Lapidarea lui Zola

Lapidarea lui Zola





Literatura lui Zola era totuşi admiratã de Gide, de Stevenson—cu tot dispreţul strivitor pe care i l—au rezervat alţii (Bloy, ‘Morgan’, Doumic, ca sã indic numai aprecieri pe care eu le—am cules recent din lecturile mele).
În ‘Je m’accuse … (Vignettes et Culs—de—Lampe de Léon Bloy)’, 1900, Bloy îl face harcea—parcea pe vechiul lui duşman, Zola, pe care—l numeşte ‘taica Macquart’.
Însã Doumic executându—l pe Zola avea mai mult umor decât Bloy, care e prea indignat, prea scandalizat, prea pornit—şi, poate, prea retoric, prea caligraf deasemeni. Însã gãseşte şi el izvorul amuzamentului duşmãnos, de ex. atunci când îl numeşte pe Zola ‘Sf. Pavel al pozitivismului’.
‘Raţiunea lui Zola îi spune cã e preferabil sã citeşti NANA decât Oficiul Sf. Fecioare.’
Pe de altã parte, bineînţeles cã Bloy ştia (mai bine decât Doumic) care e literatura cea mai bine scrisã, ştia cine scrie cel mai bine în Franţa celei de—a doua jumãtãţi a sc. XIX.

‘Je m’accuse …’ e foarte frumos ilustratã de cãtre însuşi Bloy—
Delicios e jurnalul lecturilor lui Bloy din foiletonul ‘Aurorei’ (‘Fecunditate’); cu acest prilej, pamfletarul ne informeazã cã prostia lui Zola e nu numai exorbitantã, ci şi stranie şi murdarã. ‘Curaj, scroafã!’, i se adreseazã Bloy ‘micii cucernice’ din cartea lui Zola. Altãdatã citeazã nu fãrã o anumitã complicitate jovialã o scenã eroticã a lui Zola (‘sãrutarea pântecelui’). Imaginea ‘crinului în oala de noapte de pe masa de lucru a lui Zola’ e de reţinut şi ea.
Iar ideea unui astfel de jurnal maliţios şi caustic mi se pare binevenitã, un jurnal scris cu intenţia de a alege ce e mai rizibil, etc..

Balzac e întotdeauna pomenit cu stimã.