoscibilã în creaţie. Distanţa dintre Dumnezeu şi creat nu e nimicitoare, ci susţinãtoare.
Totul în iconomia creaturalã e ‘necesar’, adicã vrut şi instituit în mod raţional de Dumnezeu, Care zideşte prin Logos şi prin Sf. Sofia. Doctrina creaţiei nu trebuie lãsatã nici în seama mecanicismului newtonian, nici a irelevanţei protestant—janseniste, care separã creatura de Creator printr—un hãu de netrecut. În creaţie, avem imaginea şi mãsura raţiunii Lui Dumnezeu, a Logosului Sãu.
Iraţionalismul protestant a antrenat o înţelegere meschinã şi falsã a creativitãţii dumnezeieşti.
Ceea ce e creat corespunde unor intenţii dumnezeieşti, au o ‘muchie existenţialã’, o ‘balama în sacru’, nu sunt ‘substituibile prin orice altceva’; aceasta nu e o restrângere a libertãţii dumnezeieşti, ci o luare în serios a lucrãrii creatoare.
Protestantismul iraţionalist dã o falsã libertate faţã de creaţie; occamismul va fi emancipat studiul naturii, însã punându—l pe un drum greşit, impropriu. În creaţie trebuie vãzutã intenţia iubitoare a Lui Dumnezeu, nu decizia discreţionarã, inscrutabilã. Creaţia ocazioneazã scrutarea gândului creator al Lui Dumnezeu. Doctrina actului dumnezeiesc arbitrar face superfluã semnificaţia teologicã a creaţiei—face creaţia opacã şi indescifrabilã. Iar dacã se spune cã acesta a fost preţul de plãtit, prin occamism, pentru impulsionarea ştiinţelor naturii, atunci a fost un preţ de neacceptat.