CÂŢIVA CONTEMPORANI AI LUI SIMMEL. CHESTIUNI SIMMELIENE

CÂŢIVA CONTEMPORANI AI LUI SIMMEL. CHESTIUNI SIMMELIENE



Wölfflin, cu şase ani mai tânăr decât Simmel, a şi debutat la fel ca acesta, şi la exact aceeaşi vârstă, cu o teză de psihologia artei—care—n cazul lui n—a fost refuzată. Avea 22 de ani; şi el a studiat filozofie la Berlin. Paralelismul acesta e ironic; berlinezul putea să—l fi premers, ca pionier al psihologiei artei, pe elveţian—dacă teza nu i—ar fi fost refuzată de hipopotamii universitari. Tinerii cei mai ĩnzestraţi tatonau pe atunci ĩn direcţia acestei discipline estetice de avangardă. Iniţiativa revoluţionară a berlinezului se referea la muzică; cea a helvetului, la arthitectură—extremele gamei artelor.
Avea 24 de ani când a publicat ‚Renaştere şi baroc’; Worringer avea să publice ‚Abstracţie ...’ la 27 de ani, o altă abordare de psihologia artei.
Treitschke e menţionat ca profesor al lui Simmel—ĩnsă şi Simmel, ca elev al lui Treitschke. Convers—Pârvan şi Gusti—studenţi, vremelnic, probabil sporadic, ai evreului german.
Böcklin mai trăia atunci când Simmel a publicat studiul ce—l privea.
Creaţia lui Simmel e ireductibilă la o singură direcţie—există relativul şi metafizicul, analiza culturală sau criticistă şi ĩntrezărirea de principii ultime, deprinderea criticistă şi ampla aspiraţie metafizică. Uneori interpretează tezele metafizice ca fapte şi expresii culturale, ĩn determinaţiile lor istoric—culturale, ĩn relativul lor inerent. Adesea expune, descrie, explică, interpretează relativul.
Nu pierdea din vedere istoricitatea şi determinarea istorică—fiind conştient că faptul de a le ignora nu ĩnseamnă şi a le dezamorsa. [De ex., idealismul, materialismul, criticismul ştiinţific, estetismul. Adică—idealism, apoi materialism reacţional, apoi scientism criticist reacţional, apoi estetism reacţional.] Ĩn analiza pe care o face factorilor intelectuali există mai ales un bun simţ robust.
Ideea este că Simmel nu constată că Goethe şi Kant sunt egali—ci că primul ĩi e superior celuilalt—că atitudinea goetheană e superioară kantismului. Ĩl preferă pe Kant. Simmel trecea de la kantism la un temperament şi o ĩnţelepciune—probabil mai ĩntâi o ĩnţelepciune. Ca savant, Simmel era un goethean erudit, ‚tobă de erudiţie goetheană’.
[Mă gândesc că poate Paleologu ‚moştenise’ sau preluase de la Zarifopol dispreţul pentru ‚unele aspecte gotheene’, exasperarea, etc.. Aceasta ar putea fi sorgintea intelectuală sau culturală a ridiculizării lui Goethe la Paleologu. Un nărav preluat de la Zarifopol.]
Simmel ĩi face pe ‚existenţialiştii’ antebelici să apară drept cârpaci, măscărici şi pozeuri. Pozeuri şi cârpaci—nu adevăraţi bărbaţi de reflecţie. El arată cum se poate ajunge cu filozofia şi ca filozofie propriu—zisă la o doctrină a experienţei.
Iar sensul ultim al transformării simmeliene nici nu poate fi sesizat de către inferiori.
E relevant faptul că Simmel menţionează explicit că nu poate fi vorba de o abandonare a kantismului, ci de alternarea acestuia cu atitudinea metafizic—intuitivă.