Oraşul, un pustiu

Oraşul, un pustiu



Cred cã existenţa mea se îndreaptã spre nicãieri la fel de vertiginos ca şi cele ale oricãror alţi oameni, şi la fel de inexorabil; diferenţa fiind cã, în cazul meu, nimic nu distrage de la acest gând: un aspru cistercianism nihilist, în care irosirea patentã nu e pusã în cauzã de nimic, e neecranatã. Nu cred cã alte vieţi, ale cunoscuţilor mei sau ale trecãtorilor, sunt, ontologic sau metafizic, mai pline; nu au cu ce. Sunt, însã, factual mai pline—pline tocmai de facticitatea vieţii. Cortegii funerare însoţite de o tarantelã.
Rapida trecere a timpului mi—a devenit foarte sesizabilã; nu fãrã o secretã satisfacţie. Experienţa acestui concediu a constat tocmai în rapiditatea trecerii vremii. Pe un fond de inactivitate, vagi şi neconvinse schiţe gestuale.
Existenţa mea nu e mai irositã decât altele; e la fel de zadarnicã. Rapiditatea trecerii timpului e ameţitoare. O evidenţã la fel de puternicã e şi aceea cã nu existã nimic de pãstrat; ‘eu’ nu reprezintã o valoare.
Vai, vai oamenilor care se amuzã chinuind! Odatã conştientizatã natura de agregate biochimice a oamenilor, astfel de lucruri devin nu inteligibile, ci derizorii. Agentul vulnerant nu e decât un agregat biochimic, ceea ce corespunde absurditãţii situaţiei. O traumã absurdã, cauzatã de un agent nu mai puţin absurd.
Scopul existenţei ar pãrea sã fie dominarea şi survolarea derizoriului, brutalitãţii şi conflictului vieţii. Cel care le dominã, de deasupra, aratã altfel decât acela care le cade pradã. Se poate trãi cu gândul nimicniciei? Trebuie el abjurat, în beneficiul rutinei? Ce rãmâne, când nimic nu meritã sã rãmânã, nimic nu meritã încercat sau fãcut?
Conştientizarea pare a fi un remediu, şi nu lasã alternative; asta constat eu la Schopenhauer şi la neoplatonicieni.

În viaţã, abia negarea absolutã lasã loc puţinei afirmaţii, iar cel care nu crede în nimic e mai fericit decât cel sãturat cu vise; apare ceva numai acolo unde nu se aşteaptã nimic, nu unde e aşteptat totul.
Când vorbesc despre cel care nu crede în nimic, nu mã refer la cinismul ordinar, care ascunde cupiditatea cea mai monstruoasã; ‘rãzbãtãtorii’ care pretind a nu crede în nimic cred, de fapt, în mult prea multe. Crezul lor e antisocial, însã dogmatic.
Stânca mea este a nu vrea nimic; beatitudinea de a nu vrea nimic.
Mã bucur de uşurarea privilegiului acestei existenţe, neîmbufnate, necrispate şi nebosumflate. Ceva poezie, ceva filozofie, literaturã, lecturi, Unul, deziluzionismul, dispreţul bine plasat, bine investit, cumpãtarea.
Subvertirea vieţii înseamnã subvertirea iluziei; ceva discret, ascuns şi neostentativ, aproape secret, ferit de ochii lumii.
Dinaintea iluziei vieţii existã câteva abordãri pozitive: aceea a neoplatonicianului, cu Unul sãu, survolând neantul experienţei; aceea a ‘Gitei’, cu destoinicia luptãtorului ameninţat de defetism; iar refuzul de a se îmbãrbãta e cea mai proastã. Înaintea urâţeniei, pustiului şi absurditãţii, brutalitãţii şi conflictului vieţii, existã reculegerea. Îndiguirea absurditãţii, circumscrierea ei. Mai existã şi prietenia şi asistenţa sfinţilor. Existã sãlãşluirea în domolul inimii.
Mi se pare cã ar putea rãmâne demnitatea, demnitatea vieţii duse, şi ceva ca o reflecţie a armoniei. Ceva ca o reflectare a armoniei, şi ca o realizare mãcar parţialã a ei.
Aceastã existenţã privilegiatã, luminoasã, domoalã—şi irositã.
Realismul nu e acela al ariviştilor şi ambiţioşilor, care sunt doldora de iluzii. Au iluzii mai multe decât puricii puilor suferinzi ai pisicii mele, Humpãcel. Arivismul nu vindecã de iluzii. La fel, autoritatea asupra oamenilor nu denotã superioritate, cãci e autoritatea asemãnãtorului, o altã treaptã a aceleiaşi scãri.
Existã o ieşire din barbarie; existã o cale pentru a nu pactiza cu barbaria. Dovada posibilitãţii unei survolãri a mizeriei este însãşi existenţa, realizarea acestei survolãri, aşa cum o vedem la câţiva oameni.

Nu simt nicio sete, nici de plãceri, nici de realizãri, nici de penitenţe; libertinajul, ambiţia şi habotnicia sau rigorismul îmi sunt la fel de strãine.
La anii adolescenţei mele irosite mã gândesc fãrã vreo pãrere de rãu. Şi la ce ar mai servi?
Existã un bine: priceperea calmã, domoalã, necrispatã, neîmbufnatã, detaşatã. Fãrã sã vrei plãceri, realizãri sau îndreptãri. Având mereu în minte scala, echilibrul, gândul moderaţiei, oroarea de exagerare. Cumpãtarea nu e o normã, e un bine. Ea nu normeazã existenţa dinafarã, din exterior; ci e chiar existenţa, care se normeazã raţional. E însuşi fluxul domol al existenţei fireşti. E cursul intrinsec al firii.
Viaţa care clocoteşte în ambiţioşi e la fel de falsã ca şi viaţa care cloceşte în învinşi şi în crispaţi. Nu e viaţã; e pervertire şi pornire. Iar izvorul vieţii e altundeva. Viaţa ambiţiosului e viaţã rãtãcitã şi desfrânatã, ieşitã din matcã, denaturatã, confuzã.