Învierea Lui Iisus şi generozitatea Lui Dumnezeu

Învierea Lui Iisus şi generozitatea Lui Dumnezeu





Tresmontant admitea cã nu vede necesitatea logicã, raţionalã a Învierii trupeşti a Lui Iisus—nu existã o necesitate raţionalã pentru ca acest eveniment sã se producã, el nu e logic solicitat, la fel cum alţi teologi au contestat necesitatea zãmislirii virginale pentru filiaţia divinã (adicã filiaţia divinã nu depinde de conceperea virginalã). Însã acelaşi Tresmontant a primit faptul Învierii trupeşti a Lui Iisus—atât din mãrturia întâiei generaţii de creştini, cât şi din indiciile furnizate de Sf. Giulgiu.
Or, aceastã lipsã a ‘necesitãţii logice, raţionale’ e tocmai versantul negativ, adicã ‘traducerea improprie’, al creativitãţii şi generozitãţii divine—e prisosul generozitãţii Lui Dumnezeu.
Învierea cu trupul nu decurge din vreo necesitate logicã; nu e ‘necesarã raţional’. Or, acesta e modul negativ de a caracteriza un fapt: un act al generozitãţii Lui Dumnezeu, al creativitãţii supreme, un gest al iubirii Lui Dumnezeu.
Adesea, oamenii concep raţionalitatea pe potriva unui univers din care creativitatea Lui Dumnezeu ar fi absentã. Ei definesc raţionalitatea pornind de la un univers în care creativitatea dumnezeiascã nu e activã. ‘Iraţionalul’ este ceea ce contrazice gândurile şi prejudecãţile izvorâte din aceastã noţiune sãracã a universului.
Însã raţiunea poate şi sã se deschidã cãtre fapte. Învierea Lui Iisus, atestatã de prima generaţie de creştini, e un fapt. Raţiunea trebuie sã porneascã de la fapte, nu sã le prescrie cum sã fie, nu sã le predetermine. Raţiunea e precedatã de fapte, e normatã de ele. ‘Împotriva faptului, nu existã argumente’. Nu se poate argumenta ĨMPOTRIVA UNUI FAPT. Un fapt nu poate fi contestat cu argumente.
Faptul supranatural—fie Învierea trupeascã a Lui Iisus, fie zãmislirea Lui virginalã—nu trebuie sã decurgã din necesitatea logicã, nu trebuie dictat de aceasta. Abia aici intervine întreţeserea divinului cu naturalul, cu creatul. Apare modificarea creatului în acord cu iniţiativa divinului. Lui Dumnezeu Îi revine aceastã creativitate. Creativitãţii Lui Dumnezeu încã îi mai revine iniţiativa.
Lucrarea directã a Lui Dumnezeu surprinde: e originalã şi creativã. Mãrturia intervenţiei supranaturale directe este decisivã pentru modul în care creştinismul se înţelege pe sine.
Învierea cu trupul nu e ‘iraţionalã’ în sensul cã ar contrazice raţiunea: ci în acela cã nu e normatã de aceasta, nu e predeterminatã raţional, nu ţine de ‘necesarul logic’. Raţiunea nu poate prevedea creativitatea iniţiativei generoase a Lui Dumnezeu—aşa cum nu poate prevedea existenţa şi formele frumuseţii—cu toate cã acestea nu sunt ‘neraţionale’, nu contrazic raţiunea—însã nici nu—s reductibile la ea.
Unii oameni gândesc de parcã în univers n—ar mai fi activã iniţiativa creativitãţii generoase a Lui Dumnezeu. Or, raţiunea îşi primeşte norma de la aceastã originalitate dumnezeiascã—nu invers. Actul Lui Dumnezeu mãsoarã raţiunea—nu invers.
Evoluţia impulsionatã de Dumnezeu e creativã, nu monotonã. Iniţiativa Lui aduce nemaivãzutul. Iar tandreţea şi gingãşia iubirii Lui sunt vizibile: de ex., în Învierea cu trupul a Lui Iisus (şi în Asumpţiunea Fecioarei).

Generozitatea Lui Dumnezeu este arãtatã ca esenţã a Învierii în ‘Cuvântul Sf. Ioan Zlataust’ (‘bucuria Domnului sãu’; ‘darnic fiind Stãpânul’; ‘intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru’; ‘s—a arãtat Împãrãţia cea de obşte’). Esenţa Învierii este generozitatea Lui Dumnezeu: ‘praznic frumos şi luminat’.
Învierea nu este necesarã logic—vorbesc de Învierea cu trupul, de Învierea în accepţia curentã, tradiţionalã, ca epifanie a iubirii Lui Dumnezeu. Învierea cu trupul este lucrarea iubirii atotputernice a Lui Dumnezeu. Ea reprezintã gestul de tandreţe şi de iubire al Lui Dumnezeu faţã de Fiul Sãu. Raţiunea nu poate sã normeze iubirea Lui Dumnezeu, nici sã îi prescrie acesteia o conduitã; însã asta nu face ca iubirea dumnezeiascã sã fie iraţionalã sau contrarã raţiunii. Raţiunea are limite şi funcţii. Ea nu poate sã traseze în ce va consta lucrarea iubirii. Asta nu înseamnã cã iubirea va acţiona împotriva raţiunii—ci, pur şi simplu, cã iubirea are o creativitate şi o originalitate care nu pot sã fie predeterminate, aprioric, abstract, de logicã. Raţiunea e un factor de adaptare la viaţa practicã, pe când iubirea e un factor de adaptare la viaţa supranaturalã, care vine de la Dumnezeu.
Extinderea generozitãţii Lui Dumnezeu la datele vieţii trupeşti nu e prezentã numai pentru Iisus; existã douã exemple veterotestamentare şi acela al Deiparei.
Învierea, ca nestricare mai întâi, e semn de iubire, semn de generozitate. Ea aratã cã limbajul iubirii Lui Dumnezeu e apropiat de acela al iubirii umane. Ea aratã un principiu de inteligibilitate—iubirea Lui Dumnezeu e inteligibilã. Înţelegem ca Dumnezeu sã procedeze aşa din iubire. Învierea e creativitate şi originalitate, ea nu decurge necesar din norme raţionale. Satisface, în om, simţul estetic, nevoia acestuia de frumos—axã sau dimensiune care pare mai cunoscutã evreilor decât grecilor; Biblia, ca înregistrare de epifanii, cuprinde astfel de gesturi sau lucrãri care pur şi simplu plac, încântã. Învierea cu trupul aparţine acestui registru estetic. Ea e ‘gratuitã’ şi ‘esteticã’, nesolicitatã de necesarul logic, necerutã de necesitatea raţionalã. Universul istoriei sfinte e permeat de estetic şi de irepetabil, de extraordinar.
Cu Învierea Lui Iisus, ne aflãm în registrul estetic—al creativitãţii şi generozitãţii—nu al ‘necesarului logic’.
Raţiunea, la rândul ei, trebuie sã respecte faptele şi sã le înregistreze. Apriorismul este distrugerea raţiunii. Apriorismul este fetişizarea raţiunii. Mintea umanã e mai mult decât o unealtã de adaptare la nevoile practicii—însã nu poate predetermina conţinutul actelor de creativitate şi generozitate. Apriorismul îi cere raţiunii ceea ce ea nu poate sã dea.