Daniel Pennac, ‘Domnilor copii’. Didacticismul şi complicitatea

Daniel Pennac, ‘Domnilor copii’. Didacticismul şi complicitatea




‘Domnilor copii’ al lui Daniel Pennac aparţine desigur literaturii pilduitoare, pedagogice şi moralizatoare de nivelul lui Coelho, adicã o ploscã literarã pe care unii nu s—ar sfii s—o eticheteze drept infra—literaturã; tonul e instructiv şi dãscãlitor, şi se poate sã existe o vârstã pentru asemenea lecturi, probabil adolescenţa ar descoperi cu nesaţ ‘valorile’ propovãduite de acest roman despre trei copii şi familiile lor.
Foarte supãrãtoare este ‘senzualitatea complice’ a scenei în care nevasta croitorului evreu îl înduplecã pe acesta sã semneze convocarea la şcoalã (iar Daniel Pennac trebuie sã se fi admirat îndelung pentru ingeniozitatea de a inversa dibaci rolurile tradiţional atribuite—soţia, o neevreicã, e cea care foloseşte seducţia pentru a înfrânge rezistenţa unui evreu, exact la antipodul ispititoarei veterotestamentare, etc.—iatã cum a subvertit Pennac un stereotip etnic!).
La fel de dezagreabil e şi rabinul cel isteţ.
Pretutindeni existã o îngãlatã ‘înţelegere superioarã’ şi simpatie a romancierului pentru personajele lui, cu efecte inverse acelora scontate; vrea sã sugereze o abordare ‘din stradã’, de neorealistã fraternizare, şi sugereazã numai stupiditatea unei perspicacitãţi simulate şi cu ifose de superioritate. E, în general, de preferat ca romancierii sã nu ne atragã atenţia asupra gradului înţelegerii şi simpatiei pe care le au pentru personajele lor. La cine nu e Dostoievski, acel semiton de simpatie riscã sã devinã o antipaticã şi arogantã condescendenţã.
Dealtfel, reţeta lui Pennac este o complicitate generalã—cu cititorul, cu personajele, din dorinţa, lãudabilã, de a arãta cã şi—a înţeles personajele şi cã se înţelege cu cititorul, ca şi din pornirea de a se asigura cã şi cititorul l—a înţeles.
Iar didacticismul schemei de ansamblu (în ‘mica lume’ a acestor ştrengari regãsim o lãudabilã, deşi ostentativã diversitate etnicã: un francez, un evreu şi un arab musulman al cãrui tatã e iconofil, poate chiar iconodul) indispune ca orice tendenţiozitate a umanismului acestuia de duzinã. ‘Domnilor copii’ nu e cartea proastã a unui scriitor adevãrat; ci e o carte proastã a unui non—scriitor, a unui veleitar al scrisului. Eu îmi propun sã fiu necruţãtor cu aceastã carte; însã cititorii mei nu ar trebui sã fie necruţãtori cu lecturile care le plac, şi e foarte plauzibil sã îndrãgesc oameni cãrora ‘Domnilor copii’ sã le fi plãcut.
Ismaël pictând, cu faţa spre apus, pe tãpşanul de pe dealul de la Belleville, e o imagine frumoasã.
Sã discutãm puţin ingeniozitatea subiectului. Nişte copii se trezesc în trupuri de adult, însã având conştiinţa transformãrii survenite, pe când pãrinţii lor, treziţi în corpuri de copii mici, ignorã ceea ce s—a petrecut. Aceastã schimbare de vârste oglindeşte cerinţa unei teme primite în ajun de la profesorul lor de francezã, un pedant care frecventeazã asiduu prostituatele. Pennac considerã util sã ne punã în temã cu felurite secrete profesionale ale prostituatelor. Profesorul prigonitor se transformã într—un simbol metafizic; este un devorator de amintiri din copilãrie, un vampir.
Daniel Pennac e unul dintre cei care—şi închipuie cã ştiu destul despre religie pentru a—şi permite s—o dispreţuiascã. Existã mai multe referiri dispreţuitoare la religie, o blasfemie despre riturile şi practicile creştine, însã şi un personaj religios eminamente respectabil—susmenţionatul rabin. Blasfemiile sau mãcar probozelile lui Pennac se opresc dinaintea Vechiului Legãmânt. Iatã o religie respectabilã în reprezentanţii ei. Cum Daniel Pennac are prostia efuzivã şi melancolicã, un rabin i se potriveşte numai bine [1]. Însã de—ajuns, nu—i aşa, cu estetica stereotipurilor clericale. (Cu toate cã presupun cã un rabin nu este un cleric.)
Cu tot sentimentalismul şi melodramatismul romanului, stilul lui Daniel Pennac e digerabil. Lucrurile reuşite (‘pastelurile lui Ismaël aştern pe hârtie culorile efemere’; ‘dragostea e suma unor fapte mãrunte care povestesc pe tãcute o istorie precarã’) nu depãşesc nivelul gazetãresc, iar cele discutabile ţin de afectarea liricã şi de retorismul emoţiei.
Nu mã scandalizeazã uzurparea literaturii de cãtre cei incapabili de literaturã, de cãtre veleitari; cred cã faptul s—a petrecut mereu.
Ca literaturã de nişã, o carte adresatã unui public infantil poate sã—şi îndeplineascã funcţia, aceea de a amuza şi instrui copii, indiferent de valoarea ei ca artã; nu ştiu dacã acesta e cazul cu romanul ‘Domnilor copii’, mie mi s—a pãrut lipsit de poezie şi de înaripare.

Ca un principiu, existã literaturã proastã care poate fi utilã la o anume vârstã. Cu toţii avem un istoric de citit, la vârsta potrivitã, cãrţi proaste care ne—au încântat şi ne—au fost utile. Nu exclud posibilitatea ca ‘Domnilor copii’ sã fie, pentru alţii, una din aceste cãrţi, şi nu doresc sã le insult sentimentele.


NOTE:

[1] Pentru cazurile de prostie combativã şi optimistã, mult mai potrivit e un preot catolic irlandez din SUA, aşa ca în filmele americane vechi (‘Pãrintele Pat’, sau ‘Pãrintele Mike’, priceput la baseball, întreprinzãtor, dinamic).
Pentru prostia moţocoasã ar merge un pastor; pentru aceea lugubrã, un stareţ.