Gândul unui scurt roman naturalist

Gândul unui scurt roman naturalist





Pentru cei din sc. XXI, naturalismul nu mai poate fi o intenţie abstractã de artã, ceva aprioric, ci o constatare, o lecţie de artã, referirea la anumite procedee reunite în sc. XIX de cãtre numeroşi literaţi, presimţite sau chiar patentate încã din sc. XVIII, şi preluate în sc. XX. Pe aceastã înţelegere istoricã se poate fundamenta nu numai o noţiune descriptivã, ci şi una normativã—ceea ce un naturalism îşi poate propune sã realizeze de acum înainte, pornind de la ceea ce s—a realizat. Discreditat de la bun început ca doctrinã, naturalismul s—a arãtat a fi interesant ca practicã.
Naturalismul caracterizeazã nu numai un set de procedee, sau o reţetã, ci o atitudine de artã, un mod de a scrie literaturã. Este, oare, naturalismul, şi o interpretare a vieţii, a existenţei, a experienţei? Da, în mãsura în care acelaşi lucru se poate spune şi despre expresionism; ambele lucreazã cu o ‘reprezentare deformatã’, folosesc distorsiunea.
Naturalismul e chiar contrariul realismului, negarea lui, poate parodierea lui. Acolo unde realismul alege în direcţia esenţialitãţii, naturalismul alege în direcţia tendenţiozitãţii.
Ameninţat de prolixitate, populism şi prost gust, naturalismul se poate regãsi prin cultivarea stilului, prin scrisul sobru, laconic şi la obiect. Naturalismul este o tendinţã a reprezentãrii—tendinţa de a selecta aspectele foarte negative şi violente ale experienţei umane, de a le privilegia pe acestea, de a le sublinia. Ireductibil la un set de procedee sau la o reţetã literarã, naturalismul corespunde unei voinţe agresive de a şoca şi de a scandalize oferind imaginea voit distorsionatã, deliberat parţialã şi dezechilibratã a existenţei, cu gândul unui catarsis, poate analog aceluia vizat, în alte condiţii, sub un alt cer, de tragicii greci. Naturalismul privilegiazã realitãţile de la care oamenii ‘îşi întorc faţa’; marfa lui sunt aceste realitãţi oribile, detestabile, şi depinde numai de el sã îşi propunã cu dibãcie marfa. Eu cred cã un stil impasibil, detaşat şi lucid ar servi cel mai bine registrul de realitãţi ales de naturalism.
Câteodatã este numit ‘naturalism’ un realism amar şi deziluzionist, ca acela al nuvelelor lui Joyce. Ceea ce am eu în vedere e un naturalism al intensitãţii şi brutalitãţii, izbitor, vehement şi caustic, epurat de cumpãtarea amãrãciunii realiste. Existã realismul brutal, poluat sau nu de lirism (naraţiuni ca ‘Xiu—Xiu’, ‘Viaţã sportivã’, piesele lui Williams); naturalismul vizat de mine ar fi acest ‘realism crud’, potenţat.
Însã aceste rânduri pot sã fie deconcertante; cãci eu am în vedere nu o doctrinã, ci un roman. Cu doctrine proaste s—au fãcut romane bune, şi cu doctrine bune, adicã ingenioase şi promiţãtoare, romane derizorii; doctrinele literare nu sunt niciodatã rezultate, ci, mereu, intenţii, iar ceea ce vreau eu sã descriu aici e nu o doctrinã, ci un roman. Valoarea literarã a unui roman nu poate fi apreciatã dupã conformarea lui faţã de o doctrinã preexistentã. Romanul e o realitate, valabilã sau nu estetic, pe când doctrina e numai o visare, o intenţie.
Între doctrina literarã şi roman se aflã un abis, numit creaţie.
Mã gândesc la un scurt roman naturalist, de o asprime nemiloasã, a cãrui sursã realã ar fi surrealismul coşmarescului dantesc, implacabilul halucinaţiei danteşti. Ar trebui sã fie complet dezbãrat de melodramatism, de lirismul poluant, de veleitatea liricã.