ROŞU ŞI NEGRU
Tonul romanului ROŞU ŞI NEGRU este uneori, şi poate că adesea, unul umoristic—nu există nicio noţiune exaltată a iubirii, iar mărginirea personajelor e subliniată cu bonomie, cu ĩngăduinţă; de aceea e un bun ghid al psihologiei iubirii. Mi se pare că romanul acesta e ĩn general răstălmăcit, dat drept altceva decât e. Ceea ce se spune despre el nu—i seamănă deloc. E ca trecerea de la tridimensionalitate la plan. Rezumatele fac ca acest roman să pară sinistru; nu e. Atitudinea narativă a lui Beyle, această bonomie realistă, amuzantă şi amuzată; dubla bogăţie psihologică—la nivel de detalii, şi de efect sintactic, de efect al frazei, de ĩntorsături originale; stilul ingenios.
Se exagerează ĩn tot ce se spune despre ROŞU ŞI NEGRU, e unul din romanele cele mai prost ĩnţelese sau mai răstălmăcite. Nu există o teză, ca ‚parvenitismul e detestabil’. Există un ton afectuos al lui Beyle, pe care nota ironică nu—l distruge. Beyle era un bonom amuzat şi afabil; ironia lui nu—i acră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu