CUVINTELE UNUI CINEFIL

CUVINTELE UNUI CINEFIL
1—MERCURY RISING—cine s—ar fi gândit cã filmele de acţiune fãcute de Willis la o vârstã acceptabilã sunt deja atât de vechi?Şi acesta reia stereotipul,reţeta omului legii,marginal,cu vocaţia independenţei şi a iniţiativei,aflat ĩn confruntare cu inamici aparent atotputernici.[Şi Teachout remarca dispariţia westernului;acesta a fost transformat, transcris ĩn sintaxa acestor filme de acţiune urbanã, pentru un public atât de placid ĩncât nici picul de „istorie” pretins de cãtre un western nu i se mai pare admisibil.Un western propriu—zis trebuie sã ĩi parã PREA exotic,prea „istoric”,prea abundent cultural unui spectator american de rând.Aşa ĩmi explic eu eclipsa westernurilor.] Bine scrise,ar fi putut fi ca thrillerurile lui Newman, McQueen sau mãcar Bronson. Aşa,sunt de un americanism dobitoc şi pilduitor, ostentativ şi anost.Filmul acesta,ĩnsã,se vede cu plãcere,şi l—aş recomanda unui fan fãrã mari aşteptãri al cinemaului de acţiune. Pentru un motiv sau altul,Willis e de un farmec imens.
Ca veteran al cinemaului de acţiune,Willis este electrizant,unul din cei mai buni zece [ĩn generaţia lui,deţine un dublu primat:acţiunea şi comedia].Iar scenele „de acţiune” din MERCURY ... meritã boxe adecvate.
Rolurile fizice ale lui Willis sunt de un brio formidabil.
2—E atât de evident cã „Luminã de iarnã” nu rezistã deloc ca dramã religioasã,ci ca dramã a cuplului,a umanitãţii relaţionale,orizontale.E atât de interesant ceea ce se petrece ĩntre pastor şi femeia lui—nu ceea ce au ei de spus despre Dumnezeu—şi care nu rezistã deloc.Ca dramã religioasã,e romanţios şi infantil,brandian,factice;ca film despre oameni,despre relaţiile lor,despre un cuplu,e desãvârşit,şi de un gust impecabil.Cuplul,nu religia e,aici cel puţin,marea temã a lui Bergman (sub raport religios,”Ca ĩn oglindã” e mai relevant).
Interesul senzaţional al fiecãrui cadru al „Luminii de iarnã” e o reuşitã aproape fãrã precedent .
Imensele aptitudini de creaţie şi poezie ale lui Berman au aici o ilustrare exemplarã.
3—Am gãsit azi cuvântul cu care sã definesc impresia neplãcutã produsã de nu puţine filme americane:ele par forţate,silite.Este ceva forţat,silit,greşit ĩn ele.Nu existã licãrul acela de omenie prezent ĩn câteva,puţine,filme,de Redford,Demme sau De Niro.Un farmec simplu,fundamental.
[Din acest trio,Demme e cel mai autentic,cel mai puţin forţat,silit,şarjat.]
POVESTE DIN BRONX—primul film regizat de cãtre De Niro;mai existã ĩncã detritusuri scorsesiene, ĩnsã acesta este,fundamental, scorsesianismul distrus, infirmat. Abordarea lui De Niro pare sã se ĩnrudeascã cu scorsesianismul—numai pentru a—l distruge.Am râs la acest film,m—am amuzat (ĩmpreunã cu regizorul,bineĩnţeles).
4—TOO LATE FOR TEARS—polar bine fãcut.Bine jucat,bine ritmat,o reuşitã.
[Despre un peplum italian cu Cameron Mitchell,un ins cu figurã de sindicalist,mi—e prea scârbã ca sã mai scriu aici.Muzica de pe genericele iniţiale e antrenantã—Robuschi şi Stellari.Bun e şi prologul rostit din off ĩnaintea acestor generice—cum cã,atunci când nu va mai exista Roma,nu va mai exista nici lumea.Restul filmului e un exerciţiu de plictis,cu buget minuscul şi actori HIDOŞI.Ideea de a da rolul lui Cezar unui actor care seamãnã a instalator a fost dezgustãtoare.Mai spun numai cã subiectul ar fi luptele dintre Cezar şi Vercingetorix—despre care cãrţile citite ĩn copilãrie m—au ĩnvãţat cã era un Burebista al galilor.]
5—Existã un fel de mãreţie discretã,ceva impozant la Rohmer—CONTE D’HIVER.Ĩmi e neobişnuit sã—l privesc ca pe unul dintre cei mari;ĩnsã este.Din cauza antiamericanismului meu indignat, i—am vãzut filmul cu un soi de sete,cu un apetit imens.[Ca cinefil,Rohmer a servit leal cauza americanismului la modã ĩn anii ‚40—‚50.Dar eu am salutat ĩn CONTE D’HIVER un stindard,un semnal de raliere al europenismului.Ĩn profunzime,nu existã nici o incompatibilitate ĩntre aceste douã poziţii.]
Scenele despre piesa shakespeareianã („Poveste de iarnã”) mi—au dat un gust uriaş pentru aceasta.
Atunci când personajul lui Rohmer,un intelectual,spune cã „Povestea de iarnã” este rocambolescã, piesa devine foarte interesantã.
Rohmer e unul dintre cei care zãdãrnicesc schematismul simplist al ĩnţelegerii cinemaului livratã de Dna. Kael,de Teachout—factura eminamente popularã,vanitatea ifoselor de artã.Ei,dar cinemaul poate fi ĩnţeles,definit şi pornind de la Rohmer.
CONTE D’HIVER este o mare operã cvasiracinianã, semiracinianã—nu ĩn dibuirea cotloanelor realitãţii,ci ĩn dorinţa de stil şi stilizarea superioarã;ĩn mod cert provine dintr—o tradiţie şi concepţie dramaticã. Nu doar dialogurile,decis antirealiste,produc aceastã impresie—ci şi turnura povestirii. Stilul narativ ĩşi creeazã propriii sãi termeni,autonomi,propria „convenţie”.Rohmer decide CUM va povesti. Superioara ĩndemânare şi fineţea tuşei sunt vãdite. Rohmer,actualmente maestru neĩntrecut, drapel de reunire.
6—ORA LUPULUI şi LOST CITY al lui Garcia.
ORA LUPULUI nu e,din fericire,câtuşi de puţin un film de gen.Mai mult,existã un unghi din care devine vizibil interesul intrinsec şi conţinutul,care—l separã de cinemaul de gen.Este un film despre solitudinea nebuniei,despre derivã,regres.
LOST CITY este o melodramã latinoamericanã,cu un Murray foarte ĩmbãtrânit.Film ornamental, de un decorativism insipid şi cu totul exterior.Garcia e un actor inept şi un regizor execrabil.

CUVINTELE UNUI CINEFIL

CUVINTELE UNUI CINEFIL
1—THE STREET FIGHTER—douã remarci:spre deosebire de RETURN OF THE STREET FIGHTER,ĩn acest prim film al seriei japoneze Takuma Tsurugi este incontestabil mai ticãlos,mai hain, mai feroce,bestial,mârşav; şi asemãnarea cu Bruce Lee este mult mai subliniatã [inclusiv ĩn stilul foarte expresiv al luptelor].Muzica filmului e foarte bunã,existã mai multã melodramã,pitoresc,ba chiar şi o figurã à la Zatoichi.Multe personaje,un buget cât de cât rezonabil.Formula e reuşitã.Continuarea acestui film va miza ĩnsã pe clasicizarea lui Tsurugi,pe mitizarea lui,cu atenuarea trãsãturilor negative.Deşi succesul a venit cu un antierou (Tsurugi aşa cum e ĩn acest prim film),continuarea a optat pentru un personaj a cãrui negativitate e atenuatã,diluatã.
Intenţia iniţialã,aşa cum e exprimatã ĩn acest film,nu e greu de descifrat:a contrapune „pozitivilor” lui Lee un antierou ĩn felul ĩn care,zece ani mai devreme,italienii fãcuserã acelaşi gest la adresa tipului de pistolar reprezentat de Wayne.A da lovitura mizând pe un antierou,pe un mercenar fãrã principii.Tsurugi este o brutã,un luptãtor amoral.
Revenind la muzicã (Toshiaki Tsushima),aceasta e extraordinarã ĩn felul muzicii italiene a eurowesternurilor—e o cavalcadã.Nu ĩndeajuns folositã,dupã pãrerea mea;foarte dinamicã şi energicã.
Titlul,dat de cãtre americani,este impropriu,fiindcã Tsurugi nu este un bãtãuş,un derbedeu,ci un fel de ronin,un mercenar cu aptitudini senzaţionale.Primele douã filme cu Chiba ale seriei sunt printre reuşitele cinemaului de acţiune.Sunt aşa de bine fãcute,de dinamice,cã regret cã n—am avut ocazia sã le vãd când aveam 14 ani şi când,ĩn registrul filmelor cu arte marţiale vedeam orice.[La sfârşitul gimnaziului,şcoala organiza pregãtiri la matematicã,de la care lipseam pentru a merge sã vãd, dimineaţa,filme cu ninja.]
Masashi Ishibashi va reveni ĩn al doilea film al seriei.
2—Diferenţa dintre Brando şi Gabin este aceasta:--Brando e absolut incapabil de roluri proaste—ĩn schimb,a ales sã—şi batã joc,deliberat,de unele roluri,ca sã se amuze,ca sã dea cu tifla; Gabin fãcea şi roluri proaste—dar asta nu conteazã,e irelevant,un singur rol de prima mânã de—al lui ajunge pentru a arãta cã cele neizbutite sunt nedefinitorii.
3—THERE WAS A CROOKED MAN—un fel de western,revizionist,ironic,foarte ĩn genul anilor ‚70.”Paris”,protagonistul,este un monstru odios—dar lucrul nu trebuie explicat,el devine evident la final ,ĩn timpul evadãrii.Şi Douglas şi Fonda sunt admisibili,ĩnsã filmul e prost scris,lungit nenecesar,prolix, inform,fãrã stil.Personajele sunt prost scrise,la fel şi acţiunea.Filmul e un fel de comedie cinicã;nu e un western,ci mai degrabã o poveste din ĩnchisoare.Existã filme cu Douglas mai bune decât acesta.Ĩn linia revizionismului anilor ‚70,foloseşte tonul neutru—ironic,satiric.
Omeneşte e ca cineva sã vadã mãcar un western pe sãptãmânã.
4—COD 46—cu Robbins—un film futurist vrednic de respect,şi pe care l—am descoperit cu ĩncântare.Mai ales cã dã şansa de a—l vedea pe Robbins ĩntr—un rol de prima mânã,demn de un top 5 ( ĩmpreunã cu Jacob's Ladder, The Shawshank Redemption);Robbins este unul din cei mari,şi regret cã ĩi cunosc aşa de puţin rolurile.
5—MAD DOG AND GLORY—din pãcate,nelipsit de nişte tuşe naturaliste foarte scorsesiene.O comedie naturalistã—departe de a fi ireproşabilã sub raportul gustului.Ĩnsã Dna. Thurman este senzaţionalã,şi câteva scene sunt extrem de reuşite.Câteva.Cât despre De Niro,e foarte discutabilã, cred,ideea lui de a aduce şi ĩn aceastã comedie acelaşi personaj morocãnos,crispat,ĩmbufnat.E prea mult.Comedia e stricatã de tuşele,inutile,de naturalism sordid a cãrui marcã e recognoscibilã: latura Scorsese/”Taximetristul” (ĩn jocul lui De Niro).Ca plusuri,nu numai Dna. Thurman,dar şi restul distribuţiei—unii,ireproşabili (ca Murray şi Caruso;Dna. Baker este ĩnsãşi vecina ĩntre douã vârste);şi cele câteva scene de mâna—ntâi (de ex.,sosirea lui Glory acasã la Wayne).Povestea este interesantã,şi nu trebuia nãclãitã cu naturalism scorsesian.
6—STEVE ZISSOU:o capodoperã.Meritã toate elogiile.Senzaţional de bine scris;ĩncântãtor de fin şi de inteligent;extraordinar de jucat (de cãtre o distribuţie alcãtuitã practic numai din vedete: prodigiosul Murray,Dna. Blanchett,Goldblum,Dafoe,Dna. Huston ...).Direct la ţintã.
7—„Luminã de iarnã”,o altã capodoperã,a lui Bergman,sugereazã cã la baza crizei acesteia religioase moderne se aflã o crizã a asceticii—şi a culturii şi cultivãrii creştine.Lipseşte formaţia creştinã.Vorbind de „criza asceticii”,vreau sã spun:o crizã a absenţei—adicã nu existã o cultivare asceticã creştinã.Modernii aceştia,arãtaţi aici,nu se aflã ĩn posesia termenilor,nu au proprietatea termenilor;au o ĩnţelegere romanţioasã—şi diluatã,vagã.
Din alt punct de vedere:ce film desãvârşit!Trilogia acesta de la jumãtatea vieţii lui Bergman e una din raţiunile existenţei cinemaului:aici,cinematograful culmineazã,atinge un vârf.Lucruri mai bune nu se fac.Şi ceva de un gust desãvârşit,de o plenitudine stilisticã fãrã cusur.