Înţelegeri diferite ale identitãţii creştine şi ale practicii teologiei

Înţelegeri diferite ale identitãţii creştine şi ale practicii teologiei





Într—un anume înţeles, e firesc sã ne obişnuim cu gândul cã, în chiar interiorul Bisericii, a existat mereu, sau aproape mereu, sau nu rareori, un anume grad de reticenţã faţã de cultul sfinţilor, un anume grad de iconoclasm, la fel cum existã reticenţã mariologicã, antitomism şi antiaugustinism. Pluralismul intrinsec al comuniunii catolice este de negândit pentru ortodocşi: în catolicism au avut drept de cetate autori anti—augustinieni şi anti—tomişti, sau, în spiritualitate, hotãrât anti—ignaţieni, pe când ar fi inconceptibil un teolog ortodox care sã fie anti—palamist sau anti—fotian şi sã nu fie prompt penalizat sau apostrofat.
Eu sunt un catolic ‘al liniei principale’—tomist, maximalist mariologic, iconodul şi dedicat cultului sfinţilor. Însã imaginea unor catolici care sã ‘devieze’ în vreuna din aceste privinţe nu e tocmai rarã. Acest gen de supleţe este o trãsãturã a catolicismului care mi se pare neîndeajuns apreciatã. Anti—tomismul, anti—augustinismul, reţinerea mariologicã, marginalizarea cultului sfinţilor nu sunt considerate puneri în cauzã ale identitãţii catolice; poate din cauza existenţei unei culturi a dezbaterii. Patristica, scolastica, Biblia chiar, au apãrut mereu, în al doilea mileniu, ca opţiuni. Existã catolici brutal anti—tomişti, net anti—augustinieni.
Niciunul din marii Învãţãtori latini nu a fost cruţat: Augustin, Anselm, Toma, Bonaventura, Ioan Duns Scotus, fiecare a fost, la un moment sau altul, dupã ce învãţãtura lui devenise canonicã pentru un sector de creştinãtate, contestat din alt sector. Acest polimorfism doctrinar are—ca orice lucru—avantaje şi dezavantaje. Critica s—a fãcut deschis şi cu sinceritate. Şcolile au coexistat. Augustinieni, tomişti, ‘vechi franciscani’, scotişti au învãţat sã coexiste. Ideea punerii în acord a doctrinelor a apãrut; nu ştiu cât a fost şi de urmatã.
Prãbuşirea bruscã a nivelului cultural în lumea rãsãriteanã, odatã cu cãderea Constantinopolului şi dispariţia lumii teologice bizantine, a antrenat o uniformitate care nu e decât debilitate. Mişcarea teologicã rusã de acum un veac a instituit şi o schiţã de pluralism. Însã replierea pe poziţii teologice unice, în lumea schismaticilor, a fost una în esenţã ideologicã; natura ei era ideologicã. Fragmentarea teologicã apãrea ca o debilitare care ‘ar fi fãcut jocul Romei’. Era un lux pe care simţeau cã nu şi—l pot permite. Imperialismul teologic bizantin a luat forma exclusivismului doctrinar.
Sunt deplorate controversele teologice medievale; însã aceste controverse erau o şcoalã de pluralism. Amploarea lor a fãcut ca toleranţa sã fie o nevoie.
La scara Bisericii, pluralismul apusean a favorizat un tradiţionalism mai sãnãtos şi nepersonificat. Pe scurt, niciun teolog nu a fost deasupra criticii. Ortodocşii deplâng ‘monopolul tomist’ care ar exista sau ar fi existat în lumea catolicã; asta aratã numai cât de puţin o cunosc, ce idee falsã îşi fac. Apusenii sunt deprinşi cu ideea cã mai multe abordãri sunt posibile; cã niciuna nu e lipsitã de dezavantaje. Şi aici, abordarea lor a fost una practicã şi empiricã; Fer. Ioan Duns Scotus spunea cã normative şi obligatorii sunt numai deciziile conciliare (şi, bineînţeles, acelea romane).
Schismaticii refuzã sã îşi corecteze ‘viziunea’ prin argumente; ceea ce propun ei este o ‘viziune patristicã’, nu un studiu patristic. Argumentarea este refuzatã, în numele intuiţiei. E refuzatã corectarea prin datele experienţei. De unde seducãtorul, pentru unii, impresionism teologic. Împotriva argumentelor este invocatã o intuiţie genericã. Divinaţia ia locul controlului raţional. Pãrinţii raţionau, ştiau sã raţioneze, erau deprinşi sã raţioneze; discipolii lor nu o mai fac. De unde, modalitatea oracularã a teologiei lor, refuzul aprioric al falsificabilitãţii.
Atitudinea lor este fundamental una neraţionalã. Patristica devine un ansamblu de oracole de interpretat. Inconvenientele logice sunt negate abrupt. Teologia este transformatã într—o formã de spiritualitate ghidatã exclusiv de intuiţie şi inexpugnabilã. Aspectele prozaice ale exerciţiului teologic (ca documentarea, argumentarea, testul) sunt negate. Aceastã angelizare a teologiei înseamnã falsificarea ei. Teologia devine ‘misticã’ în sensul cã ajunge sã constea din intuiţii care urmeazã rugãciunii. Aşadar, existã o neînţelegere cu privire chiar la practica teologiei. Tot ceea ce nu convine intuiţiei generice se autoexclude.
Teologia ia forma glosei pioase. Dupã cum am spus, ea e înţeleasã mai mult drept o formã de spiritualitate, şi o cercetare de oracole. Ea se face cu sentimentul completei dependenţe. Autoritãţii patristice îi este datã o accepţie iraţionalã. Analiza argumentelor a dispãrut, în faţa oracularului.