Eseu domestic. Impresii despre Karsavin

Eseu domestic. Impresii despre Karsavin





Duminicã am citit studiul lui Jakim despre Karsavin, am fumat, am bãut cola şi am lichidat mâncarea rãmasã din ajun (cocktailul de creveţi, etc.). E deajuns sã vãd figura lui Karsavin, cabalinã şi neţesãlatã, ca sã îmi imaginez viaţa lui mizerabilã şi sucitã.
Jakim încearcã o discuţie a ‘formei literare deconcertante’, subversive. Însã pentru asta era necesar sã fi început cu dialogurile platoniciene. Cu întâia formã literarã deliberat deconcertantã şi ‘inconcludentã’. Nemulţumitor e faptul cã discuţia rãmâne în planul formalului, al dispozitivelor stilistice, fãrã sã abordeze doctrina. Peroraţiile pascaliene ale lui Karsavin (‘Hristos este suferinţã’) nu îmi fac o impresie prea bunã.
Am dezaprobat întotdeauna, şi oricând le—am întâlnit, aceste nãravuri literare ale teologilor ruşi; ele pot sã fie întrebuinţãri ale unor procedee literare platoniciene, însã sunt proaste întrebuinţãri, întrebuinţãri neinspirate şi anoste, ceva care aratã demodat, nelalocul lui, de o graţie ridicolã şi demult fanatã, într—un cuvânt: bazaconii.
Iar serii de duminicã i—am rezervat un roman, ‘Domnilor copii’.

Iar luni, bând cola şi fumând, am reluat eseul despre rugãciunea pentru animale, al lui Howard, apoi articolul lui Reilly (care e ideea mea de critic muzical) despre fidelitatea faţã de frumuseţe a lui Menotti, dialogul autumnal al lui Menotti cu Dumnezeu; eseul Pãr. Schall despre ‘un ateu în sacristie’, unde citeazã o predicã a lui MacDonald (m—ar interesa antologia MacDonald alcãtuitã chiar de Lewis); Reilly despre sacralitatea muzicii seculare a lui Bach. Despre muzicã aveam mult mai multe de învãţat de la Reilly, decât de la Teachout. Rândurile lui despre Satie, Debussy, Fauré, Koechlin sunt memorabile.
Contrastul cu iconoclasmul (fireşte, nu iconoclasm în sens canonic, ci sãrãcie culturalã, despuiere) dezolant al eseurilor preotului exanglican mi—a amintit o discuţie cu D. Toma, în care acesta deplora o astfel de trãsãturã a mãnãstirilor schismatice. Iatã un mediu în care nu m—aş putea regãsi.
Pãr. Schall oferã gândire, nu citate. Citeazã fiindcã gândeşte, raţioneazã. Farmecul unui creştinism necoleric şi raţional.
Luni ar fi fost aniversarea bunicii mele; am celebrat cu şaorme, cola şi ţigãri.
Mã gândesc cã farizeii certaţi de Iisus în Evanghelia mateinã a Lecţionarului zilei fãceau fãrã a fi; fãceau, nefiind. Iisus nu îi ceartã fiindcã ‘nu fac’; nici fiindcã ar cârpãci. Dimpotrivã, remarcã faptul cã farizeii aceştia lucreazã cu conştiinciozitate; însã nefiind.

Marţi, foarte frumoasa şi enigmatica Evanghelie a întâmpinãrii lui Natanael de cãtre Domnul. Zilele acestea au fost bogate în sãrbãtoriri (Bernard, Pius al X—lea, Maria Reginã, Ap. Bartolomeu).
Posibilitatea ca Iisus sã—l fi ironizat pe Natanael; e mai plauzibil ca acesta sã fi fost speriat, zguduit de o ironie, de o deconspirare ironicã, decât de un compliment.

Mã gândesc la frica, frica aceea, ‘frica de joi’, frica de la amiazã; şi redescopãr fericirea de a nu vrea nimic. Sunt ceea ce fac; nefãcând, voi ajunge sã nu fiu, sau voi atinge cel puţin acea existenţã atenuatã.
E nevoie ca rãul lumii sã fie mereu prezent, pentru a—l simţi şi a—l detesta.

Renovarea casei am vrut s—o încep luni; apoi, marţi; apoi, nici marţi. Iar tristeţea a devenit repede agonie.