Remarci despre ecleziologia lui Taylor. Cu o analizã a atitudinii protestante

Remarci despre ecleziologia lui Taylor. Cu o analizã a atitudinii protestante




Taylor apeleazã la bunul simţ când trebuie sã argumenteze creştinismul necatolicilor (‘dacã Biserica romanã ar fi aceea catolicã, adicã aşa încât sã excludã pe toate care nu sunt în comuniunea ei, atunci Bisericile greceşti ar fi putut la fel de bine sã se turceascã, ca şi sã rãmânã creştini blestemaţi, şi toţi cei care sunt în comuniunea tuturor celorlalte Biserici patriarhale din creştinãtate, trebuie deasemeni sã piarã ca pãgâni, lucru pe care, înainte sã—l creadã vreun om, trebuie sã fi renunţat la toatã raţiunea, şi la toatã cumpãtarea, şi la toatã caritatea’ [1]), însã afirmã cã e just ca anglicanii sã nu recunoascã Sacramentele romane.
Nu e de crezut ca schismaticii rãsãriteni sã nu fie creştini adevãraţi, însã e de crezut ca romanii sã nu fie. Pe de altã parte, Taylor admite posibilitatea mânturii catolicilor.
Calul lui de bãtaie este exclusivismul donatiştilor, şi credea cã ceea ce i—a osândit pe donatişti a fost acest exclusivism. El propune o noţiune largã a apartenenţei la Bisericã, nu accepţia negeneroasã data de donatişti; greşeala Romei este de a reitera exclusivismul donatist. Ecleziologia lui Taylor afirmã cã Biserica Romei s—a reinventat periodic, de ex. cu ocazia Conciliilor, şi anglicanismul e şi el o astfel de reinventare a Bisericii locale engleze. Introducerea de noi doctrine la Concilii corespunde gestului reformatorilor protestanţi. Pentru Taylor, nici catolicismul vremii sale nu e mai vechi decât Conciliul tridentin. Taylor propunea continuitatea unei Biserici ca pe o continuitate de principii şi de poziţii teologice. În acest sens, istoria Bisericii romane devine o istorie discontinuã, întreruptã prin introducerea de noi teze, pe când istoria protestantismului este una continuã, cãci protestantismul se revendicã de la teze şi poziţii care au existat mereu în Scripturã. Un alt mod de a formula acest principiu este disocierea între religie şi Bisericã. Bisericile fluctueazã, spune Taylor, pe când religia, nu. E important sã aparţii religiei adevãrate, nu Bisericii adevãrate. ‘Trebuie sã îţi alegi Biserica în funcţie de religie.’
Aşa cã mi se pare cã anglicanii papişti din ultimul veac şi jumãtate nu se pot prevala cu adevãrat de precedentul faimoşilor teologi ai sc. XVI—XVII pe care şi—i revendicã drept precursori. Cãci la teologi ca Andrewes şi Taylor existã cel mult vagi sugestii pentru acceptarea unor atitudini, credinţe şi practici comune cu romanii, însã nu infailibilismul, mariologia, cultul sfinţilor şi sacramentalismul roman de care fac atâta caz anglicanii papişti. Criticile lui Taylor la adresa Romei şi a sistemului roman mi se par tranşante şi chiar dure. E cu totul altceva decât Arhiep. de Canterbury prosternat la grota de la Lourdes. Teologii episcopalişti din primul veac şi jumãtate de existenţã a anglicanismului nu propuneau o ‘întoarcere la Roma’, ci numai o configurare raţionalã şi de bun simţ a predaniei şi a ritului. Cuvintele lor nu trebuie fãcute sã însemne altceva. În funcţie şi de temperament, ei menţineau anumite ‘sensibilitãţi catolice’. Dar nu mai mult; nici vorbã de entuziasmul pentru Trent şi teologia tridentinã, al succesorilor lor de peste 2—3 ½ veacuri. Pentru ei, Roma este o maşterã; Taylor nu evitã sã o învinuiascã de idolatrie şi de deviere de la ‘ceea ce e bun în protestantism’. Taylor, de ex., profeseazã deschis iconoclasmul, şi i se pare cã nici cultul sfinţilor nu face parte din tezaurul ‘celor cinci întâie veacuri de creştinism nealterat’. Poziţia lui are doi piloni de susţinere, ambii foarte contestabili: tradiţia înregistratã a ‘primelor cinci veacuri creştine’, aşadar arheologismul, nãrav şi al catolicismului din sc. XX; şi exerciţiul raţiunii, aprecierea raţionalã, apelul la bunul simţ, ceea ce e fie o petiţie de principiu, fie un proces de intenţie, dupã caz. Ceea ce e familiar devine şi raţional, justificat prin bunul simţ; ceea ce e nefamiliar e şi contrar bunului simţ. Lipsa de întemeiere teologicã e patentã. Cã pânã şi astfel de poziţii îi înfuriau pe prezbiterieni, nu e de mirare.
Taylor vorbea despre anglicanism ca despre o Bisericã protestantã. Rãmâne, aşadar, faptul cã pânã şi astfel de teologi, suspectaţi îndelung de romanism, declarau Biserica Angliei ca Bisericã protestantã. Taylor admite cã şi anglicanismul provine tot din reforma iniţiatã de Luther. Iar odatã negatã infailibilitatea Bisericii, şi chiar şi a multor Concilii ecumenice ale primului mileniu, rãmânea câmp liber pentru orice fel de ajustãri şi de fasonãri. Pentru a nu face din adevãrul creştin un monopol naţional, Taylor considerã anglicanismul o Bisericã naţionalã protestantã, fãcând parte din familia protestantã. Religia nu a încetat niciodatã sã existe—în forma scrisã, ca înregistrare; Biserica poate sã cunoascã eclipse. E probabil cã, pentru Taylor, înainte de reformã Biserica a încetat sã existe, pentru o vreme; nu, însã, şi religia. Biserica trebuie sã se conformeze religiei; failibilã, are nevoie de o normã exterioarã, care e religia. Sursa religiei e Biblia. Interpretarea Bibliei o dau Tradiţia primelor cinci veacuri şi raţiunea. Cine îl contrazice pe Taylor, fie se împotriveşte raţiunii, fie e de rea credinţã. Raţiunea spune ceea ce spun şi protestanţii. Numai protestanţii sunt cu adevãrat raţionali; catolicii nu subzistã decât cu preţul sacrificãrii exigenţelor raţiunii, prin descinderea în iraţionalitate—când nu e vorba de reaua credinţã a Romei. Taylor nu spune cã mintea umanã e negreşelnicã, sau cã exerciţiul raţiunii e garantat; ci cã nu existã infailibilitate. Nici Bisericii nu îi revine infailibilitatea. Iatã pesimismul cognitiv protestant, la un autor taxat de romanism. Rezultatele divergente, concluziile divergente pornind de la aceeaşi Biblie interpretatã raţional de cãtre protestanţi nu trebuie sã descumpãneascã: eroarea e în firea omului, nu existã infailibilitate. Ceea ce îl face pe Taylor sã respingã în numele prudenţei ceea ce nu poate demonstra ca fiind contrar Scripturii. Chiar dacã ceva nu e contrar Bibliei, e, oricum, exagerat, imprudent şi parazitar. Neîncredere în mintea omeneascã, neîncredere în Bisericã, neîncredere în asistenţa Sf. Spirit: iatã coordonatele gnoseologiei protestante, aşa cum o ilustreazã Taylor. De aceea, Taylor mi se pare protestant pânã în mãduva oaselor; e mai puţin important cã existã la el catolicism rezidual, sechele de catolicism, atavisme catolice. Fondul însuşi e trãdat şi lichidat. Dispariţia Bisericii adevãrate nu îl sperie; nãdejdea lui e în religie, în religia purã, biblicã, fie ea şi nerealizatã istoric, o normã abstractã. De aceea, Taylor are o ecleziologie ‘slabã’. O ecleziologie atenuatã, în care mândria Bisericii naţionale nu poate masca noţiunea descurajantã a posibilitãţilor reale ale oricãrei Biserici. Episcopalismul celor ca el nu e decât tocmealã. Ceva rãmas la aprecierea ‘raţiunii’. Dispoziţiile temperamentale ale celor ca el sunt satisfãcute de mai multe elemente regãsibile în catolicism, decât ar fi cazul pentru un prezbiterian. Însã asta e tot. Gerson este un erou pentru Taylor. Douã veacuri mai târziu, radicalul Coleridge avea sã fie excedat de surplusul de papistãşism pe care îl detecta la Taylor. În acest sens, protestantismul, atât la Tyalor cât şi la nemilosul Coleridge, este cu adevãrat o Bisericã fãcutã de om, o Bisericã alcãtuitã de om. De unde, neîncrederea ultimã în Bisericã, şi bizuirea pe altceva, pe religie, o normã idealã, realizatã sau nu în istorie. Imperfecţiunile patente ale protestantismelor nu îi pot descumpãni pe protestanţii ingenioşi; dezamãgiţi, ei au convingerea cã lucrurile nici nu pot fi altfel, cã e în mersul lucrurilor sã fie aşa. O Bisericã umanã are însuşirile—şi defectele—omului. Nici nu trebuie sã i se cearã Bisericii ceea ce, chiar prin firea ei, nu poate sã dea. Infailibilitatea atribuitã Bisericii e naivitate, când nu e rea credinţã, sau minciunã deliberatã.
Existã la protestanţi o resemnare cu greşeala. De unde, poate, standardele teologice scãzute, care au permis deriva doctrinarã a ultimelor trei veacuri. Cãci unde se începe prin ‘a se greşi puţin’, se sfârşeşte întotdeauna prin ‘a se greşi mult’. Experienţa protestantã aratã cã, în întreprinderile pur umane, greşeala nu se corecteazã, ci se acumulueazã. Greşeala sfârşeşte prin a sufoca.
Era Taylor conştient de panta, ascunsã, a principiilor lui? Prevedea el la ce ar putea duce? Sau, la ce vor duce inevitabil? Între teologia Bisericilor apostolice de azi, şi teologiile protestante stau veacuri de greşeli, acumularea a secole de erori. Resursele noninfailibilismului, sau ale failibilismului, sunt modeste: tradiţia primarã, raţiunea, arbitrul individual. Principiul este discontinuismul istoric: s—a remarcat cã ceea ce învãţa Biserica la începutul sc. XVI suna altfel decât ceea ce învãţa în sc. II şi III. Drept care, în loc sã se caute continuitatea, s—a eliminat conceptul de Bisericã, s—a introdus conceptul de religie, şi s—a ales una din tranşele de istorie bisericeascã, în defavoarea alteia. Aceasta este soluţia protestantã.
Protestantismul e o formã religioasã a resemnãrii şi a umanului. La lucru se aflã numai resemnarea, şi umanul neasistat. Dumnezeu nu conlucreazã cu Biserica drept ansamblu vizibil; acesteia nu îi revin responsabilitãţi, care sunt transferate, în bloc, individului. Vedem cã Taylor asimilase complet lecţia protestantismului. În Bisericã nu e de cãutat desãvârşirea, ci strãdania de a se conforma religiei, normelor religiei. Amãrãciunea acestor idei sperie, şi ele sunt adevãratul chip al protestantismului.
Taylor vrea sã spunã cã, în catolicism, Biserica lâncezea şi se degrada, cu ideea propriei ei desãvârşiri; pe când Bisericile protestante se ajusteazã, lucreazã, sub ideea propriei lor failibilitãţi. La catolici existã contrastul, antiteza dintre pretenţii şi realitate; la protestanţi, acordul dintre modestie şi strãdanie. Protestanţii sunt mai conştiincioşi, fiindcã sunt realişti, nu se amãgesc. Nu pot sã creadã într—o negreşelnicie înşelãtoare. Nu se pot bizui decât pe propriile lor strãdanii; în acest mod, relativismul lor devine un activism.
Mulţi dintre campionii Noii Teologii catolice au atitudini recognoscibil anglicane. Protestantizau în felul anglicanilor.
Se spune cã promotorii Noii Teologii erau protestantizanţi; probabil cã, în intenţie, erau, însã în fapt erau anglicanizanţi. La Taylor recunoaştem o formã extremã de arheologism, care decupeazã o tranşã din istoria Bisericii şi o declarã normativã; aşa caracteriza şi Ratzinger poziţia partidului progresist de la Vaticanul II: considerau religia medievalã şi post—tridentinã ca pe nişte rãtãciri. Ce îi dã dreptul unui om sã izoleze o tranşã de istorie bisericeascã şi sã o decreteze normativã? De ce ‘credinţa pe care Biserica a avut—o vreme de cinci veacuri’? De ce nu se recunoaşte identitatea în transformare? Ce ne spune cã lucrurile au degenerat ulterior? De ce e restul istoriei privit ca o derivã? Ce anume fusese la lucru în acele prime veacuri normative, şi a dispãrut ulterior? Cum deosebeau arheologiştii autenticul de inautentic? Taylor nu pare sã ştie cã ceea ce fusese suficient, în plan doctrinal, la un moment dat, poate sã nu mai fie aşa dupã veacuri. Chiar istoria primelor cinci veacuri creştine putea sã îi fi spus acest lucru. Multe poziţii din sc. V nu ar fi fost sustenabile în sc. III; şi reciproc. Dacã transformarea fusese necesarã atunci, de ce nu şi ulterior? Cu ce autoritate stabileşte Taylor care Concilii sunt cu adevãrat ecumenice?


NOTE:

[1] ‘O copie a unei scrisori cãtre o doamnã nou sedusã la Biserica Romei’, de Jeremy Taylor.