Din viaţã

Chipul unui tânãr neoplatonician creştin. Poezia.
Sacrul, supranaturalul, Pãr. Coman, experienţe. Experienţe ale supranaturalitãţii.
§
Cola, cafea, orã, patiserie, salatã.
§
Valuta, gadgetul, facturi; tarabe, web; facturã.
§
Obez—vârsta—activ—valuta—umerii—bãrbat.
§
Joi—estetizarea, paleta; vin.—vârsta.
§
A cãlãtori. Geografia. Muzica. Purificarea religiozitãţii, a religiosului.
§
Douã cãrţi occidentale (un filozof polonez; o culegere francezã), o carte geograficã ruseascã; multe cãrţi vechi pentru copii; poezie arabã şi hispanicã.
§
Rucker despre Pynchon.
§
Premisele eşecului s—au aflat în mine, nu în întâmplãrile din jur, nu în circumstanţe.
§
O relaţie mai sincerã, mai directã, mai spontanã şi fireascã—nu conştiinciozitatea formalã; însã e genul de osmozã pentru care numai copilãria are rãgaz—înconjurarea cu câteva cãrţi, etc., iar pentru un copil, ‘rãsfoirea’, ‘sãritul’ nu funcţioneazã ca un substitut, ci sunt o prospectare, etc..
Despre acest fel de a citi, spontan, care instituie un alt gen de relaţie cu cartea, vorbesc şi Stevenson, Chartier, Gracq; aşa se ajunge sã cunoşti o carte. Însã aceasta e o raportare privilegiatã. Se citeşte ‘în voie’, urmând dorinţa. Şi eu am avut o astfel de relaţie cu o carte (‘Regina Margot’). Citeşti ‘de unde vrei’, te familiarizezi, treci în revistã. Însã: aceasta nu e lectura ‘rapidã’, ci indefinitã. Se pãşeşte în spotaneitate. Ceea ce face din carte mai degrabã un univers.
Nu e o lecturã a grabei, ci a rãgazului. Cartea nu e ‘grãbitã’; dimpotrivã. Aşa procedãm cu cãrţile în copilãrie—înainte de ambiţii, de obligaţii şcolare, de voracitatea competitivã. Se urmeazã o logicã a nesaţului.
§
Este evidentã, în scrisori, eseuri şi confesiuni, tendinţa livrescã a lui Stevenson, tendinţa de a face lucrurile ‘ca la carte’; ceea ce s—ar numi ‘referenţialitate’. Literatura lui existã într—o constelaţie a cãrţilor de aventuri. Sunt citate, mereu, modele, izvoare. Tendinţa unui cititor vorace de a—şi oferi—şi de a izbuti—divertismente superioare, lucrate având în minte alte cãrţi. Ficţiunile lui Stevenson pornesc de la alte ficţiuni; el nu e un pionier—ca Dumas şi Scott. Care, dealtfel, nici nu prea lucrau cu o idee de artã. Stevenson vrea sã substituie meseriei, arta.
Aşa cum şi cãrţile de aventuri ale contemporanilor lui Stevenson contau pentru el, ca şi pentru Wilde dealtfel, în mãsura în care îi aminteau de Dumas (v. Doyle, galezul Q—cu ‘X şi zero’, Weyman). Stevenson intrã în literatura de aventuri având înainte un canon constituit.
Scrisorile lui Stevenson fac impresia unui tânãr care tatona, care îşi cãuta drumul—încercând ba una, ba alta—fantasmagorii, basme, povestiri fantastice—romane de aventuri—romane cu subiect medieval (în linia nu numai a lui Scott şi Dumas …)—romane istorice cu subiect scoţian. Tatona, încerca, succesiv, diferite formule. Nu a pornit la drum cu o idee de carierã pe care sã o urmeze cu tenacitate; probabil cã, pânã la urmã, ar fi rãmas un romancier de subiecte scoţiene, ca veneratul Scott, cu note de fantastic şi de sinistru. Succesiunea, succedarea formelor e notabilã.
Nu a ştiut deloc de la început ce va face, ce urma sã scrie; a încercat ba una, ba alta. A tatonat. În privinţa lugubrului, el şi Chesterton sunt doi autori care le reproşau altora acele trãsãturi care pe ei înşişi i—au fãcut celebri.
§
A fi platonician n—a însemnat niciodatã a repeta tezele maestrului, a le copia—ci a le interpreta, a le ‘regãsi înţelesul’, a le referi, chiar, la o spiritualitate originarã. Nu e o reenunţare identicã; de aceea, ‘rãstãlmãcirile’ lui Plotin şi Proclu nu ar trebui sã indigneze pe nimeni, ca şi cum ar fi ‘coruperi’.
§
Conteazã opinia criticilor? Da, a câtorva dintre ei, a puţinor critici, şi numai în anumite privinţe.
§
Azi (marţi), salatã, ardei, trei felii de pâine, lactate şi trei ouã. Cafea, fumat, cola. Ceva îngheţatã.
§
Originea minciunii, a ipocriziei, a falsificãrii de sine, a inautenticitãţii.
§
Filme, avioane, SF, ‘Maddie’.
§
Se pare cã Dna. K. ar fi un alt cinefil cãruia nu îi plãcuse ‘Exorcistul’—şi îi plãcuse ‘Exorcistul II’.
§
Rarefierea.
A testa.
Empiric.
§
Un articol mã face sã remarc faptul cã pe Proclu îl despãrţeau de Platon nu mai puţin de opt veacuri.
§
Aveam 17 ani când am aflat despre Proclu de la Nietzsche; tot atunci am citit un studiu interbelic care discuta plagierea lui Proclu de cãtre Pseudo—Areopagit. Abia dupã alţi câţiva ani am fost dezamãgit sã citesc despre ‘superstiţiile’ lui Proclu, ‘Oracolele haldeene’, etc.. Reacţia mea a fost de dispreţ, de deconsiderare, ca a lui Hadot, credeam cã Proclu e privat, astfel, de orice respectabilitate filozoficã. Mi se pãrea descalificat ca filozof. Ce fel de metafizician e acela care se ghideazã dupã oracole haldee, dupã ghicitori orientale şi cimilituri?
O comparaţie sumarã aratã cã temerarul Vasquez e, de fapt, la antipodul lui Hadot în sortarea neoplatonicienilor; cei care pentru hispanic sunt cei mai însemnaţi, platonicienii religioşi, pioşi, pentru francez sunt derizorii, nuli ca filozofi. Vasquez nu e gata sã—şi assume concluziile aspre ale francezului.
Înaintea tematicii demnitãţii bizantine—o idee de la 23—24 de ani—a existat tematica demnitãţii lui Proclu, aşa cum o înţelegea Nietzsche; şi aratã cât de puţin îl înţelegeam pe Nietzsche—pãgânul şi mistagogul—faptul cã m—a indignat interesul şi preferinţa lui pentru un cititor de oracole haldee, pentru un superstiţios.
§
Dispreţul lui Hadot reflectã distincţia fãcutã încã de Olimpiodor cel tânãr, care vorbea despre neoplatonicieni filozofi şi teurgişti.
§
Poezia—la evreul argentinian; romanele scoţianului şi scrisorile discipolului sãu, tot scoţian; nivelul geografului.
§
Nu mã intereseazã decât erotica postbelicã.
§
La sectele filozofice antice existã nu moderaţia, care ar fi acceptabilã, ci asceza.
§
Imaginaţia, fantezia, fantasticul, închipuirea, subconştientul, visul, poezia.
§
Filozofii religioşi şi aceia nereligioşi. Distincţia ar putea sã fie valabilã şi pentru modernitate—unde clericii metafizicieni ar avea rolul ‘filozofilor religioşi’ din Antichitatea pãgânã. Prin ‘religios’, înţeleg ‘care practicã religia’, practicant, care observã practicile religioase, nu ‘religios’ în sensul lui Nietzsche, Plotin sau Kierkegaard.
§
Marx, Freud, Nietzsche.
Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche.
§
CN şi filozofii ‘lui’; GS şi filozofii ‘lui’. Filozofia tehnicã şi abstractã, ‘de catedrã’.
§
Şcolile neoplatoniciene din Atena şi Alexandria sunt întemeiate ambele cãtre începutul sc. V.
Ca ultima ripostã a pãgânismului muribund şi a sincretismului elenistic.
Şcoala egipteanã i—a supravieţuit un veac aceleia ateniene; ultimul scolarh alexandrin preia mandatul la 541, iar cel atenian la 520.
Ultimul reprezentant al şcolii alexandrine a fost Ştefan din Alexandria, activ pe la 620, iar al şcolii ateniene, Simplicius din Cilicia, activ dupã 530.
§
Simpatia afectuoasã pentru ultimii pãgâni—ca şi pentru politeişti, etc.. Sincretismul filozofic, practica individualã.
§
Sincretiştii atenieni sunt atât continuarea, într—un fel, cât şi negarea lui Plotin—negare în planul principiilor antireligioase ale acestuia. Atenienii cunosc Scripturi religioase—nu doar filozofii greci citiţi fiind trataţi ca ‘oracole’, ci existând şi folosindu—se şi Scripturi cu adevãrat religioase.
§
Boala de ochi; biografia, ed.; colete; moda; valul; Mama; francezul invertit, discuţia filozoficã, similitudinea.
§
Egoism, sentimentalitate, gustul expresiilor melodramatice (v. Bãbâi), notarea falimentelor.
§
Ca autor de dialoguri mai e admisibil numai poetul italian (şi în niciun caz … EL şi A.).
§
E interesant cã Vasquez pretinde a nu remarca în ce mãsurã Plotin şi Hadot au ilustrat poziţii ‘progresiste’ şi antireligioase, anticultice, antirituale, la antipodul celor ale sale. El nu acestora doi le seamãnã.
§
Proiecte: estetizarea; hispanicul; neoplatonician; casã; obez; sociabilitatea; şofat; haine.
Listate. Fezabil. Tangibil. Prompt. Dintr—o privire. Pe fazã. Bãrbat. Luni—activ. Romanele scoţianului.
§
Nu am fãcut o înregistrare minuţioasã a ingestei, a valului de intrãri.
§
Cei pentru care Hermes, Orfeu şi Pitagora treceau drept teologi imenşi.
§
S—a afirmat cã niciunul dintre marii filozofi moderni nu a fost platonist; eu aş spune cã existã o excepţie: Schopenhauer.
§
Aspectul literar: la Papini, A., Gilbert (Platon discutat ca scriitor, ca scriitor pur şi simplu, pentru farmecul sãu literar).
Argumentul literar (pentru citirea autorului).
§
Iota, probozirea, blestemul, comparaţia, ‘experimentul mintal’.
§
E şi necaracteristicã ‘reluarea’ unei doctrine care nu a cunoscut o expresie abstractã, sub forma tratatului. Pe de altã parte, neoplatonicienii comentau aceste dialoguri, aceste scrieri, cu toate avertismentele maestrului împotriva amãgirilor scrisului, etc., treceau dincolo de ele.
§
12 z.. 20 z..
§
A discuta subiecte sugerate de o carte—nu impresii de moment, nu note referitoare la detalii, la ‘pagini’. Ci ‘subiecte autonomizate’ sugerate de o carte. Referitoare la viaţã, experienţã, om, psihologie, moralã, caracterul existenţei, natura experienţei. Aşa cum fãcea uneori A.. Nepriponit.
§
Odatã ce credeam cã le—aş putea avea, cã nu sunt inaccesibile, îmi şi pierdeam interesul; tipar etologic repetat indefinit.
§
Eseuri cu subiecte sugerate de o carte. Ce e nevrednic de vârsta şi mintea mea—ce e nevrednic atât ca subiect, cât şi ca reacţie, ca atitudine a mea (de ex., exagerarea, dezavuarea prea tranşantã, farizeismul). Cãrţi care inspirã reflecţii despre existenţã.
§
Dictonul benedictin, alergatul şi rugatul, ‘partea omului’, fatalismul, eşecul, providenţialismul exagerat, urmãrile.
§
Spãlatul pe mâini. Jaluzeaua; imprimanta; ‘torentele’; copiii şi ordinatoarele. Chitanţa şi imprimanta.
§
Nota laicã, mundanã, dezîmbâcsitã, estetizantã, inteligentã (de un modernism teologic subtil şi inteligent), francã. Sociabilitatea. Nefanatizat. Rarefierea.
Thrilleruri şic, mai ales europene—ca la stripologul francez. Mãcar cinci astfel de thrilleruri şic (ed.: 4; Eco).
§
Iubirea de aproapele nu ţine numai de condiţiile extreme ale bolniţei, ale infirmeriei; ea caracterizeazã mai degrabã ‘plãcutul oamenilor’, faptul de a—ţi plãcea oamenii, de a fi dezîmbâcsit şi atent la ei.
§
Cred cã dezideratul lui Ioan al XXIII—lea acesta fusese: dezîmbâcsirea, ‘primenirea’.
Cred cã se face prea mult caz de ceea ce a fost numai ingenuitatea originarã a progresiştilor conciliari.
§
Unii spun cã, spre finalul drumul sãu pãmântesc, Ioan al XXIII—lea devenise conştient de faptul cã a deschis un abces, cã a incizat un abces. Ceea ce promisese a fi numai o agreabilã dezîmbâcsire şi detensionare s—a preschimbat într—o deschidere de abces.
§
La ei e o alegere; eu, n—am încotro. Eu nu am ales; eu sunt nevoit.
§
Abstractul şi idealul n—au nicio putere asupra inimii şi a dorinţei mele—schema abstractã, ceva inexistent, ceva teoretic. Experienţa conteazã prin cuantumul de existent original, prin compacteţea aceasta originalã a experienţei, prin ceea ce surprinde şi nu fusese dedus.
§
O însufleţire, ceva excitant.
A aduce asta în naraţiune.
§
Vrut: 6/ 6, plus absolventele candidate.
§
Aristotel, filfizonul macedonean, avea 17 ani când l—a întâlnit pe Platon, care avea 60 de ani, şi alãturi de care a rãmas douã decenii.
E interesantã ideea cã interesul pentru naturale al primului şi—ar putea avea originea tocmai în … Academie.
(Naturalele fiind convenţional considerate drept un subiect … neplatonician.)
§
Un om extraordinar—ceea ce nu exclude defectele, însã le face impredictibile.
§
Ambele bibliografii sugereazã regândirea unor teme platoniciene şi aristoteliciene; ceea ce îmi aminteşte deopotrivã de eseistica analiticã a lui GS şi de lecturile filozofice ale lui CN.
§
E interesant cã tendinţele religiologice ‘clasice’ ale lui Vasquez duc cu gândul la estetizare, fac parte din ansamblul estetizãrii, o întregesc.
§
Cummings, din generaţia lui Montherlant, Giono, Camil P., Barbu şi Blaga, Breton, Ralea şi Lampedusa, şi—a întâlnit prima nevastã când el avea 24 de ani; s—a cãsãtorit la 29 de ani. S—a recãsãtorit la 34 de ani, a divorţat la 37 de ani.
§
Întâi am citit conversaţiile, apoi cartea în care Simionescu îşi exprima veneraţia, apoi am încercat, sau am vrut sã îi imit ziaristica, arta reportajului; confundam ‘conferinţele’ cu ‘lecturile’. Abia ulterior am avut visul cu Scott—şi revelaţia lui Tournier, Claudel, Cage.
§
Versurile acelea teribilist—obscene trebuiau sã îmi fi amintit cartea respectivã de conversaţii.
§
Vârsta la naştere, cumãtrul, soţul, facultatea, etc..
§
Articol foarte sumar, sãrac.
§
Socrii. Paralelismul vieţilor.
§
Eu nu pot sã ‘iau oamenii drept ceea ce sunt’; fie îi iubesc, fie îi detest.
§
Poeme în prozã.
Parafraze.
Valori: vârsta.
§
Liniile lui Plotin, Porfir, Hadot, pe de o parte, şi Iamblichos, Proclu, pe de alta, sunt divergente şi mutual exclusive; însã eclecticul Vasquez nu pare sã realizeze acest lucru. Referitor la neoplatonism, Hadot nu vorbea altfel decât progresiştii de la Vaticanul II: aceeaşi emancipare, etc.. Chiar ca alegeri personale, Hadot premerge şi chiar, într—un fel, prefigureazã Vaticanul II. Iar neoplatonismul teurgic îi e nu numai indiferent—ci de—a dreptul nesuferit. Religia lui Plotin e religia elitistã a progresiştilor de la Vaticanul II; religia e alta, atitudinea e aceeaşi. Hadot ilustreazã la Universitate acele valori pe care Vasquez le detestã în Bisericã. Plotin personificã dispreţul pentru ‘religia popularã’, ceea ce lui Vasquez îi displace la creştinii contemporani.
Cred cã Vasquez e nu un sincretist, ci numai un eclectic.
§
Etica profesionalã—da, însã cu un sentiment aristotelian.
§
Poezia, visul, subconştientul.
§
Vãd cã Palliser e recunoscut ca o autoritate în privinţa literaturii detective victoriene (în speţã, Doyle şi Collins).
§
Rucker despre Sheckley, Dick (‘SF beatnik’), Abbott, Fadiman, Cantor.
§
Savant; expatriere.
§
Claudel îl simpatizase pe Bergson din capul locului; abia el—şi nu Proust, Valéry, Thibaudet, spre a nu mai vorbi de Gide—este veritabilul bergsonian, bergsonian ca Simmel …. Generaţia lor cunoscuse doi anti—bergsonieni porniţi (Chartier şi Gide); un propovãduitor şi apostol (Thibaudet); simpatizanţi ca Valéry.
Ceea ce accepta Claudel este tocmai evoluţionismul lui Bergson, filozofia biologicã—acel Bergson al moderniştilor de la—nceputul veacului.
Concludentã dovadã de clarviziune în filozofie.
§
PC şi HB, MP, A. şi JG.
§
Plotin şi Hadot le seamãnã mai degrabã progresiştilor de la Vaticanul II, iar neoplatonicienii teurgişti care i—au urmat, cronologic, lui Plotin au însemnat o schimbare de direcţie, şi o negare a atitudinii elitiste a acestuia, atitudine rãspunzãtoare de subminarea religiei pãgâne—şi care face din el un mistic (ca Juan), şi nu un om religios.
Plotin pregãtise şi el, de la locul sãu, falimentul religiei (pãgâne), şi constatãm la el atitudinile pe care Vasquez nu le poate suferi la corifeii Vaticanului II. Vedem în el misticul, şi nu omul religios. Iar Vasquez enunţase cã îi plac oamenii religioşi şi îi displac misticii (ca Juan).
Plotin contribuise la dizolvarea religiei; teurgiştii ulteriori, la restaurarea ei. Au lucrat în direcţii opuse. La Plotin, ins raţionalist, nu existã ‘superstiţiile orientale’. El nu vrea religie. Dispreţuieşte practicile religioase. Dezavueazã tocmai religia—substituindu—i mistica. Proiectul lui e unul antireligios.
Dacã opunem mistica, religiei, aşa cum face Vasquez, atunci Plotin e neapãrat de partea misticii—şi împotriva religiei. Vasquez spusese cã îi displac misticii.
§
Lui Balthasar îi place Sf. Juan, şi îi displace Pseudo—Areopagitul; lui Vasquez îi place Pseudo—Areopagitul, şi îi displace Juan. Şi e firesc.
§
Atât Plotin cât şi Hadot sunt liberali, mistici, ‘progresişti de la Vaticanul II’, oameni care detestã religia. Minţi antireligioase. E ceea ce Vasquez pare sã nu realizeze.
§
Tiradele misogine, invectivele misogine nu sunt scrise de pe poziţii neutre, imparţiale, ci provin de la bãrbaţi, ilustreazã amãrãciunile acestora; sunt tendenţioase. Ele nu provin de la o instanţã cognitivã neutrã, asexualã, ci de la ‘pãrţi interesate’.
§
‘Morgan’ nu doar îl menţioneazã cu veneraţie pe marele Auerbach în jurnalele lui; însã, în ‘Les discours sur la bande dessinée. Bilan historique’ (conferinţã introductivã la prima ‘universitate de varã’ a benzii desenate, iulie ’06), ‘Morgan’ indicã, în cadrul primei atitudini metodologice propuse, pe Panofsky şi Auerbach drept instanţele supreme ale criticii de artã (plasticã şi literarã).
§
Doinaş, Crama, Teodorescu, Gheorghiu, Stancu; Philippide, Botta; Bogza, Jebeleanu; Stãnescu, Eminescu, Arghezi; Voiculescu sonetist, Pillat, Dimov, Naum.
Neculce, Antim, Hogaş, Creangã, Sadoveanu, Ghica.
Sinteza despre romanul istoric autohton.
Cititor borgesian de poezie. A şti multã poezie.
§
Metafizica, psihologia filozoficã, literatura. Ceea ce produce neîncredere. Miopia.
§
Surogate. Versuri îngãlate. Fadoarea.
§
Câte o carte—Cãrtãrescu, Albala, Agopian.
Parafraze.
§
A nu fi un îmbâcsit; ceea ce nu înseamnã a fi gregar, nici populist (ca Vasquez sau Ebert). Însã a nu fi îmbâcsit: Sigrist, PG, cei cãrora le plac oamenii. A nu confunda rutina cu plãcutul oamenilor; însã atitudinea fundamentalã sã fie nu dezamãgirea, amãrãciunea—ci plãcutul oamenilor, sociabilitatea.
§
Poezia mare, sau mãcar bunã, care trece neobservatã, neluatã în seamã.
§
Instruirea mea în creştinism, în teologia creştinã, s—a produs pe câteva sinteze ruseşti.
§
Filozofic chiar, creştinismul patristic rezista la concurenţa filozofiilor, fãcea faţã, nu era descalificat.
§
Dezbãrarea. Dezbãrarea de îmbâcsire. Dezîmbâcsirea.
§
Îmi displac, în poezie, prozaismul, balastul, discursivitatea, lestul, zgura, locvacitatea, flecãreala, fadoarea, umplutura, narcisismul, diluarea, sporovãiala pedestrã, cârpãceala, dezlânarea. Poezia lenei şi a plictisului.
Poezie a esenţialului, înfrigurãrii, sentimentului, emoţiei, poezia provenitã din subconştient şi vise, nu din coclealã, nu prozaismul clocit, anost, banalitatea şi neatractivitatea.
§
Poezie, filozofi antici, Pãrinţi, prozatori, câţiva filozofi—autorii ‘lui’ PG.
Poezia (evreul sudamerican), nivelul literar (geograful), romanele scoţianului, romanele de aventuri (eseistul scoţian).
§
Creştinismul ca religie clericalã, sau clerical—monasticã, fasonatã de clerici, de celibatari. De unde, unilateralitatea, pudibonderia.
§
Iisus nu Îşi dezrãdãcina, social, prietenii (Lazãr, Nicodim, Iosif).
§
Nu lecturile, ci lipsa lor. A irosi. Dezlânarea. ½ l..
§
Ispitele—iconoclasmul, mizantropia, descurajarea, simplismul, lãutãrismul, autodesconsiderarea, mizeria.
§
Poezia, muzicã, geografia, a cãlãtori. Literatura fantasticã. Unghi. Thrilleruri—ca la stripologul francez. Nuvele—ca la Ep.. Tonalitatea afectivã postbelicã. Biblia—amplitudinea—exegezã—bibliştii francezi. Filologie şi spiritualitate. Nota de autenticitate duhovniceascã; cr..
§
Agerimea.
§
A testa.
§
Nefanatizat.
§
Sociabilitatea.
§
Analiza realului, a existentului, a datului—la Hadot, la Vasquez, la temerarii ‘oceanografi ortodocşi’. Rãstãlmãciri. Eroarea creşte din chiar solul adevãrului. Are adevãrul drept substrat. Prezenţa adevãrului e suficientã, ca sã aparã eroarea, rãstãlmãcirea.
A tria, a sorta—în beneficiul a ceea ce rezistã—necomplezent, necomplice.
§
Vremea, şofat, eseisticã, estetizarea, mundanitatea, muzica, haine, duş; a irosi.
§
Extraordinarul şi execrabilul—în mine; efectul de juxtapunere, ceea ce de primã calitate şi ceea ce e consternant.
Potenţialul maxim.
Cercetarea; expatrierea.
Mundanizarea. Luni (3 z.); agerimea.
Literatura, poezia, arta, creaţia, realizarea potenţialului, mundanizarea, estetizarea, a testa, vlaga. Neoplatonizarea (ca estetizare); muzica; virtuţile. Accepţia peiorativã; lezantul.
§
O interpretare a experienţei cotidiene şi a existentului în termenii creştinismului, o hermeneuticã nealienantã a realului.
§
Ca locul unde se recitã Crezul (Romei) şi se discutã religie. Avraam şi prietenia cu oamenii; sociabilitatea. Mundanul evanghelic.
§
54 de ani de poezie.
§
Ca de la …, ca venind de la …. Loc. Nivel.
§
Diferenţa dintre viu şi neviu.
§
Juxtapunerea de excelent, de foarte bun—şi de execrabil, de consternant, de foarte rãu.
§
Povestirile; poezia; eseurile, conferinţele, cronicile şi recenziile, publicistica, prefeţele şi critica literarã. Povestitor, poet, eseist şi critic literar.
§
’97—bagatelizarea versurilor (Lowry şi Borges)—deriziunea. Probabil mai multe bagatelizãri, ridiculizãri ale poeziei evreului argentinian.
§
Relaţia cu literatura—lecturi—poezia, nuvelişti, proze scurte—spontaneitatea—evreul argentinian, JG şi RLS—literatura fantasticã—cu toate cã sudamericanul acorda întâietatea şi cel mai înalt loc poeziei, lista lui de autori e una de prozatori—citea mult mai mult decât pãrea a sugera—lecturi—obez—miros—ten.
Relaţia fireascã, nepremeditatã, pe care o avea eseistul scoţian cu romanele lui Scott.
§
Critica sumarã pe care Bloy i—o face lui Dante nu e numai una politico—ideologicã, ci are de—a face şi cu imaginaţia, cu substratul imaginativ corelat cu tendinţele politice ale lui Dante.
§
Derizoriul, îmbâcsirea, mizeria şi letargia, moleşeala existenţei mele, viaţa deficitarã şi dezlânatã, impresia de irosire, irosirea ca atare, complacerea în înfricoşare şi defetism.
§
A comenta o idee, o tezã, un pasaj, o paginã.
§
Frecventarea poeziei, reflecţia asupra ei e şi ea o formã de tinereţe.
§
Firescul nu l—am mai regãsit.
§
Ca regãsirea în gândire—nu ca refugiul în abstract.
§
Obişnuirea cu eşecul.
§
Activitatea savantã, viaţa universitarã sunt absolut indiferente şi extrinseci reuşitei mele ca filozof, sunt cu totul indiferente, n—au niciun rol.
§
Cunoaşterea prin analogie.
Lucruri pentru care nu existã analogii.
§
Nu conteazã cã Hegel nu a redactat prelegerile. Conteazã cã le—a semnat. A încuviinţat conţinutul tipãrit.
§
Figurile de vulpi ale nemţilor (Hegel, Heidegger, Oberth).
§
PC şi Pãrinţii, orã, ed. ě; vremea; fiarele din Rai. Iubirea maritalã. Chipurile şi Biblia. Nota de înfrigurare. Scrierile metafizice (Euharistia; gnoseologia). Doctrine.
A nu da tocmai accepţia mut peiorativã.
Polii; interiorul şi exteriorul. Ceea ce e înafarã (de ex., sloganele).
§
Mie mi se pare cã nemţii au figuri de canalii parşive, de vulpi, de pramatii viclene. Nu lasã impresia de nerozie teroasã.
§
Ca şi în urmã cu trei ani, câteva rânduri ale lui Bloy îmi dau impresia stilului:--acelea despre mozaicuri, atunci (--cum e şi stilul lui, un mozaic din cuvinte şi locuţiuni rare--);--cele despre Biblie şi despre chipuri, metafizica chipurilor, azi.
§
Eseuri, poeme în prozã, parafraze; articole. A corecta, a revedea.
§
Ivãnescu, Hegel; ‘Hobbitul’, ZS la sovietici, ambele vols. de Hölderlin; ‘Cultul lui Mithra’. Ziarele; rev.. Poeme în prozã.
§
Religia înseamnã antimundanul? Care religie? Religia antreneazã demundanizarea?
§
Existã dreptate, existã cinste, existã onoare, existã conştiinţã; poate cã sporadic, poate intermittent, însã existã, acţioneazã, lucreazã. Lumea nu e alcãtuitã numai din canalii şi din lipsã de inimã. Cã e vorba despre roninii evreului argentinian, de altruismul altora, existã o lucrare a binelui, existã depãşirea diencefalicului, vieţile oamenilor sunt coordonate întrucâtva şi de valori pozitive, de generozitate, de simpatie.
§
Cinci ani de moleşealã, de accedie, de dezlânare, de apatie depravatã, de abulie. De fapt, duse sunt vioiciunea, agerimea. Începând cu sem. VII. Şase ani.
‘Drept care, ridicã—te şi luptã cu hotãrâre.’
§
Iar tot ce e ‘mai bun’, e deja al Lui Dumnezeu; tot ceea ce inima a recunoscut ca ‘mai bun’, e deja la şi în Dumnezeu—iatã cum regãsesc doctrina lui Updike, ca doctrinã a imperisabilului.
§
Eu înscriu între gândurile care susţin—şi care îmbãrbãteazã—şi aceste versuri rãzleţe ale ‘Gitei’.
§
Lecturi de vacanţã:
§
CD, GKC, A., JG. Analize.
§
Ed. (--cf. şi tarabagiului, azi: ed.--)& bibliştii francezi& ieri, azi.
§
Lui Nieztsche nu îi displãceau evlavia, pietatea, ca dovadã cã le aprecia când le întâlnea la pãgâni.
§
Cultul ‘în acord cu raţiunea’, ‘latria logicã’, nu cred cã se referã la formã, sau, mai exact, la austeritatea formei, ci la obiectul cultului. Creştinii sunt îndemnaţi sã se închine ‘aşa cum e raţional’, ‘cum o dicteazã raţiunea’, ‘conform raţiunii’. Se referã la întemeierea teologicã a cultului, nu la aspect. Iar un cult sãrãcit, auster, nu e un cult ‘mai raţional’. Nu cred cã religia publicã a revoluţionarilor francezi rãspunde dezideratului Apostolului.
§
Joi—registrul; vin.—tânãra; marţi—tel., lacrimi; vin.—vecina, uşa …. A mângâia.
§
Ultimii pãgâni antici: afectuos.
§
Înfiorarea, înfrigurarea religiei greceşti pãgâne (filologul neamţ; ME).
§
Nici religia unora nu era numai formalism; nici a altora, numai scorneli şi zeflemea, basme şi poezie.
§
Ca sã ai cu cine sã împarţi. Postulatul neautosuficienţei.
§
Sincretism vs. universalism; primul postuleazã coexistenţa, al doilea—reductibilitatea, substratul unic.
§
Probabil cã erau şi unii universalişti care mimau sincretismul, se prefãceau a fi sincretişti, cu toate cã erau universalişti.
§
Magi şi ezoterişti.
§
Orientarea lui Hadot e, dacã nu anticreştinã, atunci, în orice caz, necreştinã, o ‘alternativã la creştinism’, altceva decât creştinismul. Într—un fel, ‘paradoxul neoplatonicienilor’ se repetã, fãcând ca un autor anticreştin sã fie agreat de creştini, care se recunosc în axiomele şi ipotezele lui. Hadot reediteazã, recapituleazã soarta neoplatonicienilor ‘lui’ anticreştini, pe care creştinii i—au adoptat, i—au preluat.
§
Nu de temeri duc eu lipsã; de la Ep. am învãţat sã mã tem mai puţin, sã domolesc temerile. Îndrãznelile Ep. fac parte din peisajul meu mintal—incursiunile lui în ezoterism, etc..
§
Existenţa, substratul, realul vieţii. Interesantul vieţii; misterul existenţei, spune hispanicul.
§
Temerile sunt neobosite? A nu face din deraiere, condiţie.
§
Ea era, pentru mine, viaţa, existentul—cu exigenţele lui; de aceea, falimentul e grãitor.
§
Reprezentãri ale lumii—asta e ceea ce caut în literaturã, în romane; se întâmplã ca ceea ce gãsesc sã îmi repugne (cum e cazul cu Monda, de ex.). Însã mã aştept ca literatura sã reprezinte lumea, existentul, realul. Acesta e ‘realismul’ pe care îl pretind literaturii—nu ca numitorul comun al dezabuzãrii.
Dacã nu reprezintã lumea, existenţa, dacã nu vrea sã o facã, atunci literatura nu e vrednicã de nimic. E un amuzament de calitate adesea inferioarã, cãruia îi sunt preferabile atâtea altele.
§
Ar fi fost ceva prea egoist—iar eu nu am fost pregãtit pentru aceastã lipsã de egoism a ei.
§
Existã o nevoie de interacţii—şi ceva interesant în ele—adicã, nu e totul derizoriu şi pleavã.
§
Dumnezeu exista şi pentru navigatori, militari, exploratori, pentru cei mai temerari.
§
În teologie, în filozofie, subiectul meu e pagina, ideea, cutare element, fireascã îmi e analiza la obiect, nu aprecierea vagã, arbitrarã.
§
Poezia—analize de cãrţi savante—nivelul—a cãlãtori—Rousseau, T de Q, Gide. Analiza e un început de acţiune moralã.
§
‘Îs într—un hal … trãiesc ca o cioatã.’
§
Amãrãciunea proştilor, a strepeziţilor, a refuzaţilor.
§
Calea unirii, a împãrţirii, a comuniunii, a experienţei împãrţirii. Existã fel de fel de oameni. Nu cred în reducţionismul de speluncã.
§
Ceea ce pãrea irealizabil chiar aşa s—a şi dovedit a fi de fapt.
§
La predicã, paróhul preia tradiţia casei de lângã Ierusalim a Deiparei, a casei de pe muntele Sion; a citat pe larg din enciclica de la 1950, din Damaschin şi Gherman, ca şi dintr—un alt autor, nenumit, a vorbit despre blândeţe, sensibilitate, plãcere (omul nu e numai raţiune), icoana de la Ierusalim, sãrãcia cultului protestant şi pãstrarea însemnelor mariane în câteva lãcaşuri evanghelice, lipsa moaştelor şi imediateţea mijlocirii, completarea intuitivã a semnului Sf. Cruci, mãrturia evanghelicei, locurile româneşti de pelerinaj (Bixad, etc.). Noţiunea minimalistã despre înviere. Chezãşia învierii noastre.
§
Învecinarea cu dubiosul, viciul, rãutatea, perfidia, dezmãţul, amorţirea moralã, scandalul. Mã refer la ‘moravurile plajei’, la falsa lor ingenuitate.
§
Se crede, se postuleazã cã unui fenomen cultural, dispersat şi multiform, i—ar corespunde o ‘esenţã’, ceva unic, o formulã unicã, din care ar proveni, care s—ar manifesta neîncetat în polimorfismul fenomenului (de ex., ‘Noua teologie’ a corifeilor Vaticanului II, etc.). Or, esenţa aceasta postulatã nu existã. Cine o furnizeazã? De fapt, e vorba despre agregãri parcelare, segmentare de fenomene culturale individuale, dispersate, reunite, pentru comoditate, sub o titulaturã unicã, însã ireductibile, de fapt, la o esenţã comunã. Platonismul cultural, avid sã sesizeze ‘esenţe’, e o greşealã elementarã. În cazul ‘Noii teologii’, nu existã indicii despre un program comun, decât în accepţia foarte vagã. Însã nu era o sectã, sau o conspiraţie; iar ‘esenţa’ care poate fi definitã nu explicã multiplicitatea fenomenelor, nu dã decât o indicaţie parţialã şi mai mult vagã.
§
Cei care denunţã imprecizia documentelor Vaticanului II mi—i amintesc pe cei care deplorã lipsa de precizie a Crezului de la Niceea, ‘formulã de compromis’. Astfel de documente precizeazã ‘deocamdatã precizabilul’, ceea ce e precizabil la un moment dat, în cutare circumstanţã; eu n—aş fi aşa de aspru.
§
Într—un sens, admit şi primesc fãrã restricţii documentele şi învãţãtura Vaticanului II; în alt sens, subiectul acesta e cu totul exterior existenţei mele, şi practicii filozofice a cotidianului, ca şi rutinei de orice fel.
§
Hispanicul, patrologul, Ep., preotul exanglican şi Stahl—cititorul cu nesaţ.
Scrisul, eseistica, blogul …, gândirea—şi existenţa, estetizarea, practica, empiricul, agerimea, sociabilitatea, afabilitatea, 3—D, vraja.
§
Creştinii ar numi, cred, ‘har’, ceea ce eu numesc vrajã, magie, farmec.
Aspectele intuitive ale experienţei.
‘Transcendentul în imediat’, spune, nu neinspirat, retorica unor fanatici.
§
Stevenson e nepreţuit cu impresiile din lectura lui Scott, cu notarea lor precisã, netã, francã.
§
Un rânjet de ranchiunã, de pornire, un reflex de ţaţã.
§
Documentarea minuţioasã a lui Eliade, aceea, mai lãutãreascã, a lui Vasquez. În ambele cazuri, e cãutatã în religiologie, folcloristicã şi etnografie, sursa reflecţiei, a unei regândiri a religiosului şi a culturalului.
§
Lui AP, cãrţile americane ale lui ME, scrierile din perioada americanã, i se pãreau comparativ lipsite de temperament, ‘estropiate’, emasculate, de o neutralitate forţatã, impusã.
§
Impulsuri pozitive, raţionale, ‘de sus’. Nu false ingerinţe. Cartierul. Bigg, Éluard, Scott, Biblia. Tangibil.
§
Existã faze de afirmare, faze de rezistenţã în afirmaţie, stenice—şi faze de revizuire criticã, de apreciere.
§
Ideea lui Vasquez: catolicismul e şi altceva decât ‘Catehismul de la Baltimore’, istoria creştinismului nu e rezumatã satisfãcãtor în catehismele populare. Biserica e şi ‘drum în timp’ (sentiment al ‘pelerinajului’ foarte înrudit cu acela al corifeilor Vaticanului II, cu toate cã se ajunge/ trece la concluzii diferite).
§
Omul e deasupra scrierilor, şi n—ar trebui sã li se subordoneze de bunã voie, sã li se aserveascã.
Ca agremente sau unelte, da. Ca stimuli, ca impulsuri, ca asanare. Nu ca proiect faraonic. Nu ca înjugare.
Umanul e mai interesant decât scrisul, şi e nerezumabil de cãtre acesta. Notele însoţesc, au o utilitate, nu reprezintã vârful.
§
A fi, ca şi ea, ‘miezul’ la locul de muncã.
Invidiat, curtat, cãutat. Am şi fost, în clinica lui Pandele, la salonul Dr. Dima. A fi, profesional, ‘miezul’.
§
Ascetica creştinã nu e mai inumanã decât aceea a şcolilor filozofice pãgâne—sau decât a sectelor mistice antice or a marilor religii asiatice.
§
Eu nu mã adresez neoplatonicienilor antici ca unor aiuriţi, aerieni şi extravaganţi (cu atât mai puţin, ca unor şarlatani sau creduli şi superstiţioşi).
§
Calomniator al existenţei, al realului.
Creştinismul pãrea sã furnizeze un alibi nãravurilor, sã le dea respectabilitate religioasã.
§
Ceva ca o celebrare a frumuseţii (muzicã, picturã, artã, modã, poezia).
§
Iconoclastia.
§
Rujul—marţi; tricoul negru—joi.
§
Dezmorţirea post—conciliarã a fost necesarã, poate chiar salutarã, chiar dacã inevitabil haoticã.
§
Locul artei sau al frumuseţii—GS, apoi JG—trecând la peisaje, privelişti. Funcţia criticismului, la primul, devine echivocã, întrucât, deşi ar fi putut sã continue sã îi fie util, se pare cã l—a abjurat, îl abrogase, se dezisese de el.
§
Afirmarea directã a frumuseţii—hispanicul şi bloggerii lui (cf. ieri), evreul berlinez, geograful, RLS, chiar paróhul, azi (plãcerea datã de o carte, plãcerea ca motor al acţiunii).
§
Lecturile sunt acţiune, pot sã însemne cã fac ceva cu viaţa mea.
§
Dezmorţit de interacţii.
§
Analize—poezia—afirmarea şi celebrarea frumuseţii—romane, de aventuri şi ale lui Scott.
§
Conform premiselor culturale superioare.
§
Era vorba despre testul lecturii, testul empiric, nu testul unei analize strânse. Nu era vorba despre un gir filozofic, ci despre unul literar.
§
Peisajele japoneze şi asiatice, locul acestor peisaje în eseisticã.
§
Nudistele.
§
Ca diplomat, cãlãtor, itinerant—şi cititor de teologie şi al Pãrinţilor, dramaturg (cu toate cã, probabil, nu om de teatru, nu om al scenei).
§
Analize—dozã—1/ s.—3 z.—a analiza.
§
Unii participã, azi, la Liturghii etiopiene, pentru a regãsi adâncurile creştinismului antic.
§
Eu nu condamn Catehismul de la Baltimore în numele Bisericii egiptene antice; însã îi contest prerogativele şi reprezentativitatea.
§
Ce ar fi scris hispanicul despre aceastã carte, sau cum ar fi folosit—o, ce întrebuinţare i—ar fi gãsit.
§
Pierdeam viaţa, scriind—o; trecerea la eseuri simbolice. Pierderea vieţii prin transcrierea ei; exact cum se avertizeazã în Evanghelie. Existenţa pervertitã, subordonatã şi lâncedã.
§
A delimita kantismul principal şi kantismul eterodox; interpretarea principalã şi pe acelea eterodoxe sau eclectice.
§
Eseuri simbolice—lecturi—subiecte—gândirea—hedonic—poezia, GS şi JG, hispanicul şi patrologul ‘meu’—analize—romane—eseistul scoţian—a lista—listate—consum—colete—a consuma—consum.
§
Prompt în a lua ceea ce mi se oferã.
§
Credincioşii ceilalţi& moment& ceva general, prin care au trecut toţi.
Mai întâi, faptul cã ceilalţi credincioşi nu s—au poticnit de asta. Apoi, cã azi realitatea e alta, o ştiu şi Coşbuc, şi Claudel. Apoi, cã e descris un moment pasager, şi cã şi alţii au trecut prin el.
Iar faptul biologic e şi el unul distinct, complet altfel.
§
Uneori, blogul e un vehicol pentru literaturã, un instrument pentru publicare; alteori, e vorba de resurse media, iar alteori—de design web, pur şi simplu, centralã devenind estetica paginii, designul—cumva ca în arta manuscriselor.
§
Folosind numele veterotestamentare, ‘rugãc. veterotestamentarã’.
§
Ceilalţi credincioşi nu cunosc aceastã poticnire; e vorba de un moment pasager, şi alta e realitatea azi; prin acest moment trec toţi muribunzii, e ceva general. Iar faptul biologic e diferit, e altceva.
§
Dezmorţirea şi mundanizarea, dezbãrarea; false exigenţe, caricaturizare.
§
Rugãc. trebuie îndreptatã cãtre Iisus existent, Iisus aşa cum existã astãzi, Cel al cãrui trup are calitãţile enunţate de Sf. Pavel.
§
Crucea, însemn de biruinţã şi de viaţã, nu de supliciu; înţelegerea şi interpretarea teologicã a Crucii, fapt relativ tardiv, dupã ruşinarea iniţialã.
Mã refer la conduitele religioase ale comunitãţii, şi la analiza teologicã, la ajungerea la o interpretare largã şi adâncã.
§
15 z. (joi/ vin.); 17 z. (vin./ dum.).
§
A treia direcţie—nici exaltarea doloristã, nici stoicismul paulinic şi ‘scandalul’, aspectul deconcertant şi descumpãnitor, care e altceva decât tapajul dolorist.
§
Cele câteva crochiuri de figuri emblematice care au fost, totodatã, şi celibatari—nu ştiu cât de austeri (Proclu Diadohul, regizorul Ozu).
§
Nerealizat şi veleitar, rizibil—ca medic, om, gânditor şi scriitor, cunoscãtor al artei, teolog şi savant sau erudit. Priceput numai în a eluda şi rata.
§
Egoismul expansiv, dominator, şi acela imploziv, chircit, calcinant.
§
Luther a încercat sã facã o întreagã teologie, sau o direcţie teologicã, din ceea ce, la Ap. Pavel, fusese numai un moment, un moment al gândirii, al simţirii şi al retoricii. Ereticul a încercat sã expandeze acest moment, sã—l ‘stoarcã’.
§
Creştinismul lui Vasquez e unul completat sincretist—însã, în rest, desãvârşit de niceean şi calcedonian, ‘conciliar’.
§
Cei mai mari (mã gândesc la Bloy, chiar la Claudel) au felul lor de cita din Pãrinţi—şi, în general, din autoritãţi: citeazã rar şi numai la obiect, şi nearbitrar. Existã o falsã abundenţã patristicã, ipocritã şi dizgraţioasã, pe care ei o evitã, de care nu se fac vinovaţi, care le rãmâne strãinã. La fel cum strãin le rãmâne şi vanul integrism patristic, sau vigilantismul patristic aflat mereu în cãutare de contravenienţi. La cei mari, cuvântul patristic are sapiditate, are adresã. Ei citeazã rar, puţin, şi interpreteazã cu adâncime. Nu se gãseşte la ei exhibarea culturii patristice. Nu funcţioneazã ca tonomate patristice, nu mecanizeazã referinţa patristicã. Refuzã falsul angelism al unei suprasaturãri patristice care nu—şi mai lasã rãgaz sã şi înţeleagã ceea ce citeazã, cum se întâmplã la moriştile patristice. Câteva cuvinte patristice, bine alese, sunt deajuns, sunt suficiente, dau mai mult decât un noian. Scopul referinţei patristice nu trebuie sã fie acela de a ameţi—cu atât mai puţin de a inhiba şi a intimida.
Astfel, cei mai mari îi îngãduie cuvântului patristic adâncimea lui proprie, şi înãlţimea; îi lasã loc pentru a ilumina, nu îl rãtãcesc într—o aglomerare nefireascã sau într—un labirint înşelãtor de citate.
Scopul nu e epatarea, ci iluminarea. Trebuie produsã uimirea care lumineazã, îmbãrbãteazã şi înalţã—nu aceea, zadarnicã, ce epateazã.
Cei mai mari ştiu ce vor, atunci când citeazã, când analizeazã un cuvânt patristic; nu producerea unei impresii efemere, şi strãine susurului domol în care se comunicã adevãrul.
Deasemeni, morişca de citate nu le ţine loc de gândire proprie. Îşi iau distanţa fireascã; şi nici nu se iluzioneazã cã au priceput mai mult decât pot pricepe. Colmatarea nu înseamnã comuniune.
§
Calea mea e ‘mai binele’. Un bine inferior nu trebuie sã ţinã în loc, pe calea cãtre un ‘mai bine’ tangibil. Eu vreau ‘mai binele’.
§
Rugãc. lui Congar, plinã de ifose, de izmenire şi de vorbe, de palavre. Vanitatea celui care are un rol de jucat.
§
Gânduri lingave, de letargie.
§
Un înfrânt, un învins.
§
Ieri, citirea, revederea câtorva eseuri vechi ale lui Vasquez mi—a amintit prompt ceea ce îmi displãcuse la acest autor, tonul lui peremptoriu, insolenţa, aroganţa, aprecierile nedrepte, uşurãtatea cu care bagatelizeazã şi flageleazã. Ca şi nãravurile de sectant lefebvrist, sectarismul lefebvrist, pãrtinirea, suceala, pornirea.
Mi—a amintit prompt, şi în mod direct, şi faptul cã trebuie sã fii foarte plictisit pentru a te interesa de scrierile lui. Cã e un semn de accedie, de sfârşealã, de moleşire, ceva cam neviril.
Ceea ce a usturat, însã a ajutat.
§
Nu împãrtãşesc dispreţul amar şi cam belferesc al acestui semidoct faţã de aşa—zişii ‘Noi teologi’, desconsiderarea abruptã şi nemotivatã de premisele lui culturale cam anoste.
§
Rânduiala eseurilor simbolice. Lecturi. Poezia; analize; dozã; 3 z.; 1/ s..
§
Strãbaterea, trecerea prin pustiul blogurilor.
Pustiului ziaristicii religioase colerice îi luase locul pustiul blogurilor—ambele, surogate nevrednice.
§
Dezîmbâcsirea, imaginea vârstei, eseurile simbolice, mundanizarea şi estetizarea, asanarea, umorul, francheţea,
§
Mai filozofic e sã nu faci filozofie proastã, sã te abţii de la filozofia proastã şi verbalã.
§
Ieri (dum.):--moderaţia existenţei filozofice;--spiritualitatea încântãtoare a ‘gnosticului’;--fumatul, cola. Banii. Echilibrul. Ritm. Ruinarea. Tremurul. Dãrãpãnarea. Nu peiorativul şi caricaturalul. Substratul behavioral, semnificaţia unui comportament.
§
Sã împart nu ştiu; sã ofer, sã dau nu vreau.
§
Muntele nu se vede aşa de bine când îl urci; urcarea muntelui e altceva decât viziunile intenţiei, şi îngusteazã vederea, o reduce. De urcat muntele, e neapãrat; la vederea lui trebuie renunţat.
§
Renunţarea la excesele prin lipsã, la excesele prin apatie, prin atonie.
§
Lepãdarea de nãravuri, dezîmbâcsirea, dezbãrarea.
§
Numai eseuri simbolice—cf. direcţiilor enunţate. Poezia; analize, dozã, 3 z., 1/ s.; romane; celebrãri ale frumuseţii, nu verbale—însã ca sentiment.
Fumat: 40/ s..
Marţi—rujul—tricoul negru—6/ 6.