ROŞU ŞI NEGRU

ROŞU ŞI NEGRU





Tonul romanului ROŞU ŞI NEGRU este uneori, şi poate că adesea, unul umoristic—nu există nicio noţiune exaltată a iubirii, iar mărginirea personajelor e subliniată cu bonomie, cu ĩngăduinţă; de aceea e un bun ghid al psihologiei iubirii. Mi se pare că romanul acesta e ĩn general răstălmăcit, dat drept altceva decât e. Ceea ce se spune despre el nu—i seamănă deloc. E ca trecerea de la tridimensionalitate la plan. Rezumatele fac ca acest roman să pară sinistru; nu e. Atitudinea narativă a lui Beyle, această bonomie realistă, amuzantă şi amuzată; dubla bogăţie psihologică—la nivel de detalii, şi de efect sintactic, de efect al frazei, de ĩntorsături originale; stilul ingenios.
Se exagerează ĩn tot ce se spune despre ROŞU ŞI NEGRU, e unul din romanele cele mai prost ĩnţelese sau mai răstălmăcite. Nu există o teză, ca ‚parvenitismul e detestabil’. Există un ton afectuos al lui Beyle, pe care nota ironică nu—l distruge. Beyle era un bonom amuzat şi afabil; ironia lui nu—i acră.

MARGUERITE YOURCENAR, ‘CA O APÃ CARE CURGE’

MARGUERITE YOURCENAR, ‘CA O APÃ CARE CURGE’




CA O APÃ CARE CURGE, culegere yourcenarianã de trei naraţiuni dintre care niciuna nu poartã acest titlu—aşadar, titlul e al culegerii şi nu al vreuneia din scrierile incluse, reuneşte un soi de ample parabole sapienţiale despre oameni ai altor vremuri; mai ales ce—a de—a doua—scurtul roman despre Nathanael—este foarte discutatã.
Ĩnţelepciunea, sapienţialitatea definesc atitudinea de viaţã şi de artã a Dnei. Yourcenar, pentru care alegerea sau descoperirea Ĩmpãratului Adrian constituie o emblemã. Autoarea are dubla ĩnţelepciune de a vorbi foarte mult atât despre iubire—ce alt subiect existã ...—cât şi despre vremelnicia ei, despre efemeritatea atâtor iubiri—dacã nu a tuturor. Fondul gândirii ei pare unul ĩn ultimã instanţã nihilist şi care gãseşte alinare ĩn ideea desfiinţãrii. Ontologia ei se referã la aparenţã, şi la vid. Minunatã artã, pornind de la aceste premise existenţial—cognitive. Vitalitatea intrinsecã acestei creativitãţi literare neegalate subjugã.
Ĩn ANNA SOROR …, Dna. Yourcenar nu pierde prilejul unei predici despre josnicia şi bigotismul creştinilor, opuse luminatei virtuţi a vechilor pãgâni; artistic, acest tezism nu e, probabil, o soluţie prea bunã, iar unora realitatea lumii pãgânismului antic le—ar putea pãrea destul de dezamãgitoare şi de puţin idealã. Ĩnsã marea nuvelã yourcenarianã a incestului postrenascentist e izbutitã; nuvelã care merita scrisã, iar tema firii spaniole aprige mi se pare mult mai bine tratatã decât ĩn teatrul lui Montherlant. Chiar şi aceastã nuvelã lasã impresia de a fi un scurt roman, admirabil trasat, artã din cea mai ĩnaltã, reflectând o sapienţialitate, faţã de care anticreştinismul didactic al autoarei ţine de tãrâmul vicisitudinilor.
Mai ales romanul despre Nathanael ĩnşealã simplismul aşteptãrilor şi propune o filozofie a experienţei pentru care luciditatea nu se transformã nici ĩn amãrãciune, nici ĩn ostentaţie.
Dimpotrivã, a treia scriere contrasteazã printr—un soi de didacticism, prin idealizarea didacticã a unei condiţii de viaţã, etc..

A S BYATT, ‘ĨNGERI ŞI INSECTE’

A S BYATT, ‘ĨNGERI ŞI INSECTE’






‘Ĩngeri şi insecte’ nu e unica scriere a Dnei. Byatt ĩncadrabilã ca prozã neovictorianã, ĩnsã e mai scurtã decât alte cãrţi ale romancierei.
Admir proza inteligentã şi senzualã a Dnei. Byatt, iar din cele douã nuvele ale acestui volum, a doua mi s—a pãrut cea mai izbutitã, un lucru scris nu atât cu discreţie cât cu subtilitate realã, fãrã a cãdea ĩn banalitatea ‚subiectului controversat’; MORPHO EUGENIA conţine acele savuroase camee ale frumuseţei Eugeniei, cu toate acestea ea nu primeşte nişte ĩncadrãri prea bune şi cele mai interesante scene ale ei sunt acelea de dormitor. Proza aceasta eseisticã ar putea fi numai impropriu numitã ‚digresivã’, ĩntrucât virtuţile construcţiei sunt evidente, Dna. Byatt scrie o prozã foarte reflexivã, foarte ‚intelectualã’.
Locul personajului trebuie sã fie o intuiţie, nu o tezã; la Dna. Byatt discuţiile teoretice servesc şi caracterizeazã personajele, iar cele din amara satirã swedenborgian—tennysonianã, mai ales cele câteva femei, trãiesc cu adevãrat, sunt creaţii literare. Aceastã a doua nuvelã beneficiazã nu numai de personaje memorabile, ci şi de sondarea secretelor inimii—ceea ce ĩn MORPHO EUGENIA fusese cu neputinţã, din cauza naturii abstracte a preocupãrilor savante ale protagonistului şi firii criptice a Eugeniei—cu toate ca şi acolo existã Matty ca subiect de investigare psihologicã.
Ĩntâmplarea sau inspiraţia, rãspunzând cine ştie cãror sugestii, sau sinergia a fãcut ca, dupã ĩncheierea primeia dintre nuvelele volumului, şi ĩnainte de a trece la a doua, m—am ĩnzestrat cu capodopera lui Tennyson, fãrã a şti cã despre el e vorba mai departe ĩn carte. Bunã parte am citit şi am ascultat recitatã aceastã capodoperã liricã victorianã, chiar imediat ĩnainte de a ĩncepe nuvela aferentã.
Ca multe femei, Dna. Byatt pare sã se bucure de un soi de ‚proprietate a simţurilor’, de o proprie funcţionare a acestora, adicã.
Dna. Byatt scrie bine, cu tact şi precizie, despre senzualitate—una ĩndestulatã sau flãmândã—de ex., fateziile erotice ale predicatorului din a doua nuvelã—aşa cum şi le reprezintã vãduva Cãpitanului, nesaţul conjugal al entomologului din prima nuvelã.
Traducerea ĩn care am citit ÎNGERI ŞI INSECTE este ĩngãlatã şi şleampãtã, clisoasã, minatã de completa necunoaştere a culturii engleze.
La Dna. Byatt, al cãrei contemporan conştient e o mândrie sã fii, creaţia literarã se ĩnsoţeşte de o rãbdãtoare, domoalã investigare a literaturii altora, exprimatã ĩn scrierile ei de criticã.

ALTE NOTE DESPRE ‘ALEXIS SAU TRATAT DESPRE LUPTA ZADARNICÃ’ AL MARGUERITEI YOURCENAR

ALTE NOTE DESPRE ‘ALEXIS SAU TRATAT DESPRE LUPTA ZADARNICÃ’ AL MARGUERITEI YOURCENAR


Arta unei cãrţi e substanţa ei, iar dacã ALEXIS, acest scurt roman de frumuseţi desãvârşite, este o carte a lecţiei clasice, ĩnvãţate, dupã chiar mãrturisirea autoarei, de la Gide, cum altfel decât gidianã ar putea fi cartea, ĩn substanţa, tratarea, abordarea şi arta ei? Substanţa cãrţii e ĩnsãşi arta respectivã—ĩn mãsura ĩn care aceasta existã. Alexis, cu muzica şi cu cãsãtoria lui neconsumatã, la Gide m—a dus cu gândul; iar Dna. Yourcenar mãrturiseşte cã de la Gide a preluat—sau a ĩnvãţat—pe lângã referinţa vergilianã din titlu—adicã onomastica protagonistului—şi parafraza din subtitlu, ‚numai’ abordarea, tratarea clasicã, ‚voalatã’, şi curajul aparte al acestei forme, şi deasemeni evitarea formei de roman—sau cã a vãzut la Gide proba viabilitãţii formei clasice.
Ce altceva important mai putea ea prelua de la Gide, decât ĩnsuşi spiritul formei alese?
Alexis defineşte viaţa ca fiind atroce, zadarnicã şi urâtã.
ALEXIS a fost scris la 24—25 de ani. Ĩl aduce pe cititor ĩn atingere cu experienţa esteticã genuinã, constituie o mare experienţã de artã, salutarã.
Ca eseistã, Dna. Yourcenar a explorat cu iscusinţã arta atâtor scriitori invertiţi—de la Mann şi Kavafis la Mishima. Departe de convenţionalitate, gândirea ei literarã, evident orientatã cãtre analitism şi cãtre naraţiunea simbolicã, arboreazã standarde estetice clasice, ĩn toatã puterea cuvântului clasice.

MARGUERITE YOURCENAR, ‘ALEXIS’

MARGUERITE YOURCENAR, ‘ALEXIS’


Ĩncântãtoarea subtilitate a scurtului roman scris de o femeie de 26 de ani—eu citesc versiunea revãzutã, ĩnsã e substanţial aceeaşi cu cea timpurie; nu e numai ĩn formã, ci şi ĩn substanţã, de—a dreptul, cartea unui moralist, surprinzãtor de neteribilistã ĩn amãrãciunea ei intransigentã, şi lipsitã deasemeni şi de concesiile şi complicitãţile pastişei, cu toatã ambiţia intenţiei explicite a romancierei de a se ridica, literar şi probabil şi spiritual, la nivelul supremilor moralişti francezi. ALEXIS nu e un exerciţiu, ci o creaţie. Ĩn principiu, naraţiunea la I sg. pare un subterfugiu, o escamotare care ţinteşte ca erorile patente sã fie neatribuibile autorului şi sã revinã naratorului—personaj; este un soi de paravan. Dna. Yourcenar nici nu tãgãduieşte, de fapt, acest lucru—ĩnsã miza cãrţii e alta, iar recunoaşterea ia procedeului alura de tertip.
Ĩnregistrarea cronologiei marilor scrieri nu—mi mai serveşte demult ca un tonic—ĩnsã ĩmi aduce un fel de uşurare şi de eliberare—confirmarea reiteratã a absenţei, ĩn mine, a extraordinarului, a lipsei creativitãţii.
Unii mofluzi par rezervaţi faţã de mãrturisirea Dnei. Yourcenar referitoare la cãrţile lui Gide; ĩnsã mofluzii ignorã faptul cã un romancier nu lucreazã ca un comparatist, nu sintetizeazã un roman din posibilele izvoare literare cele mai evidente, ĩn spiritul unui soi de rudimentarã detectivisticã predictivã—nu aşa se face. Se exagereazã cu prejudecata cã romanele s—ar inspira direct şi exclusiv din izvoarele literare care ĩi sunt comparatistului cele mai evidente. Iar ceea ce spune de fapt Dna. Yourcenar este cã Gide a influenţat—o—ĩnsã nu aşa cum li se pare ziariştilor şi comparatiştilor—ci pornind de la referinţa vergilianã a titlului şi la parafraza—subtitlu, pânã la spiritul şi forma clasice şi la evitarea formei propriu—zise de roman, ca necorespunzãtoare puţinei experienţe de la vârsta respectivã.

DIVAGAŢIE DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE DNEI. YOURCENAR

DIVAGAŢIE DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE DNEI. YOURCENAR



Am citit cele trei nuvele de tinereţe ale Dnei Yourcenar, iar basmul oriental aduce a Márquez [pe care bineĩnţeles cã—l precede de fapt ...]—ĩngãimatã incoerenţã cu ifose; celelalte douã sunt, ĩnsã, nişte exerciţii care ar face cinste oricui. Ele sunt, e drept, mai ales exerciţii de expresie, de formã. Nu sunt scrise la fel de bine ca literatura ulterioarã a autoarei—ce, ĩnsã, e scris la fel de bine?
[Preferinţa vreunui cititor pentru Márquez e patognomonicã—la fel ca aceea pentru FORREST GUMP sau agurida cinematograficã a lui Miller—SIN CITY şi ‚300’—descalificã pe loc, şi fãrã drept de apel.]
Creaţia literarã a Dnei. Yourcenar ia de fapt forma unui ĩncântãtor paralelism—pe de o parte, cãrţile narative, sau analitic narative—romane, nuvele, basme [şi, bineĩnţeles, creaţia propriu—zis liricã şi dramaturgicã]; iar pe de alta, cãrţile despre literaturã—de la timpuriul ‚Pindar’ la ‚Mishima’. Dupã cum spune protagonistul lui ALEXIS, viaţa a fost cea care—a ĩnvãţat—o sã scruteze literatura; ĩnţelegerea literaturii e inspiratã de cãtre viaţã.
Cu un curaj formidabil, aceastã femeie a ĩnnoit experienţa uman—cognitivã a moraliştilor francezi şi i—a dat o expresie de o demnitate, savoare, perspicacitate şi adâncime incomparabile şi poate, ĩn vremea noastrã, neegalate. Proiectul sãu literar porneşte de la constatarea existenţei unor tipare, tipare spiritual—intelectual—uman—culturale, acelea ale clasicismului; Dna. Yourcenar spune cã precedentul lui Gide a ĩncurajat—o ĩn direcţi asumãrii viabilitãţii acestei cãi literare.