Retribuţia şi determinãrile

Retribuţia şi determinãrile







Traduc câteva rânduri din 1899 ale lui Bloy: ‘Dumnezeu este infinit de echitabil şi fiecare om, în aceastã lume ca şi în cealaltã, are ÎNTOTDEAUNA ceea ce meritã’.
Dat fiind cã se referã şi la ‘lumea cealaltã’, cred cã Bloy vorbea despre pedeapsa veşnicã; însã prima parte a gândului sãu nobil mi—a amintit cã ieri ajunsesem sã încuviinţez pedagogia mundanã a Lui Dumnezeu: ceea ce ni se întâmplã e pedagogic şi spre binele nostrum. Iar asta se poate afirma pânã la iotã. Cum sã nu se cadã, atunci, în mocirla providenţialismului? Prin aceea cã se poate spune cã mersul omului e scrisul Lui Dumnezeu, cã omul nu se abate de la ceea ce vrea Dumnezeu cu el; ba se abate, şi încã adesea, sau poate mereu. Însã Dumnezeu reintervine—de câte ori e nevoie. Procesul se reia: cu o nouã deraiere, şi o altã pedagogie.
Şi eu aşa cred şi aşa simt, fãrã fatalism şi fãrã masochism: cã ceea ce ni se întâmplã în viaţã e meritat, în orice caz dupã o pedagogie divinã. Omul trebuie sã ‘iasã’ pentru a întâlni lucrarea Lui Dumnezeu. Va întâlni lucrarea Lui Dumnezeu în mijlocul evenimentelor, Acţiunile au consecinţe, şi existã ‘momente alese’.
Gândim libertatea decizionalã presupunând ‘natura purã’, acea ficţiune amãgitoare. Asistat sau lipsit de asistenţã supranaturalã, omul nu acţioneazã, nu decide niciodatã ca ‘naturã purã’. Ceva îi lipseşte, sau ceva îl susţine. Omul e naturã vectorialã, nu scalarã. Şi mã refer la vectorialitatea supranaturalã, nu la aceea husserlianã, nu la faptul cã omul ‘tinde mereu cãtre ceva’, sau ‘vizeazã ceva’. Probabil cã însãşi psihologia metafizicã a botezatului ar trebui gânditã distinct—în cazul lui, sunt în joc alte forţe decât atunci când e vorba despre nebotezat, despre pãgân (care nu e ‘liber de lege’, ci sclav sub determinãrile fricilor şi ale caracteristicilor religiei naturale sau ale ateismului). Creştinul acţioneazã, decide, gândeşte altfel decât necreştinul. Teologia enumerã trãsãturi, conferite de apartenenţa la Bisericã, pe care necreştinul nu le poate avea.
Existã o pedagogie a Lui Dumnezeu, la lucru în vieţile noastre; forţa ei creşte proporţional cu disponibilitatea noastrã, cu receptivitatea noastrã.
Eu gândesc cã echitatea Lui Dumnezeu e în raport cu binele omului, nu cu ‘onoarea insultatã’. Rãul e experimentarea vieţii înafara binelui propriu, înafara a ceea ce e bun pentru om, în ‘deşert’.