CUVINTE DESPRE LOCUL OMULUI ĨN ĨNŢELEGEREA CREŞTINĂ
Sinergia nu e o alianţă, ci o iubire, o nuntire. Ea mai este explicată şi ca altoire—altoire a individului pe organismul divino—umanităţii. Hristos reformulează termenii alianţei, completând ĩnţelegerea care exista de la Prooroci. El duce mai departe această ĩnţelegere, aduce o adâncire a ei.
Formulată ĩn două cuvinte, experienţa Reformatorului german a fost aceea că nu se ĩndumnezeieşte; se pare că el a pornit de la practica lui călugărească, pe care a simţit—o ca pe un eşec, ĩntrucât nu i se părea că s—ar ĩndumnezei. Principiul protestantismului este aşadar unul empiric; exerciţiile ascetice nu ĩi dădeau lui Luther certitudinea că s—ar fi ĩndumnezeit. Modestia umană este una păguboasă. Concluzia lui Luther a fost aceea că soluţia o constituie excluderea ĩndumnezeirii ca ţintă—‘nici nu e necesar—nici nu e posibil ca omul să se ĩndumnezeiască’—imputaţia e una exterioară, nu există o transformarea lăuntrică radicală adusă de Hristos. E ĩntotdeauna, mi se pare, o greşeală ca omul să dispreţuiască ceea ce Dumnezeu iubeşte. Liturghia Ĩl numeşte pe Creator ‘iubitor de oameni’; Dumnezeu iubeşte umanul, căci l—a creat—şi iubeşte oamenii atât drept ceea ce sunt, cât şi drept ceea ce trebuie ei să fie (--copărtaşi ai Ĩmpărăţiei--).
Setea fundamentală a omului nu este una de experienţe afective. Dumnezeu există, ĩn raport cu omul, pentru altceva, pentru a răspunde unei alte nevoi; setea umană este aceea de divinizare. Omul este făcut şi precondiţionat ĩn vederea acestei nuntiri supreme care răspunde esenţialului din el. De aceea, omul nu e o fiinţă neutră sau neorientată. Tot de aceea, acest eşec corespunde unei ratări esenţiale, fundamentale, căderii din ordinea şi din firescul său. Vocaţia omului ĩl duce pe acesta dincolo de sine, ĩn Dumnezeu, ĩn braţele Lui Dumnezeu—ĩnsă nu ĩnafara sinelui său organic.
Ĩn om coexistă finitul şi direcţiile divinizării. Ĩn diferite grade, ambele sunt perceptibile ĩn individ, sau devin, pe rând, perceptibile.
Creştinismul este doctrina şi terapia omului. Ca doctrină, prezintă o teorie şi o terapie care derivă din prima.
De la robia formulei şi a reificării, a non—ĩnţelegerii, a mecanicităţii şi ‘puţinătăţii’, a sărăciei, e necesar ca omul să treacă la libertatea Duhului. Trecerea de la formulă la Duh e trecere de la un plan la altul—nu de la o formulă la o pleavă de formule. Unii pretind a indica trecerea de la formulă la Duhul generator, când de fapt indică numai trecerea de la o formulă la un ansamblu de formule, la un ‘context’ care nu e cel al Duhului, ci tot acela al expresiei.
Pe de altă parte, expresia trebuie ĩnţeleasă ca parţială sau insuficientă—nu ca vană sau inutilă. Umanul nu trebuie exclus—ci completat. Şansa omului nu e ĩnafara umanului. Umanul trebuie completat, altoit pe divin—nu exclus, sugrumat. Cine ĩnţelege că formula nu e totul trebuie să—şi completeze ĩnţelegerea pricepând că expresia rămâne pe mai departe necesară—pe de o parte, mediind, iar pe de alta, ilustrând şi reprezentând umanul, termenul uman al sinergiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu