Walter Scott, ‘Guy Mannering’

Walter Scott, ‘Guy Mannering’





‘Guy Mannering’, roman masiv, e lucrat cu trãsãturi largi, de un scriitor care nu credea în concizie; Scott credea în naraţiune şi în impresia ei, mai mult decât în orice trãsãturi de amãnunt, iar farmecul lui Scott e prezent în stilul sãu, care cautã sã dea buna dispoziţie bãrbãteascã pe care o atribuim şi prezenţei umane a lui Scott.
I—aş da dreptate lui Stevenson: Scott e un mare scriitor.

Pentru cã tot vorbim despre Stevenson: într—unul din eseurile sale de cãlãtorie, eseu din care am şi postat fragmentul relevant, aici, pe blog, Stevenson dã o altã listã a romanelor majore ale lui Scott—alta decât aceea datã în scrisori. Şi cred cã acest ‘eseu de cãlãtorie’ poate fi considerat ca fiind ‘eseul despre Scott’ al lui Stevenson (subiectul mai fiind atins şi în eseul despre marile cãrţi din viaţa lui de cititor).
Selecţia scottianã pe care o ştiam eu de la Stevenson—selecţie dupã care şi eu îmi orientez lecturile—cuprindea ‘Rob Roy’, ‘Nigel’, ‘Kenilworth’, ‘Mannering’, ‘Anticarul’, ‘Durward’ şi, aparte, ‘Waverley’ (ca având ‘merite necaracteristice’, atipice). Or, selecţia din eseu nici nu menţioneazã ‘Durward’, nu mai recomandã ‘Waverley’, însã introduce alte cinci romane în canon—şi blameazã douã (‘Piratul’ şi ‘Peveril’; despre ‘Piratul’ cred cã existã o judecatã negativã şi undeva în scrisorile lui Stevenson, cel mai probabil din vremea când scria romanul lui cu piraţi, ‘Insula …’).
Cele cinci romane scottiene adãugate canonului ştiut de mine sunt ‘Redgauntlet’, ‘Ivanhoe’ (însã nu îl gãsim, vai, pe Stevenson în primul rând, acela al admiratorilor necondiţionaţi ai lui ‘Ivanhoe’, cot la cot cu Chesterton, Lang şi Doyle, aşa cum ne—ar fi plãcut sã îl vedem şi ştim), ‘Anne …’, ‘Ronan’ şi ‘Midlothian’.

Pentru ‘Redgauntlet’ existã consensul criticii; ‘Ivanhoe’ e, cum am spus, mai puţin apreciatã de Stevenson decât ne—ar fi plãcut. Surpriza e ‘Anne …’, roman care nu e prea sus, din câte ştiu eu, pe lista mai nimãnui altcuiva, însã care s—a întâmplat ca lui Stevenson sã îi placã.

Aşa ajungem la un canon scottian, propus de Stevenson, şi alcãtuit din unsprezece romane, plus sau minus ‘Waverley’, cãrora li se adaugã şi un poem al lui Scott, ca şi o scriere, ‘Vãduva’, despre care nu ştiu nimic.
Stevenson gãsea remarcabile—în grade diferite—unsprezece romane ale lui Scott—plus poemul (‘Doamna …’), ‘Vãduva …’ (care ar putea sã fie tot un poem), jurnalul şi biografia; iar excepţionale i se pãreau vreo patru romane. Ceea ce, dealtfel, şi spune în eseul despre lecturile lui de cãpãtâi.
Grila lui, selecţia lui nu corespunde decât în linii mari cu ‘opinia publicã’. Cãrţi ca ‘Anne …’, ‘Ronan’, ‘Midlothian’, ‘Nigel’, ‘Kenilworth’ şi ‘Anticarul’ nu au imaginea publicã a unor romane faimoase.
Însã oameni ca Stevenson, Doyle, Lang, Barrie, Chesterton, aveau cu adevãrat experienţa cititului lui Scott. Posteritatea lor a mai fãcut cel mult incursiuni ocazionale, din curiozitate; însã aceştia fuseserã scottieni înveteraţi. Am mai scris—o şi altundeva—însã listei admiratorilor lui Scott trebuie sã îi fie adãugaţi Barbey şi Verne—Verne având sânge scoţian, se crede, aşa cum, între insulari, Chesterton a fost marele scottian nescoţian. Dealtfel, Scott le—a plãcut catolicilor (Doyle, Chesterton, Verne, Barbey).

Despre insultele şi reticenţele lui Stevenson, pot spune cã ele nu—s deloc aşa grozave, aşa iconoclaste, aşa contestatare: ‘Piratul’ e ştiutã ca o carte proastã, iar ‘Peveril’ drept una banalã—ceea ce spune şi Stevenson în amintirile lui din copilãrie.