Interviu cu Vlad Musatescu

Interviu cu Vlad Musatescu



– “NENOROCIREA-I CÃ PREA M-AM AVUT BINE CU MAI TOTI CRITICII LITERARI DE VAZÃ...”


Dumitru Hurubã: –Stimate maestre Vlad Musatescu, vreau sã începem discutia noastrã cu o întrebare care mã frãmântã de mai multã vreme: de ce locuiti la Gãgeni ?
Vlad Musatescu: –Pe mine, întrebarea care mã frãmântã la ora actualã s-a transformat într-un cosmar ce dãinuie de aproape cincisprezece ani. Respectiv, de când mi-a fost demolatã, de Ion Teleagã, zis Dincã, ferma mea agro-literarã de la Tâncãbesti. Iar de-atunci, noapte de noapte, îmi visez, în alb-negru, livada celor 98 de pomi, via, grãdina si casa pãrinteascã. Unde mi-am scris aproape toate cãrtile, în forma lor finalã. Noroc cã am gãsit un om de mare omenie, si bunã credintã, pe Gheorghe Petrache “Petrãchitã” (pentru mine), primarul din Pãulesti, sat Gãgeni, care, laolaltã cu Tãntica, nevastã-sa, ne-a ajutat enorm. Pe mine si pe bulgãroaica de Pencke. sotie autenticã si cu vechime în muncã, sã ne oplosim în sãtucul de sub poalele Cocosãstilor. Iar astãzi am iarãsi, la scarã mai redusã, livadã, vie si grãdinã plus, asta-i de la mine înteles, casã. Unde vin de mã cautã aceiasi prieteni scriitori care mã cãtau si la Tâncãbesti. Din pãcate unii numai în zilele dedicate amintirilor. Cãci au emigrat. Spre ceruri. Cum au fãcut-o Radu Tudoran, Geo Bogza, Titus Popovici, Francisc Munteanu sau Stelian Gruia si Gheorghe Tomzei. La ora actualã, toti, inclusiv autorul, populeazã, paginile romanelor mele. Printre care Petrãchitã nu-i chiar cel din urmã. De-ar fi mai tânãr l-as înfia. Fiindcã-i brici de destept. Întocmai ca si eventualul tatã adoptiv...
–Vroiam sã vã întreb câteva lucruri autobiografice, dar sunã comunistic si demodat, asa cã: spuneti-mi câte ceva despre curriculum vitae-ul dumneavoastrã...
–Cânt aud de “curriculum vitae”, mai mã apucã pandaliile. La fel si când mi se pomenste despre telefonie digitalã (care merge mai prost decât cea manevratã manual). Datele mele autobiografice, ca si cele auto (adicã referitoare la masinile mele, pe care le-am avut ?), se pot gãsi în orice roman al meu. Unde, pretutindeni sunt prezent. Ca personaj, ca autor, ca orice doriti. Deci, lãsãm lucrurile sã rãmânã asa cum am stabilit!
–În general, personajele cãrtilor dumneavoastrã sunt îndrãgite... Aveti cumva o retetã dupã care le construiti ?
–Personajele cãrtilor mele au existat, mai existã chiar în realitate, fiindu-mi furnizate de viatã, aici contribuind si familia personalitãtii subsemnatului.
–Trec de la una la alta: puteti sã mi-l desenati în câteva cuvinte pe umoristul Vlad Musatescu ?
–Scriitorul si umoristul la care vã referiti, întocmai ca si neamurile, prietenii si dusmanii sãi, nu poate fi “desenat”! Nu intrã în nici o dimensiune de hârtie. Chiar stau si mã întreb de-s zdravãn, de vreme ce si-acum mã cuget cum e mai corect spus: “nu poate” sau nu “nu pot” fi desenati... Pãi, dacã nici un acord nu-mi mai iese ca lumea, e clar cã ceva nu-i în regulã. de-ar fi fost altminteri, as mai fi tinut oare sã fiu, neapãrat, poet suprarealist si sã mã declar romancier umorist ?
–Cum se numeste cartea pe care nu ati scris-o, sau pe care nu ati publicat-o ?
–Scurt si simplu: Apocalipsa douãzeci! Dar care-i visul vietii mele de autor umoristic...
–Ce sanse îi acordati literaturii umoristice românesti în contextul economiei de piatã ?
–Câtã vreme parizerul concureazã la pret cu o carte, nu poate exista nici o economie de piatã. Ci, cel mult, una de talcioc, obor sau târg de fiare vechi...
–Cum se vede dinspre Gãgeni fenomenul literar românesc actual ?
–Nu se vede mai defel. Fiindcã nici nu prea existã. Cine mai cumpãrã romane, de vreme ce nici nu are timp sã le citeascã ? Darmite sã le mai si cumpere. Iar în privinta aceasta, din urmã,cu ce ?
–Care credeti cã este diferenta dintre un scriitor umorist si unul... normal ?
–Nici o diferentã. Decât cã sunt amândoi la fel de amãrãsteni, tristi si debusolati.
–Cum stati cu mult-pomenita literaturã de sertar ?
–Stau! Am fise pentru douã volume de Memorii aproximative, note pentru romãnelul umoristic Tanti Ralita Daram Istanbul. Însã le las sã mai pritoceascã, pân’ ce vor dispãrea pitecantropii din lumea editorialã...
–A existat un moment în care v-ati dat seama cã sunteti scriitor umorist ?
–Numai unul ? Am stiut si am crezut cã sunt umorist, încã din vremea când scriam versuri suprarealiste (aproximativ 1940), gen Balada pasagerului care s-a sinucis în closetul unui hotel din dosul Gãrii de Nord...
–Existã tot felul de tabieturi: unii scriu (scriau) stând în ppicioare, altii îmbrãcati festiv, altii în pijama etc. Dumneavoastrã... ?
–Cum sã n-am tabieturi ? Înainte vreme porneam s-o bat pe Erika începând de pe la sase dimineata. Precizare: Erika-i masinã de scris nu amantã! Acum încep de pe la zece dimineata. Cãci mi-a zis cardiologul s-o las mai moale cu eforturile. Alt tabiet, cele patru sau cinci cafele pe zi, mari, negre si tari de sã te ridice de pe scaun. Azi, interzise! Tot de cardiolog... Ce, n-are si dânsul tabieturile sale? Cum ar fi, bunãoarã, pretentia de a-mi interzice cele patruzeci de tigãri pe zi, prietenul meu cel mai bun de-o viatã întreagã. Si, decât sã trag în mine douã cuie de cosciug cât mi-a îngãduit medicul, m-am enervat si nu mai fumez decât... amintiri. Si-am rãmas la unicul tabiet pe care mi-l mai pot permite si anume, scrisul. Însã în conditii de austeritate, restructurare si reformã...
–Aveti un scriitor preferat ?
–Nu – îi prefer pe toti!
–Personajele – pozitive sau negative – sunt progeniturile scriitorului. Le iubiti fãrã discriminare ?
–Nu-mi pot iubi toti copiii! De pildã, în Contratimp, am un personaj care-mi inspirã mereu, chiar si astãzi, palme. De fapt, este vorba despre Reptilicã, fost director corupt al unei edituri centrale, fost membru supleant în C.C. al P.C.R., actualmente prezent pe mai toate ecranele televiziunilor nationale si private. Ca fost dizident ?! Reptilicã, individul care mai toatã viata a trãit într-o privatã, unde-a mâncat mereu rahat, mai cere si acum sã i se ofere... “certificat de anticomunist”! Mare-i grãdina lui Dumnezeu... Iar individul locuieste, si azi, într-o vilã, dintr-un cartier rezidential, de lângã un parc mai mare decât Grãdina Icoanei.
–Cum vã împãcati cu confratii scriitori ?
–Mã împac excelent cu scriitorii mei frati, confrati si contrafrati. Numai talent sã aibã!
–Aveti o perioadã anume din cele 24 de ore când scrieti, sau o faceti doar când aveti inspiratie ?
–Scriu dimineata, iar post meridian recitesc si corectez. Fiindcã-s condamnat sã posed o caligrafie atât de nenorocitã si ilizibilã, încât, de vreau sã stiu, neapãrat, ce-am notat în vreo fisã, sunt nevoit sã apelez la o prietenã farmacistã. Care-mi traduce însemnãrile, de multe ori, în grame sau miligrame, de cianurã sau stricninã. Asa cã toate cãrtile mi le-am scris direct la masina de scris. La una din cele patru “Erici” pe care le pãstrez în birou. Din care, cea mai bãtrânã este fabricatã în 1939!...
–Ce pãrere aveti despre multimea de scriitori dizidenti si despre literatura exilului ?
–Pãreri tot atât de multe si împãrtite, pe cât de multi si împãrtiti sunt dizidentii si exilatii nostri.
–Când ati trãit clar sentimentul cã sunteti scriitor si nu mai aveti nici o scãpare spre o altã profesie ?
–La sase ani si ceva, când am fugit în Abisinia, fãrã sã ajung vreodatã acolo, am stiut cã n-o sã mai scap de robia si fobia scrisului. Oricât a-ncercat taicã-meu sã-mi schimbe opiniile. Bãtând la mine ca la fãsui!...
–În ce relatii ati fost de-a lungul timpului cu critica literarã si, în general, ce pãrere aveti despre criticii literari si despre rostul lor pe... lume ?
–Excelente! Si am si o pãrere excelentã despre domniile lor. Indiferent ce si cum scriu despre mine...
–V-ati simtit vreodatã exilat din viatã drept pedeapsã cã nu ati dus la capãt ce v-ati propus la un moment dat ?
–Totdeauna m-am simtit un exilat! Si când am fugit de la Liceul Militar “D.A.Sturdza” – Craiova, si când am fugit de-acasã de nenumãrate ori, riscând totul pentru a cunoaste viata, iar aceasta indiferent de faptul c-am izbutit au ba în tentativele mele de evadare.
–Cum au reactionat pãrintii dumneavoastrã când au constatat cã fiul lor a apucat-o pe calea fãrã întoarcere a scrisului ?
–Diferit si pe etape.Trecând de la bãtaie si pânã la rugãmintea de a nu mai apela la pseudonime, ocolind numele nostru de familie.
–V-a cãlãuzit ceva/cineva anume pasii în viatã ?
–Dorinta dementialã de a trãi marea aventurã. Cu “T” si cu “M” mare.
Cu “A” parcã nu sunã atât de frumos.
–Ce porunci le-ati lãsa, prin testament, tinerilor scriitori de azi ?
–Sã uite tot ce au studiat despre arta scrisului si sã procedeze dupã cum îi povãtuieste prorpiul instict artistic. Fãrã nici o rezervã.
–Cum e viata dumneavoastrã la Gãgeni ?
–Pãi, ce, asta este viatã ?
–Spuneti-mi una-alta despre întâlnirile pe care le-ati avut de-a lungul anilor cu personalitãti literare...
–Relativ la întâlnirile mele cu marile figuri ale literaturii am scris si publicat, pânã acum, patru volume de Memorii aproximative. La “Cartea Româneascã” (1982-1989). Vor mai urma. Însã cu titluri schimbate, de la volum la volum. Primul tom a apãrut în foileton la SLAST (Suplimentul literar-artistic al “Scînteii tineretului”, n.DH), sub directia lui Ion Cristoiu. Datoritã succesului, Editura a tinut neapãrat sã-l tipãreascã sub formã de carte. Atunci am fost nevoit sã-i zic “Aventuri aproximative”. Fiindcã “sinistra” se apucase si ea sã-si scrie memoriile (în intentie), la al patrulea volum, tov.Dulea sau ceva pe-aproape, de la Consiliul Culturii, m-a chemat si mi-a declarat cã noi, românii, nu suntem un popor de aventurieri. Si cã sã-i dau imediat, pe loc, alt titlu. Si i-am propus Oameni fãrã bunã credintã. Avertizându-l cã vor mai fi încã douã pãrti, respectiv Oameni de rea credintã si Oameni fãrã credintã. A rãmas cu gura cãscatã si m-a întrebat: “Dom’le, tovarãse, matale esti zdravãn la cap ?” L-am lãmurit imediat: “N-as prea zice! Mai ales cã-s scriitor, basca si umorist pe deasupra...” A dat din cap anuntându-mi: “”Dom’le, la volumul al doilea, ãla cu ãi de rea credintã, vii la mine sã mai stãm de vorbã. De-oi mai fi pe-aici, sau, în cel mai rãu caz, la C.C.!”
N-a mai fost nici “un rãu caz”. Venise revolutia din ’89.
–Presupun cã l-ati cunoscut pe Tudor Musatescu destul bine. Cum era el, omul ?
–Bineînteles cã l-am cunoscut. Si încã bine. Doar îmi era unchi de-al doilea, fiind vãr primar cu tata. Ca om era formidabil. Ca scriitor si mai si!...
–Sunteti în posesia unei retete a succesului ?
–Reteta o am. Si anume, sã-i fac pe oameni sã râdã. Însã cum nu mai are lumea reteta de a face bani, stând în somaj... si-atunci ce nevoie mai am de succes ?
–Cum se manifestã la scriitorul Vlad Musatescu relatia realism-fictiune ?
–Pentru mine nu existã decât ceea ce am primit. Nu-s dotat cu darul fabulatiei sau al plãsmuirii! Ce sã fac ? Mai sunt si alti mari scriitori asemeni mie, care au trãit si-au scris despre ce au vãzut, decât sugându-si subiecte din deget. Vezi, bunãoarã, Fiodor Mihailovici Dostoievski, Emile Zolá, W.S.Maugham. Deosebirea dintre mine si dânsii nu-i decât una singurã: Au câstigat bani grei din truda talentului lor, pe când eu câstig praful de pe tobã. De-aceea mi-s si-acum “director de onoare” la publicatia “Jurnalul de Prahova”.
Desi, fie vorba între noi, as fi preferat sã fie invers. Sã fie W.S.Maugham director de onoare la “Jurnalul de Londra”, iar eu sã locuiesc pe Coasta de Azur, sã am 92 de ani si sã-mi scriu romanele în continuare. Asa cum i s-a întâmplat domniei sale. Fãrã sã deie vreo spagã editorilor, ca sã fie tipãrit. Mã rog, fiecare cu norocul lui. Unii-s directori, altii milionari.
–Iubiti oamenii, ca posibile personaje ale operei dumneavoastrã ?
–Cum sã nu ? Ar mai exista ceva din opera mea, hai, cã mã dau si mare, pomenind despre “opera” personalitãtii subsemnatului, de n-ar fi existat lumea ce mã înconjoarã ?
–Din ce mediu vã place sau vã convine sã vã alegeti eroii cãrtilor ?
–Din orice mediu. Iar în ultima vreme parcã m-ar tenta si viata parlamentarã. Care-i mai plinã de chestii oculte, decât gãsesti în Misterele Londrei.
–Cum (re)simtiti statutul de scriitor umorist ?
–Nici nu-l simt si nici nu-l resimt!... Sunt la fel de prost plãtit ca orice mare scriitor român!
–Ce sansã acordati cãrtilor scrise/apãrute cu ajutorul computerelor ?
–Aceleasi sanse ca si pânã acum. Nu uitati cã Shogun a fost scris direct pe calculator IBM. Si a iesit bine...
–Dintre cãrtile pe care le-ati publicat pânã acum, care v-a pus la cea mai grea încercare talentul si priceperea ?
–Toate!... Plus cele care urmeazã.
–Cititi cãrti de umor pentru a vã... contamina ?
–Prefer sã mã autocontaminez...
–Puteti face, rapid, un portret al scriitorului Vlad Musatescu ?
–Vlad Musatescu are foarte mult din Al Conan II, tanti Ralita, Maica-Mare de la Poiana, inclusiv Tata Petre, bunicul meu. Ce mai, avem de-a face cu un individ dintre cei mai complecsi, aiuriti si alandala. Altminteri nu-i om rãu!...
–Aveti momente când vã simtiti singur, izolat si pãrãsit sau ignorat de confrati si nu numai ? Cum suportati acest sentiment ?
–Nu mã simt niciodatã singur. Totdeauna sunt eu cu mine! Iar de-as fi eu, fãrã mine, si-asa mi-ar fi prea mult. Iar de suportat mi-s în stare sã suport orice. Chiar si pe mine. Probabil mi se trage de la cele trei demolãri succesive. Este posibil ca urmãtoarea si cea definitivã, sã fie chiar o usurare... Sunt convins cã pricepeti la ce anume mã refer!
–Sincer: pentru dumneavoastrã a însemnat ceva anume Revolutia din Decembrie ’89 ?
–Enorm!! De unde mai prindem noi o revolutie transmisã în direct, ba chiar si la televizor ?
–Vã construiti greu personajele ? Ce credeti despre psihologia omului contemporan ?
–Niciodatã nu-mi construiesc personajele. Mereu le-am luat din viatã, asa cum mi-au fost oferite de întâmplare si noroc. Relativ la psihologia individului contemporan, cred cã-i aceeasi de vreo cinspe mii de anisori. Cu mentiunea cã unii se ticãlosesc pe zi ce trece, iar altii devin din ce în ce mai umani. Mã rog, este si acesta unul din paradoxurile societãtii.
–Sunteti un om curajos ?
–Aveti putinticã rãbdare sã-mi aparã volumele 7 si 8 din Memorii aproximative, si-o sã aflati singur cu cine aveti de-a face!...
–Aveti uneori sentimentul cã v-ati nãscut prea devreme sau prea târziu ?
–Nu cã m-am nãscut prea devreme sau în contratimp, ci c-am trãit vreo câteva vieti, la diferite epoci istorice. Pornind din cuaternar si pânã în 2057!?!
În orice caz, ceva nu-i în regulã cu problema asta. Ca si cu multe alte probleme. Mai tineti minte ce pâine se mânca acum acum trei sau patru decenii, si avea si gust ?
–Haideti sã revenim putin la întâlnirile dumneavoastrã cu persoane/personalitãti literare sau nu care au contribuit la formarea dumneavoastrã ca om si ca scriitor...
–De ce sã vorbesc o târã despre personalitãtile pe care le-am cunoscut si m-au impresionat, din moment ce am scris despre acestea patru tomuri de “memorii aproximative” ?
Dacã nu mai gãsiti prin anticariate sau biblioteci Aventuri aproximative, volumele I, II si III, plus Oameni de bunã credintã, iar spre toamna lui ’98, Istorii literare mai putin cunoscute, puneti o pilã pe la editori si cunoscuti, sã mi se reediteze suspomenitele tomuri. Cãci ar fi pãcat sã se piardã în uitarea timpului. Mai ales pentru istoria literaturii române a anilor 1938-2000 (minimum).
–Probabil, adicã sigur stiti cã se tot discutã despre “reconsiderãri în literatura românã”... Cât de mult credeti cã foloseste la ceva acest lucru având în vedere cã timpul rãmâne, totusi, cel care va hotãrî soarta în domeniu...
–Mai este timp pentru reconsiderãri, de vreme ce nici sã citim nu mai existã vreme ? Chestia cu reconsiderãrile va fi decisã de timpul istoric, dupã cum prea bine ati zis-o.
–Se face abstractie de gradul de rudenie dintre dumneavoastrã si Tudor Musatescu, din considerente pur... tehnice, sã zic asa, pentru cã, altfel, umorul este un dat al neamului (sau al “clanului”, dacã nu vã supãrati) Musatescu... Sã fie vorba, oare, despre un blestem frumos ?
–Chiar cã-i un blestem! C-o fi frumos au ba, asta vor hotãrî cititorii.
–Cum vi se pare cã v-ati descurcat în viatã pânã acum ?
–Mizerabil! Iar viitorul se anuntã si mai “nasol”. Din punct de vedere literar, se întelege.
–Ce viatã poate avea un scriitori umorist la Gãgeni ? Îmi puteti spune una-alta despre aceastã localitate ?
–Aici, la Gãgeni, mã cunoaste aproape tot satu’, ca pe un cal breaz. Iar oameni locului îs mai toti pusi pe umor, eventual pe gâlceava (de unde, se zice, vine si numele satului, iar nu de la “gagiu”, cum îsi închipuie unii prieteni de-ai mei).
Mai mult de-atât, am scris un roman umoristic, mai anii din urmã, pentru tineret, Expeditia Nisetrul 2, cu eroi dintre vecinii mei de ulitã. Cred cã vã imaginati cã succesul a fost urias. Ca si vânzarea. Deci, ce mai bravurã, sunt cunoscut în localitate. Si-i iubesc tare mult pe gãgenari. Indiferent de partidul din care fac parte.
–Aveti un personaj creat de dumneavoastrã la care tineti foarte mult si un altul care vã e antipatic ?
–Personajul cel mai simpatic mie, din romanele mele, mi-s tot eu. Sub numele de Al Conan II. Dar la fel de antipatic. În functie de fluctuatiile pretului vietii.
–Nu aveti impresia cã un soi de suprarealism, exacerbat, îl îndepãrteazã de carte pe cititorul obisnuit ?
–Nu numai impresia, ci si convingerea cea mai profundã, si anume cã un scriitor, mai ales umorist, e bine sã “practice” concomitent, mai multe stiluri literare. Astfel va obtine cititori din toate taberele. Ce, eu n-am fãcut suprarealism, când am scris poemul trãsnit Balada pasagerului... de care am amintit mai înainte ?
–Cum se numeste cartea scrisã de dumneavoastrã, la care tineti cel mai mult ?
–Totdeauna este cartea la care lucrez si care urmeazã sã aparã. Iar, mai mult si mai mult, la Apocalipsa douãzeci, dacã o voi termina vreodatã... La etatea mea, nu stiu dacã-mi vor ajunge 15-20 ani, pe care încã-i mai am de trãit. Desi, la ora actualã, merg foarte rapid spre 77!...
(Din pãcate, foarte putin dupã acordarea acestui interviu, la 4 martie 1999 Vlad Musatescu s-a stins din viatã)
–Credeti cã scriitorul român mai are vreun anume rost în societatea de azi ?
–Cum sã n-aibã ?... Nu este acum implementat si în politicã! Numai asa se va procopsi cu documente umane din cele mai vii si autentice. Fãrã de care un scriitor nu-si are rostul.
–Aveti insomnii pentru cãrtile pe care nu le-ati scris ?
–Bineînteles cã am. Mã refer la insomnii. Însã nu din pricina cãrtilor pe care n-am apucat sã le scriu, ci din cauza disparitiei interesului pentru carte. Sper cã temporarã. Si îmi mai apar frecvent si o multime de alte insomnii fie datoritã unei indigestii, când am bãgat în mine ce nu-mi îngãduie ditetica modernã, fie c-am fumat prea mult, fie cã m-am lãsat iarãsi de tutun, si alti nenumãrati fie...
C-asa îi e dat omului de azi, s-o ducã dintr-o insomnie în alta. Prin1990, orasul era tapetat cu o multime de postere politice de-ale subsemnatului. În calitate de senator candidat, din partea unei grupãri a partidelor de centru. N-am fost ales. Nici eu, nici liderii respectivelor formatii. Noroc cã am putut sã dorm linistit, din ziua când i-am vãzut pe la alte partide, în noile lor caracteristici de schimbisti...
În ce mã priveste, m-am întors iute la literaturã, regretând amarnic prostiile mele de copil bãtrân...
–Cum îsi trãia viata un scriitor tânãr în urmã cu peste cinci decenii ?
–Pe atunci, tinerii scriitori trãiau muncind din greu si cu plãcere, desi rareori erau onorati cu drepturi de autor. Însã trãiau din plin, în draci, stiind cã va veni si-o zi, fericitã, când se va putea trãi si dinscris. Doar, pe-atunci, îl citeam cu totii pe Makarenko, cu “sistemul liniilor lui de perspectivã”. Acum mai mult se pune problema cum trãieste matur, format si recunoscut, de vreme ce nu-l mai editeazã nimeni. Ce sã-i faci, dacã nu s-a nãscut cu numele de Sandra Brown...
–Cât v-a costat si cât ati... beneficiat pentru cã vã numiti Musatescu ?
–Absolut nimic. Tot asa cum nea Tudoricã Musatescu îsi fãcea iluzii cã suntem neam de Musatini, la fel si-a închipuit lumea cã-s urmasul direct, în materie de dramaturgie al titanicului meu unchi.
Ei, bine, teatrul m-a atras totdeauna numai ca spectator, si nicidecum în calitate de producãtor. Visul meu, de-o viatã, era s-ajung un poet de dimensiuni cosmice. N-a fost sã fie! Când am fost tentat sã devin prozator de psihologie abisalã, lectorii au râs în hohote, ajungând la concluzia cã sunt un bun umorist. Sau, mai precis, cum spunea neasemuitul Nicolae Paul Mihail, geniul comic de la Sinaia: “Avem întrânsul pe-al doilea mare umorist al tãrii. Locul întâi rãmâne liber pentru a nu se isca probleme!”
Ca beneficiu, de pe urma numelui de Musatescu, este faptul cã, de peste un deceniu si ceva, sunt mereu propus presedinte al juriului concursului si festivalului “Tudor Musatescu”, de la Câmpulung-Muscel. Iar mergând în pelerinaj la Mãtãu, satul de bastinã al Musatestilor, am aflat cã suntem neamuri, eu si nea Tudoricã, de-ale lui Românu Musat. Atestat documentar din 1504, ca fiind cioban la Sercaia – Fãgãras.
Asa cã, ADIO cu gândul de-a fi, pe undeva, os domnesc. Cel mult m-am împãcat cu ideea cã, oricând voi putea osebi un os de miel de un ciolan de potaie vagaboandã.
–Ati avut o mare împlinire sau o mare deceptie ca scriitor ?
–Cum sã nu! Mai întâi, ca bucurie, premiul cel mare al Uniunii Scriitorilor, pe 1982 în valoare de 10.000 de lei. Impozitat doar cu 30 %. Iar a doua oarã, premiul “Mihail Sadoveanu”, pentru cel mai mare numãr de cititori ai cãrtii mele, Cei trei nãpârstoci, constând dintr-o strachinã folcloricã, fiind fãrã valoare declaratã. Pentru mine contând însã enorm, reprezentând vasul, ideal, pentru mâncarea mea preferatã, dar si profund nationalã: fasolea bãtutã, cu ulei, si usturoi, cu ceapã prãjitã deasupra, basca boiaua, si-alãturi, pe-un blid, cârnatii de casã, bine prãjiti, pân’ce devin crocanti. Si acest blid, tot folcloric, cãpãtat tot de la cei mai numerosi cititori ai cãrtii mele Unchiul Andi detectivu’ si nepotii sãi ostrogotii.
–Ce credeti cã înseamnã pentru o familie convietuirea cu un umorist ?
–De-ar fi fost dupã mine, eu unul nu m-as fi luat de bãrbat. Chiar stau si mã întreb, de multe ori, cum de mã suportã bulgãroaica de Pencke, nevastã-mea, de peste 55 de ani ?
De fapt, nimeni dintre noi doi nu stie, care pe care-l iubeste mai mult, de-atâta amar de vreme.
–În mare parte opera dumneavoastrã se adreseazã tineretului, chiar si o parte însemnatã din traducerile pe care le-ati fãcut... S-ar zice cã le-ati ales – gresesc ?
–De-aia! Fiindcã pretuiesc mereu tineretea la orice orã din zi si din noapte. Indiferent de vârstã...
–Din 1945 si pânã în 1974, adicã timp de trei decenii, n-ati mai publicat nici o carte, cel putin asa rezultã din bibliografia pe care o am la îndemânã. Existã o explicatie anume, sau ati fost... dizident ?
–Nu dizident, om de presã. Cotat ca unul din marchetorii de frunte ai publicisticii. Între timp, însã, n-am stat de pomanã, ci mi-am adunat material documentar pentru urmãtoarele patru decenii. Ceea ce nu-i de ici de colo!
–Ati scris si ati tradus mult si, totusi, numele dumneavoastrã este pomenit putin în istoria literaturii române. Îi datorati cuiva anume acest – sã-i zicem – complot al tãcerii ?
–Niciodatã n-am fost “contemporan” cu vreun critic literar. Decât, rareori, în dictionare. Sau, caz de exceptie, Gabriel Dimisianu consacrându-mi un capitol într-una din cãrâile sale memorabile. Nenorocirea-i alta! Cã prea m-am avut bine cu mai toti criticii literari de vazã.
–Pe la începuturile dumneavoastrã literare ati dorit sã semãnati cu un autor oarecare ? Altfel spus: ati avut un idol ?
–Idolul meu dintotdeauna, Vlad Musatescu.
–V-au interesat si v-au ajutat criticii literari ?
–Enorm!
–Vã simtiti responsabil sau, mai exact spus, vã simtiti implicat foarte mult social ?
–Pãi, s-ar putea altfel ? Ar însemna sã scriu de pomanã, pentru vânãtoare de vânt...
–Aveti o seamã de scriitori dragi, si altii care vã sunt indiferenti sau chiar îi detestati ?
–Mi-s dragi talentatii, iar ceilalti, mã rog, doar demni de o vagã simpatie. De-altminteri, niciodatã n-as fi în stare sã detest un creator de frumos, sau vreun “faur aburit”, cum spunea Mihail Sadoveanu.
–Pe când o nouã carte semnatã Vlad Musatescu ?
–În toamnã, la Editura “Aius” din Craiova îmi va apare al cincilea tom din Memorii aproximative, intitulat Istorii literare mai putin cunoscute. Iar la Iasi, la Fundatia “Chemarea” reeditarea (cred cã a treia), a romanului De-a bâza (din ciclul de romane umoristice Jocurile detectivului Conan II), de-o da Dumnezeu ca maestrul Traian Cepoiu, poetul si pictorul editor de la Cerasu – Prahova, sã facã rost de finanturi, atunci va iesi de sub tipar si Râdeti, vã rog, cinci minute!, o culegere antologicã de schite umoristice.
Revenind însã la cele de mai sus, nici mie nu-mi vine sã cred cã l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior... Cine mai scoate, astãzi, trei cãrti într-un an ? Ceva nu-i normal aici!...
–Stimate maestre, vã multumesc, dar... mai e o întrebare: ce-ati fi vrut sã vã întreb si v-ar fi plãcut sã-mi rãspundeti ?
–Mi-ar fi plãcut sã-mi mai puneti încã 62 de întrebãri, fiindcã-mi place sã tãifãsuiesc cu breasla.
–Deci, închei aici, dorindu-vã multã sãnãtate, putere de muncã, multe împliniri si bucurii alãturi de distinsa doamnã Pencke...
–În finalul niciodatã sfârsit, doresc din toatã inima cititorilor mei sãnãtate, liniste si pace, belsug în inimi si în cãmãri! Motiv pentru care mã iscãlesc mai jos,
Al. Conan II.

Deva – Gãgeni

N.B.Acest interviu a fost realizat cu putinã vreme înainte de trecerea în nefiintã a celui care a fost unul dintre cei mai importanti scriitori umoristi români si îmi apartine în exclusivitate fiind, cred, ultimul interviu acordat de marele scriitor Vlad Musatescu. (D.H.)






A consemnat, cu respect, Dumitru Huruba 7/26/2005