Din viaţã

Ĩn ceea ce priveşte obiecţiile tale la stilul meu intelectual, cred că ele forţează uşi deschise reiterând pur şi simplu faptul, deja ştiut de noi amândoi, că nu există un acord de natură personală sau umană ĩntre noi. Relaţiile noastre fracturate, discontinui, făcuseră deja foarte evident acest lucru, de multă vreme; până la urmă, schimburile noastre au fost doar unele strict culturale, intelectuale, iar ĩndelunga ĩntrerupere a oricărei comunicări nu arată decât tot acest lucru. De la ĩnceput a fost limpede că ceea ce putem schimba sunt titluri de cărţi, aprecieri de natură culturală—‚livrescul’. Ĩn acest sens, obiecţiile sunt tautologice, reiterând şi verbal ceea ce era deja evident intuitiv şi uman. Ele spun ĩn alt fel ceea ce ştiam deja—că suntem, gândim, credem ĩn moduri foarte diferite; tu vezi această diferenţă ca implicând antagonism, opoziţie şi descalificare mutuală sau exclusivitate. Eu le văd ca punând sub semnul ĩntrebării posibilitatea unor schimburi ‚nelivreşti’, altfel decât literar—culturale. Presupun că ai bune schimburi umane, personale; eu le am pe ale mele, şi cu vârsta au devenit tot mai importante pentru mine. Ĩn rest, ĩţi dai seama că firea, vârsta şi opiniile mele, o existenţă de reflecţie precum şi o minimă cerinţă de integritate ĩmi interzic să iau aceste obiecţii ale tale ca valide, iar tonul pe care sunt făcute nu ajută nici el. Ceea ce e acceptabil ĩn secretul comunicării spirituale consimţite—sau sacramentale, dacă vorbim de relaţia cu un confesor—e inacceptabil ĩn termenii unui schimb verbal mundan de rutină. Ceea ce dau e ceea ce pot da—‚cultura’ de care ĩmi vorbeai la telefon; suntem prea neasemănători pentru a mă ‚conforma’ unor obiecţii, iar constatări despre faptul că m—aş fi schimbat ‚prea puţin’ sunt aiuritoare prin prezumpţia că o schimbare ĩn sensul vrut de tine ar fi ceva de dorit sau vrut de mine, pentru nişte oameni care schimbă din când ĩn când scrisori pretenţia e una gogonată. Ĩn rest, tactul, tonul, discreţia sunt imperative.