Bucurarea de fiinţe

Bucurarea de fiinţe


Cred cã se poate argumenta în mod ortodox cã, în Cer, bucurarea de Dumnezeu nu va exclude bucurarea de fiinţe. Creştinului care decedeazã îi este promisã, în Cer, apropierea de Maria şi de Iosif; se spune cã el se va regãsi cu cei dragi, ca şi cu sfântul cãruia i s—a rugat mai ales, ceea ce sugereazã cã bucurarea de Dumnezeu nu o exclude pe aceea datã de fiinţe—deşi suficientã, prezenţa gustatã a Lui Dumnezeu n—o va mãtura şi n—o va face superfluã pe cea a altor fiinţe—legãturile personale dintre fiinţe vor continua şi în Cer. Cred cã am atins astfel un important principiu metafizic. Prezenţa dumnezeiascã nu va exclude, automat, prezenţele create.
Bucurându—se de Dumnezeu, fericitul nuntaş se va bucura şi de fiinţe: ‘cu Maria şi Iosif’, spune rugãciunea de cãlãuzire. Bucurie îi va da Cel necreat; bucurie îi vor da şi cei creaţi. Oamenii nu se vor pierde, ci se vor întâlni în lumina dumnezeiascã. Relaţiile personale nu se vor dizolva în strãlucirea Sf. Treimi. Cei care şi—au dat bucurie pe pãmânt, mutual, vor continua sã şi—o dea şi în Cer.
Dumnezeu nu îl va despãrţi pe om de fiinţe. Suficient în mod eminent şi absolut, comunicarea lui nu va necesita întreruperea comunicãrii altor fiinţe. Aceasta e metafizica iudeo—creştinã a eshatologiei relaţiilor umane. Comuniunea cu Dumnezeu nu întrerupe comuniunea cu fiinţele. Fãgãduirea reîntâlnirii cu cei dragi e un loc comun al exortaţiei creştine. Relaţiile personale nu ‘se pierd în Dumnezeu’—ci subzistã. Bucurarea de Dumnezeu va lãsa loc bucurãrii şi de cetãţenii Cerului.

În acest sens, întâlnirea cu Dumnezeu nu e o filozoficã ‘pierdere în Unul’, iar gustul popular pentru tovãrãşia sfinţilor ar putea fi mai aproape de adevãrul eshatologic, decât cunoscuta reticenţã faţã de mijlocitori a marilor mistici.
Adevãrul este cã tradiţiile Bisericii nu par sã îi refuze creştinului sociabilitatea postumã. Se presupune cã legãturile umane vor continua dincolo de Poarta Cerului. Viaţa cu Dumnezeu, în Împãrãţie, nu e conceputã ca o ‘adâncire în Unul’, ci comportã latura de continuare a cultivãrii relaţiilor umane.
În Raiul lui Plotin—şi poate cã şi al unora din marii mistici creştini—nu ar putea fi vorba despre a—i fãgãdui rãposatului întâlnirea ‘cu Maria şi cu Iosif’, pe când eshatologia creştinã popularã presupune cã decedatului i—ar face plãcere întâlnirea cu Domnul Iisus în sfânta Sa umanitate, ‘cu Maria şi Iosif’, cu Sf. Arhangheli, cu Sf. Apostoli, cu sfinţii cãrora li s—a rugat şi cãtre care a avut evlavie, cu rudele trecute la Domnul, etc.. Raiul creştin e unul al sociabilitãţii. Al perfectãrii relaţiilor umane. E un Rai care nu le va da dreptate mizantropilor. Rãposatul nu se va ascunde de oameni, în Dumnezeu; dimpotrivã, îi e fãgãduit cã şi acolo îl vor întâmpina tot oameni, şi anume cei a cãror întâlnire ar putea sã—l bucure.
Accederea în Rai nu e ‘cufundarea în Unul’, în nemãrginirea Unului. Nu e revenirea la o unitate impersonalã—care îl face pe Plotin mai degrabã un vecin al asiaticilor decât al creştinilor. Nu e abolirea personalului, nici a relaţiilor umane. Dimpotrivã, Iisus şi Biserica folosesc, pentru Împãrãţie, imaginile nunţii, ospãţului şi convivialitãţii, ale petrecerii, ale comuniunii şi socializãrii. Cei mântuiţi sunt reprezentaţi ca nuntaşi voioşi; aceasta e şi imagistica pascalã a ‘Cuvântului Sf. Ioan Zlataust’.
Nu e vorba nicãieri despre vreo ‘bucurie reculeasã’—dimpotrivã, numai despre una exultantã, exuberantã, intense, nemãsuratã, care face parte emoţionalitãţii. Bucuria Împãrãţiei e bucuria nuntaşilor, bucurie ca a nuntaşilor. Iisus nu comparã bucuria Împãrãţiei cu bucuriile estetice, etc., ci cu acelea ale nunţii. El vorbeşte despre petreceri, chefuri, sociabilitate. Iisus nu era un prudent mizantrop îmbâcsit. Mai mult, Iisus porneşte, realist, de la relaţiile interumane aşa cum sunt ele: prietenul excedat de solicitarea inoportunã, etc.. Tocmai aceste realitãţi îi servesc drept analogii. Iisus nu vrea sã farmece cu imagini idilice ale unor relaţii interumane inexistente, ideale. În adâncurile acestei umanitãţi banale, El gãseşte binele, ceva de dat ca exemplu, ceva de afirmat.
Existã mizantropie, izvorâtã din dezamãgire amarã, la unii sfinţi creştini; niciodatã la Iisus. Chiar când Îşi cãra Crucea spre Calvar, El întâlneşte şi umanitatea bunã: femeile care Îl plâng, Veronica a Tradiţiei, Mama şi ucenicul, Simon din Cirene, tâlharul cel milostiv. Nu departe, probabil, vegheazã Iosif din Arimateea şi Nicodim. Nici aici, experienţa Lui cu oamenii nu e una univoc negativã, absolut negativã; e ceva mai puţin bun decât ne—am fi dorit noi pentru Domnul nostru—însã nu e pãrãsirea extremã în care se pare cã s—a aflat Sf. Juan.
Existã creştini care mãcar la Dumnezeu şi—ar dori sã nu mai vadã oamenii; se înşealã, însã Dumnezeu Se va milostivi şi le va preface inima.

Chiar şi pe drumul Crucii, Iisus întâlneşte fiinţe bune, fiinţe generoase. Nici aici nu e umanitatea cu totul în puterea logicii diencefalice, a logicii ferocitãţii. Şi pe acest drum blestemat, al surgiunului, pe care umanitatea îşi izgoneşte Creatorul şi Rãscumpãrãtorul, chiar şi pe acest drum creşte floarea bunãtãţii, izvorãşte apa curatã a milostivirii omeneşti. Biserica îşi aminteşte pânã azi, cu iubire, de inima cea bunã a lui Simon din Cirene şi de cuvintele tâlharului care se pocãia. Iar aceastã bunãtate întâlnitã de Iisus pe drumul chinuit cãtre Calvar nu vine de la iniţiaţi, de la ezoterişti, de la haldei, ci de la un agricultor care se întorcea de la ţarinã şi de la un condamnat la moarte pentru tâlhãrie—cele mai neînsemnate fiinţe. Acestora le dã dreptate dreptatea Lui Iisus.
Nici pe drumul cãtre Calvar nu lipsesc oamenii cei buni. Sigur, nu e vorba despre a crede într—o bunãtate genericã a neamului omenesc, ci despre bunãtatea anumitor oameni, la anumite momente.

Revenind la soteriologia misticã a creştinismului, celui mântuit îi sunt promise bucuriile nuntaşului (şi, în alt sens, acelea nupţiale, însã Iisus nu vorbeşte despre ele).
Raiul creştin e şi un loc al bucuriei date de fiinţe. Interacţiunile umane vor subzista.
Ideea aceasta a Raiului ca societate de fiinţe divinizate se opune oricãrui reducţionism monist de tip plotinian (dacã îi atribui aici lui Plotin idei pe care nu le—a avut, regret). Împãrãţia e o reuniune de fii dumnezeieşti, de fiinţe divinizate, de pãrtaşi ai Lui Dumnezeu—iatã o eshatologie destul de spectaculoasã, mi se pare; Raiul îi reuneşte pe fiii Lui Dumnezeu, şi s—ar putea cita multã imnografie rãsãriteanã, în sprijinul acestei idei.
În Rai existã şi se bucurã cei divinizaţi, cei pe care Dumnezeu Şi i—a fãcut pãrtaşi. Ceea ce e cu totul altceva decât ‘fãgãduinţa nemuririi’, sau a unei rãsplãţi generice. Rãsplata fãgãduitã e Dumnezeu Însuşi. Posibilitatea ratãrii se referã la pierderea Lui Dumnezeu, a Binelui. O existenţã umanã poate sã fie caligrafia Lui Dumnezeu; poate, însã, şi sã nu fie, iar Biserica avertizeazã împotriva placiditãţii fatalismului care ar atribui neghina, pleava vieţii noastre, Lui Dumnezeu. Nu tot ce se vede în viaţa noastrã e originat la Dumnezeu. Greşelile ne aparţin. Recunoaşterea lor ca atare corespune unei adânciri în umanitate; e ceva constatabil faptul cã existã un mai mare bine în identificarea erorilor, decât în neobservarea lor.
Raiul e al oamenilor divinizaţi, femei şi bãrbaţi, în frunte cu cea mai sfântã fãpturã umanã, Mama Mântuitorului nostru. Asta ne duce, poate, cu un pas mai departe—bucurarea cereascã de alţi oameni va fi bucurarea de fiinţe divinizate—nu numai restaurate, cãci al doilea Adam îi e superior primului şi ne duce mai sus decât de unde a cãzut acela. Oamenii din Rai au divinizarea perfectatã, nu îi mai lipseşte nimic, e deplinã—adicã la mãsura deplinã a posibilitãţilor individului respectiv.
Aşa, sociabilitatea e ridicatã în divinizare, şi la mãsura divinizãrii. Divinizarea va corespune celei mai adânci sete de bucurie a oamenilor.
Teoza nu e un proces mecanic, ci o acordare de fiinţã de cãtre Dumnezeu.