Din viaţã

Dimineţile cu ea ar fi fost ceva tangibil.
§
Nişte romane arhetipice. Adicã, romanul arhetipic al cutãrui scriitor, sau romane arhetipice ale ficţiunii moderne. Adicã, foarte caracteristice pentru ceea ce scrie cutare, sau pentru cum se scrie azi.
§
Eseistica e prozã de cititor; diferenţa dintre cititor şi critic fiind aceea cã cititorului i se pretinde sã ştie literaturã, pe când criticului—sã cunoascã deopotrivã literaturã şi criticã (literatura secundarã, discuţiile existente).
§
Normele existenţei filozofice, valori. Existenţa filozofică şi fumatul. Viaţa în care ‘nu se împarte’. Existenţa seacã, uscatã.
§
Labirintului social, redutabil, îi corespunde labirintul solitudinii, nu mai puţin îngrozitor.
§
Pãcatul era bine şi caracteristic numit ‘rãtãcire’; filozoful, platonicianul nu e un moralizator, un muştruluitor înveterat. El explicã lucrurile acestea prin cauza lor. Analiza. Analiza realului.
Gnosticul subordoneazã existenţa şi acţiunea, valorilor; omul obtuz, obligaţiilor. Pentru gnostic existã valori, acolo unde, pentru omul obtuz, existã constrângeri, aşa cã unul pãşeşte în libertate acolo unde altul îşi târãşte lanţurile servituţii.
§
Am putut constata cã tratatele respective (Burkitt, Bigg, Cumont) sunt disponibile şi în ‘domeniul public’.
§
Se pare cã evreica aprecia inclusiv ceea ce ‘Morgan’ dispreţuia.
Cãci notele ‘teoretice’, comentariile, digresiunile din romanul discutat le menţioneazã şi ea—numai cã, drept nişte merite.
§
Privelişti ale vieţii dezolante, uscate şi egoiste. Existã vieţi involuntar egoiste; nevoit egoiste. Tot egoiste sunt.
§
Vechii exegeţi francezi—cei patru alegorişti; bibliştii francezi moderni; comentariile biblice scurte, prompte, rapide—şi exortative; analize; dozã; 3 z.; 1/ s..
§
Lipseşte energia, scânteia, liantul, vlaga, tonusul, impulsul, nivelul. Lipsesc vioiciunea şi aplombul vârstei, acel brio invidiat.
§
Ca şi cãrţi ĕ, am patru cãrţi ale lui Cumont—‘Les mystères de Mithra’ (1913); ‘Textes et monuments figurés relatifs …’; ‘After Life in Roman Paganism’ (1922); ‘Études syriennes’ (1917).
§
Accepţia oblicã şi aceea abruptã. Formularea unei a treia cãi, între fanatismul paseist şi literalist, şi anglicanismul laxist şi pierdut în principii prea vagi, practic neformulabile. Enunţurile unui Sofronie sunt prea abrupte, prea pieptişe, prea înguste; cele ale anglicanilor, la polul opus, sunt prea vagi, prea conciliante, prea neangajante.
Ceea ce pãruse a fi beznã, erau zorii; un alt exemplu de pedagogie cereascã.
§
Cele douã efecte. A vedea dacã îţi place sã fii cu cineva.
§
Austeritatea, stricteţea nu e un obiectiv; echilibrul e un obiectiv. Definirea, precizarea obiectivului şi a mijloacelor. Subordonarea mijloacelor faţã de ţel.
Unora nu le—a scãpat aspectul mecanic, denaturarea mijloacelor, ‘trãdarea’ care survine. Existã, în tradiţia monasticã, denunţãri perspicace ale fetişizãrii mijloacelor. Nu a trecut neobservatã ‘robia mecanicului’, ‘încredinţarea faţã de mecanic’. Existã o abdicare de la bunul simţ, o crispare—mecanicul.
§
Acolo unde vãd ivindu—se iconoclasmul, spiritualismul, fachirismul, brutalitatea şi crisparea.
§
Relaţia oamenilor de rând cu Dumnezeu ar putea sã fie şi aceea mai lipsitã de iluzii, mai ‘filozoficã’, mai apropiatã de adevãrul gnosticului; atitudinea lor, care nu e nici zeloasã, nici ostilã sau indiferentã, nici prãpãstioasã, nici fanaticã, ar putea fi cea mai realistã—cea practicabilã, testatã.
§
A vedea aceste lucruri ca pe ‘a binevoi sã …’, ‘a condescende sã …’.
§
Evreica livreazã un canon de zece autori de policieruri—James, Robinson, George, Rankin, Parker, Francis, Crombie, Hill, Grafton şi Paretsky—un peisaj înviorãtor al policierului.
§
Prioritãţile şi valorile vieţii—iubirea şi ‘a împãrţi’, înaintea policierurilor.
§
Noţiunile de delicateţe a gustului, gingãşie şi tandreţe, emoţii, sentimente, bucurie, plãcere.
§
Azi, un roman caracteristic—şi reputat.
§
Rugãciunile pentru rãposaţi, rugãciunile cãtre sfinţi constituie aspecte tainice, mistice, ierurgice, misterioase, ale religiei noastre. Atractivitatea lor vine din aceea cã sunt considerate nu ca simbolice sau formale, ci ca ierurgice.
§
Predicând despre Evanghelia lucrãtorilor invidioşi, paróhul inverseazã perspectiva: lucrul îndelungat în vie nu e corvoadã, ci har. Neangajarea nu e pozitivã, e chinuitoare; nu e nimic de invidiat la lucrãtorii ajunşi târziu. Evanghelia mateinã a lucrãtorilor pizmaşi nu e despre rãsplata egalã, ci despre invidie şi despre natura ‘lucrului în vie’, a ‘muncii la vie’—care nu trebuie trãitã ca o corvoadã, ca o constrângere. Timpul a trecut mai bine pentru cei intraţi în vie din zori; iar lucrãtorii ajunşi târziu s—au chinuit, s—au aflat în pragul sinuciderii, au fost torturaţi de lipsa de sens a vieţii lor.
Ascultând Evanghelia zilei, mã gândeam cã nu pricep nimic, eram perplex; explicaţia paróhului e ingenioasã şi stimulantã, îmbãrbãteazã. Pilda apare ca ‘istoria Împãrãţiei, povestitã de cârcotaşi’. Oamenii sunt cei care se vãd pe ei înşişi drept zilierii ‘siliţi sã intre în vie de dimineaţã’, ‘forţaţi sã înceapã lucrul în zori’, etc.. Iisus vrea sã spunã tocmai contrariul: cã oamenii Împãrãţiei nu se aseamãnã unor zilieri care au neşansa de a lucra de dimineaţã, când aceeaşi rãsplatã ar fi primit—o şi dacã ar fi început lucrul abia cãtre sfârşit.
Înţelesul pildei e tocmai absurditatea formei, absurditatea perspectivei. Ceea ce vrea sã spunã Iisus este: ‘Nu vã priviţi pe voi înşivã ca şi cum aţi fi nişte zilieri constrânşi sã înceapã lucrul chiar din zori; nu îi invidiaţi pe cei rãsplãtiţi la fel ca voi, cãci egalul lor e un mai puţin, lor le—a lipsit pânã acum ceea ce voi aţi folosit’. Munca în vie e nunta, sau mãcar pedagogia, formarea.
§
Demnitatea anglicanã, bizantinã.
Romanul, ieri; ca roman caracteristic, exponenţial, reprezentativ.
§
A nu confunda aspectele formale, convenţionale, cu acelea mistice.
§
Pildele lui Iisus, parabolele Lui nu—s cu asceţi, cu eroi religioşi; aceea în care apar ‘preotul şi levitul’ nu face decât sã denunţe lipsa de omenie a ‘oamenilor Templului’. În parabolele Lui Iisus lipsesc ‘oamenii cu preocupãri religioase’. Ele sunt despre ‘gospodari înstãriţi’, zilieri, etc..
O declericalizare a religiei creştine a adus, însã, invariabil, poate inevitabil, sãrãcirea ei misticã, sãrãcirea ei de tainic, de misterios şi de eficient; e firesc sã fie nevoie de aceşti chezaşi ai Misterelor, latura misterioasã a religiei nu subzistã fãrã custozii ei, fãrã o castã consacratã menţinerii ierurgiilor, etc.. Carismatismele, recursul la o preoţie a tuturor credincioşilor n—au putut nici suplini, nici remedia aceastã deficienţã. Fãrã cler, Misterele pier. Faptul ţine de sociologia instituţiilor.
§
La fel cum simbolicul nu poate suplini misticul, e un surogat, o amãgire. Mã refer la simbolicul modern, la simbolicul arbitrar, ‘cultural’, disjuns de substraturile realului.
§
Într—o ţarã care cunoştea ascetismul, şi cu semnificative tradiţii ascetice, Iisus nu are povestiri cu asceţi, nu are povestiri ‘de Pateric’, ‘ca din Pateric’, nu despre asceţi povesteşte. Ci despre ‘gospodari înstãriţi’, hambare, recolte, ţarini, nunţi. Cotidianul lumii rurale, identificabile pe orice median, dã conţinutul formal al parabolelor Sale.
Iisus aprofundeazã vocaţia umanã, cãile omenescului, vocaţia omenescului, nu pe aceea misticã în sens specializat.
§
O impozantã arhivã de scrieri de cãlãtorie reuneşte marii clasici (Lobo, Smollett, Thoreau, Wallace, cinci cãrţi ale lui Burton, Dana, ca sã nu mai vorbim de Amundsen, Iuliu Caesar, Cook, Darwin, Fielding, Franklin, Hakluyt, Herodot, Humboldt, Johnson, Livingstone, London, Parkman, Polo, Speke, Stanley, Stevenson, Twain, Xenofon), curiozitãţi literare (‘Scrisorile de cãlãtorie’ ale lui Kipling; Fa—hsien; Thackeray; Trollope; Dna. Wharton) şi titluri care promit sã fie interesante (de ex., Lumholtz în Borneo, Patterson despre canibali şi Africa rãsãriteanã, un Roosevelt în Brazilia, Franck prin America latinã, Glanville în Africa centralã, Hichens despre Egipt, Dna. Hubbard în Labrador, Knight în Kaşmir).
§
Ralea, Alecsandri.
§
Ieri—un roman caracteristic, arhetipic.
§
Gracq însuşi s—a ocupat atât de arhetipic (poezia, romanele, nuvelele, critica lui literarã), cât şi de scrierile de cãlãtorie, naraţiunile de cãlãtorie.
Pentru exotism, Greene ca ‘noul Verne’. Stimulul Verne şi cariera de geograf, deciderea unei profesii.
§
Cred cã am şi ştiut sã mã smeresc, ruseşte, sub mâna Lui Dumnezeu.
§
O parabolã nu ‘spune totul’, nici nu defineşte exahustiv; pe de altã parte, ea incitã la reflecţie, provoacã şi, de aceea, existã ceva socratic în forma parabolei. Parabola vrea sã spunã ceva anume despre un subiect. Iisus ştia cã oamenii trebuie sã priceapã, sã înţeleagã, nu sã fie instruiţi pur şi simplu. Parabola aratã câte ceva.
Biserica a ales înregistrãrile scrise ale învãţãturii publice, nu dosarele ‘învãţãturii secrete’, nu ezoterismul. Învãţãtura publicã e suficientã; iar dacã unii teologi creştini timpurii pãreau sã ştie ceva despre învãţãturile tainice ale Lui Iisus, destul de curând cei mai reputaţi gânditori ai Bisericii s—au vãzut nevoiţi sã porneascã exclusiv de la învãţãtura publicã a Lui Iisus. Asta a vrut Dumnezeu sã se transmitã. Ceea ce fusese ezoteric s—a uitat, s—a pierdut. A rãmas numai ceea ce era public, adresat norodului, precum şi ceea ce le—a spus ucenicilor şi apropiaţilor; a rãmas numai ‘teologia de misiune’. Or, eu nu cred cã acesta ar fi un accident istoric, ci voinţa Lui Dumnezeu; Dumnezeu a vrut sã nu rãmânã decât învãţãtura exotericã. Uneori Evangheliile noteazã explicaţiile date de Iisus ucenicilor despre înţelesul parabolelor; alteori, nu. Însã nu existã douã şcoli, douã tradiţii paralele, douã izvoare. Ceea ce e pentru unii e pentru toţi—dupã potriva fiecãruia. Iar apreciind dupã scrierile gnostice şi ‘cuvintele nescrise’ ale Lui Iisus, textile canonice sunt preferabile.
§
A da sapiditatea experienţei—prin agerime, vioiciune, umor, rapiditate. A surprinde sapiditatea experienţei.
§
Defectele şi limitele nu L—ar umaniza pe Iisus—cum nu ne umanizeazã nici pe noi; L—ar dezumaniza. Eu n—am vãzut pe cineva umanizat de defecte.
§
Citesc un articol despre budismul chinezesc.
§
Ispita de a abandona, de a capitula, de a dezerta, de a lãsa lucrurile fãcute numai pe jumãtate. Ispita cârpãcelii, a subitei moleşeli ucigãtoare pentru duh, a apatiei, a irosirii.
Într—un cuvânt, ispita descurajãrii.
§
Un Iisus limitat şi mãrginit nu e un Iisus mai uman. Inumanã e nu desãvârşirea, ci multe din încercãrile noastre de a corecta defectele.
§
Istoria religiilor ca istoria tatonãrilor sacrului, a interacţiilor cu sacrul. Lectura patristicã ‘demonologicã’ e, în ansamblu, nesatisfãcãtoare şi neconvingãtoare, de un reducţionism absurd şi neavenit.
§
Jaki, Tresmontant şi scientismul. Nu trebuie uitat cã Jaki ‘vine’ din modernistul Duhem (simpatizat atât şi de filo—progresistul Patapievici) şi cã nu doar anti—tradiţionalismul lui e destul de neconvenţional, însã faimoasa lui ecleziologie a beneficiat de o anume vogã în atmosfera conciliarã.
§
Religia gnosticului, fãrã formalism şi compulsiuni (când scriu despre ‘gnostic’ în aceste pagini, eu mã gândesc la idealul religios al lui Clement Alexandrinul, nu la sectele dinafara Bisericii). Interpretarea rugãciunii gnosticului.
§
Zenul ca budism taoizat. Scripturile sunt necesare şi nu absolute; necesare sunt, absolute nu.
§
Participarea la misterele, ierurgiile şi tainicul creştin.
§
Când circumspecţia devine paralizantã. Fãrã a discuta carismatismul, se vede cum circumspecţia faţã de emoţionalitatea istericã şi vulgarã a devenit, din pãcate, proscrierea emoţiei, care e, totuşi, mişcarea naturalã a sufletului, rãspunsul sãu firesc.
§
Opt scripturi Zen.
Universalism şi sincretism; sincretismul, corolar al universalismului luminos şi luminat (ca în cazul lui Proclu Diadohul).
§
Ed. încãpute pe mâna misionarilor şi a propagandiştilor; latura dizgraţioasã (teozofia, şarlatanii).
§
Eu îi acord un loc cu totul special lui Marcel, felului cum aborda oamenii, ideile, filozofia, probitãţii lui desãvârşite, smereniei lui pentru care am numai cuvinte de laudã, adâncimii şi curãţiei lui. Sigur cã ‘fiecare om e unic în felul lui’, însã, ca om şi ca filozof, ca autor, Marcel e unic într—un fel special, fãrã pereche.
§
Meritã reflectat la aceastã triadã filozoficã francezã: Marcel—Chartier—Bergson.
§
Paleologu şi Gracq despre stilul lui A.. Unuia îi displãcea în trad.—şi îi plãcea în original.
§
Omul primeazã asupra instituţiei; iar în cazul doctrinelor, sunt mai interesat de ceea ce fac, decât de ceea ce pretind cã ar afirma. Sensul unei doctrine e dat de ceea ce face (de ceea ce face în registru cognitiv, adicã la ce duce); doctrinele sunt zaruri mãsluite.
În creştinism pare sã se treacã prea repede la transindividual, la colectiv; or, la Iisus e vorba numai despre indivizi.
§
SF—ul citit ca literaturã fantasticã pur şi simplu. Ceea ce e bun în SF nu diferã de ceea ce e bun în literatura fantasticã.
§
Hispanicul, patrologul, bigota; analize; dozã; 3 z.; 1/ s..
§
Cei care, ca Anscombe, nu înţeleg existenţa sufletului separat de trup, existenţa lui distinctã, sunt la nivelul materialismului pentru care gândirea e o ‘secreţie’ a structurilor cerebrale, etc.. Pentru ei, corpul e substratul gândirii, al ‘sufletului’, iar ‘sufletul’ e produsul corpului, de a cãrui existenţã depinde strict.
S—ar putea sã ne aflãm în antropologia omului vãzut ca ‘un trup’; sau în plin materialism, pentru care gândirea e numai produsul materiei.
S—ar putea ca obiecţiile lui Anscombe sã provinã dintr—o identificare a ‘sufletului’ cu gândirea; din reducţionism. Adicã asta l—ar putea predispune sã vadã în gândirea echivalatã cu sufletul un epifenomen al materiei. Filozofii, ca şi savanţii evoluţionişti, pornesc cu un concept foarte sãrac despre suflet; ceea ce face ca multe sã li se parã admisibile, sau neabsurde. Din cauzã cã ei au o reprezentare şi înţelegere foarte sãrace ale ‘sufletului’. Dependenţa lui strictã de materie nu îi scandalizeazã, fiindcã nu au o noţiune aşa de înaltã despre suflet. Reprezentarea lor e prea sãracã. Pentru ei, ‘sufletul’ e ‘gândirea’, adicã o maşinã ceva mai performantã. Ieşirea din noroi a cutãror poeţi sau compozitori nu îi descumpãneşte, fiindcã nici aceia nu le spun mare lucru. Pe ei, creativitatea umanã, sublimul uman nu îi uimesc, nu le solicitã veneraţia.
Dealtfel, gândirea e lipsitã de întindere; e substanţã fãrã întindere. Studiile clinice pot corela caracteristici sau disfuncţii ale gândirii, cu caracteristici sau configuraţii ale materiei, ale substanţei cerebrale. Însã substanţa fãrã întindere şi aceea întinsã nu pot fi puse în continuitate, nu pot fi aduse în continuitate. Ceea ce e fãrã întindere nu poate sã aibã ‘un loc’ unde sã atingã ceea ce are întindere, unde sã vinã în contact cu ceea ce e întins. Contactul presupune caracteristici spaţiale, pe care le are numai una dintre cele douã substanţe discutate.
Gândirea nu ‘se aflã într—un loc’; ci numai primeşte informaţii despre un singur loc, e aferentatã cu informaţii despre un loc.
Cum ajunge ceea ce e fãrã întindere sã formuleze şi sã îşi reprezinte ceea ce are întindere? Cum e prezent întinsul, în ceea ce nu are întindere? Cum de e gândit, întinsul?
§
Dumnezeu nu ne cere virtute şi supunere oarbã, ci un strigãt de iubire şi încredinţare din adâncul iadului, spune PE.
§
Îmi displac, ca mai tuturor rãsãritenilor, abordãrile zootehnice ale sexualitãţii umane, stahanovismul reproductiv, tembelismul familiilor irlandeze, italiene sau hispanice; stahanovismul reproducerii, zootehnia.
Misterul cuplului nu e misterul zootehniei, într—o frenezie zolistã. Nu e un mister de naturã zootehnicã.
§
Argumentul lui Bougis despre demontarea ceasului e falacios; ultima secundã biologicã a sinucigaşului nu e secunda gestului fatal. Mai trece ceva timp între gestul care declanşeazã autoliza, şi finalul biologic, nu e ceva absolut instantaneu. Apoi, existã fie ‘peregrinarea curãţitoare’ a Pãrinţilor, fie convertirea din pridvorul ceresc, a unor eshatologi moderni, adicã ultima şansã acordatã de Mântuitorul nostru, sufletului—dupã momentul extincţiei biologice, ‘convertirea postumã’, în interregnul ce urmeazã decesului.
Nu toţi cred cã pragul momentului extincţiei biologice sigileazã destinul.
Între momentul gestului declanşator al autolizei şi sfârşitul biologic, omul încã mai are vremea de a schiţa pocãinţa. Iar momentul decesului biologic se poate sã nu sigileze soarta postumã a omului, ci sã mai existe acea şansã postumã.
§
Ieri, un roman caracteristic, arhetipic.
§
Pãr. Balthasar are câteva rânduri bune despre ‘trezirea la sine însuşi şi sinele distinct’—respectul de sine îl primim din afecţiunea arãtatã de alţii. Rândurile sunt din v. III al ‘Teodramei’. ‘Trezirea la sine’ (cum o numeşte Pãr. Balthasar, în trad.) nu e un instinct, ci un dar, un dar primit, ceva acceptat, primit de la cei din jur. Gândul acesta mi se pare remarcabil, şi de o perspicacitate care îl reabiliteazã (aproape complet) pe Pãr. Balthasar în ochii mei. E o trãsãturã de mare metafizician. ‘Poate sã se trezeascã la sine însuşi şi la sinele sãu distinct NUMAI DACÃ …’.
§
Dezîmbâcsirea.
§
Cloaca apatiei, defetismul clocit, falimentul savurat. Dezertarea.
§
Pornograful englez victorian; francheţea unui film poliţist, naturaleţea.
Amãrãciune şi visare; plimbãri mateine. Valori. Eseuri simbolice. Pe alese. A merita. Cronica unei existenţe estetizate. Casã. Drogatul.
§
‘Istoria …’ lui Corbin, ‘Tãbliţele …’ şi douã scripturi daoiste.
Rugãc., muzica, cumpãtarea, îndreptarea, sârguinţa—acestea rãmân. Gândul rugãciunii, gândul cã mã voi ruga m—a fãcut sã grãbesc pasul spre casã, mi—a dat un motiv sã nu mai hoinãresc, m—a pus pe direcţie.
Una spun—alta fac.
Memorialele lui Teachout despre timpul sãu liber, loazirurile pe care şi le—ngãduie. Îi plac Elisha Cook şi ‘Shane’; cele şase mici simfonii ale lui Milhaud. Îi displace minimalismul lui Glass.
Lemurul; tuşeul; benzinarul; creioanele; serialul şi harta.
§
Atunci când miros frumos, mã respect mai mult.
§
Contrastul: ‘cumãtrul’, înfigãreţul obraznic, maseurul n—o vrusese nici tânãrã, fãrã copil, etc.. Ce—a rãmas de la el.
§
A participa, în felul anticilor, la Misterele din zori, la Misterele de dimineaţã. Impresia. Bãtutul mãtãniilor, azi (o femeie vârstnicã bãtea de zor mãtãnii înaintea statuii Mântuitorului).
Missa e numitã ‘Jertfã’. Însã trebuie mers mai departe, şi sã fie numitã ‘Tainã’, ‘Misterele’.
§
Catolicii moţocoşi nu vor sã i se închine aceluia cãruia i se închinau cel între sfinţi Pãrintele nostru François şi Cuvioasa Teresa.
§
Acest truditor senin, blând şi luminos iese cu paşi uşori din naraţiunea evanghelicã; n—a ajuns sã vadã uciderea fiului sãu adoptiv.
§
Ierurgicul, tainicul, misteriosul, evanescentul. Viziunea a ceva superior. Superiorul susţine inferiorul. Inferiorul provine din superior.
§
‘Câteva reflecţii despre meseria de diplomat’.
§
Un catolic englez despre muzica wagnerianã—ca boalã, etc..
§
Nici cumpãtarea, nici austeritatea nu implicã clocirea, apatia, dezlânarea, descurajarea, defetismul, îmbâcsirea, letargia.
§
Ce amarã e viaţa. Veninul vieţii.
Descurajarea, apatia, mizantropia. Meseria/ cariera şi literatura.
Tembelism. Mãrginitã; bucuria, idei, sãrãcia.
§
Sãrbãtoarea Sf. Bernard. Creştinii ‘cinstesc cu bucurie’; mijlocirea puternicã. Exemplul, învãţãtura şi mijlocirea.
§
Minţile marilor filozofi.
Concertul, notarul, picnicul.
Ieri, ‘The East I Know’ (1914). Aceste poeme în prozã au fost scrie de—a lungul a 11 ani, se pare; prozele acestea sunt poeme, însã amintesc şi de eseistica lui Montaigne. A început redactarea la 27 de ani, a sfârşit—o la 37 de ani. ‘Cap de aur’ a fost scrisã la 22 şi 26 de ani; ‘Violaine’ la 24 şi 33 de ani; ‘Schimbul’ la 26 de ani; ‘Ostaticul’ la 43 de ani, iar ‘Vestirea …’ la 44 de ani. A început cu dramaturgia şi poezia, spre a urma cu eseistica şi cu exegeza biblicã. În cazul sãu, eseistul avea în spate un dramaturg desãvârşit; nu—şi ‘fãcea mâna’ scriind eseuri, cãci deja îi egalase, ca dramaturg, pe cei mai mari.
Prefaţa lui Chavannes sugereazã cã cea mai mare parte a operei literare importante a lui Claudel era deja scrisã la 1914.
§
Eseuri—poeme în prozã—parafraze—articole—analize—studii.
§
Întotdeauna e preferabil sã faci ceva—decât sã intenţionezi, sau sã spui cã intenţionezi. Mai totdeauna intenţia este zãvorul în calea realizãrii. Amarã satisfacţia: de a fi intenţionat, de a fi avut de gând, de a fi vrut. Nu conteazã ce ai vrut—ci ce ai fãcut.
§
‘Cãrţile pe masã’ a lui Gosse, ‘Studiile de poezie modernã’ ale lui Olivero.
§
Muzicã, Biblia, poezia, analize.
§
Autorii care meritã citiţi mult.
§
2 s.. A irosi.
§
Pentru mine, Claudel şi Bloy sunt ‘noii Pãrinţi’, noii creatori de teologie. La ei nu gãsesc pedanteria erudiţiei. Lor li se adaugã şi alţi doi exegeţi francezi.
§
Bigg are interesante reflecţii despre destinul lui Origen.
§
Bucuria, frumuseţea, simpatia, afabilitatea, generozitatea.
În Bisericã, un om ca Ratzinger—mai mult decât Pãr. Küng, cu maşinile lui de lux—ar fi ilustrarea acestui set de valori, a acestei începeri de la valorile primare.