Mundanizarea. ‘Domol, inima mea’. Susur domol

Mundanizarea. ‘Domol, inima mea’. Susur domol








Prima chemare sau inspiraţie a mundanizãrii a venit de la Lemmon, comediile americane mai vechi şi o admiratoare vienezã a lui Lemmon, Cagney şi Hitchcock, ba chiar de la critica de film în general; o a doua chemare a venit de la Gracq, sub semnul vecinãtãţii Loarei şi al plimbãrilor pe malul ei. A treia a avut ca principii ‘cartierul’, eseistica unui ciufut american, noţiunea esteticã a unor romane (unul italian, unul francez, câteva americane). Experienţa m—a învãţat cã intenţiile conteazã; intenţiile reale, nu ‘intenţiile de a intenţiona’, ‘gândul de a avea de gând’.
Falsitatea şi facticitatea replierii pe o interioritate abstractã au luat chipul derizoriului şi al desconsiderabilului, cãci eu nu am eşuat ca sihastru, ca eremit veritabil, ci ca veleitar, ca simulant. A intervenit derizoriul slav, acela regãsibil la Rozanov şi la Oblomov. Am eşuat în contrariul absurd al ceea ce mã pretinsesem a fi. Mãsura capacitãţii de ignoranţã.
Mundanizarea înseamnã acomodarea cu realul şi existentul; ceea ce am vãzut la Hadot, la Vasquez, ca şi la nişte zeloţi autohtoni cu simţul imanenţei. Mã gândesc cã spiritualitatea rãsãriteanã exclude un divorţ, o disociere prea violentã a planurilor existenţei, un clivaj prea brutal.
Gândirii îi place empiricul bine sesizat, mundanul analizat cu perspicacitate. De aceea scrierile lui Marx nu le displãceau lui Simmel, Noica şi Gracq. Realul şi existentul nu trebuie înlocuite cu şablonul, cu simbolul lor, cu un surogat, cu un substitut. De aceea omul nu se poate ‘replia într—o idee’, în unidimensionalitatea ei, ci într—o atitudine uman—spiritualã responsabilã şi liberã.
Viaţa omului nu poate sã dea seamã de—nici sã recapituleze şi sã reprezinte—istoria Bisericii; îi e de ajuns sã se axeze pe câteva versete evanghelice, adicã pe câteva atitudini evanghelice. Aspectele instituţionale îmi sunt strãine în plan personal—cum le erau şi atâtor altora, mai breji decât mine. Individul nu recapituleazã istoria Bisericii. Are altceva de fãcut.
Evangheliile nu seamãnã a basme gnostice, a pilde gnostice; sunt mundane.

Ce—ar fi omul, fãrã ceva umor autentic? Ce s—ar face în lipsa umorului autentic?

Caut nu ceea ce zdruncinã, ci ceea ce calmeazã, ce domoleşte. ‘Domol, inima mea’, spune un vers al cântecului. Poate chiar întâlnirea cu dumnezeiescul ia forma aceasta a susurului domol. Un susur domol. În acest sens, ‘Instituţia’, oricare, prozaic—legalistã sau exoticã, aparţine exteriorului. Şi unde sã—L cauţi pe Dumnezeu, înafara manifestãrii şi a lucrãrilor Sale? Unde sã—L gãseşti pe Dumnezeu, dacã nu acolo unde e la lucru? Cãci a face loc pentru Dumnezeu poate sã devinã cel mai rapid mijloc de a—L uita. Zeul are câte un cuvânt pentru fiecare; mie îmi plac îndemnurile ‘Gitei’: ‘Aşadar, înalţã—te şi luptã cu hotãrâre!’.
Cele mai bune intenţii îşi pot deveni propria caricaturã—şi rapid—dacã nu a fost surprinsã panta care pregãteşte subvertirea.

Ceea ce e bun, în culturã, vine nu numai din Orient, din Asia, din Rãsãrit—ci şi din trecut, din trecutul Europei apusene, vreau sã spun (‘Canţonierul’, şi altele). Nu cred cã intelectualul se gãseşte într—un acord mai rapid cu Asia—decât cu propria tradiţie europeanã vesticã. Nu cred cã valorile asiatice sunt unicele în care intelectualul se regãseşte pe loc.

Propria existenţã, vãzutã ca un şuvoi clisos.

Vârsta şi ruina: un nãruit. Textura de apatie, de plictis, de dezlânare, de irosire, de moleşealã, de accedie, de rarefiere, de îmbâcsire, de abrutizare, de abandonare placidã, de îngãlare, de defetism clocit, de mizerie, de lâncezealã, de nãclãire, de abulie—irosirea pentru care eram certat în adolescenţã, fãrã ca nici sã pricep despre ce mi se vorbeşte. Fireşte cã resortul nu era unul filozofic, nu ţinea de convingeri teoretice. Mai erau timorare, orgoliu, egoism, credulitate, ignoranţã, vanitate ridicolã. Aceasta a fost constituirea identitãţii mele diacronice. Aşa s—a ajuns la cel care sunt. Lespezi de ranchiunã, de nemulţumire râncedã, de credulitate lamentabilã. Apatie, dezlânare, moleşealã, îmbâcsire, rarefiere, accedie, irosire; mai ales, irosirea ‘pe negândite’, automatã, ca alegerea evidentã.
Ce anume ar fi fost purificator? Poate cã vederea urmãrilor facticitãţii, a urmãrilor iresponsabilitãţii şi toanelor. Eu am imitat toanele femeilor—fãrã a avea şi instinctul lor. M—am simţit întotdeauna ‘în poziţia improprie’, pradã inavuabilului. Jegul apatiei, slinul moleşelii, îmbâcsirea, vocaţia de a irosi, o formã de distructivitate.
Eram, ca adolescent, certat cã irosesc, cã viaţa mea e disipatã, ciorsãitã; eu nici nu pricepeam despre ce mi se vorbea. A existat o anume lãbãrţare în irosire, o lipsã de virtute, virtutea fiind ideea stenicã a acţiunii. Virtutea e toporul agitat, în luptã, de rãzboinicii barbari.
Mundanizarea înseamnã urcarea cãtre lume, deprinderile stenice. Descoperirea acelui substrat al valorii. Ieşirea din hrubã, din miasmele hrubei bigotismului şi apatiei; simpatia necesarã nu e idilism, nici credulitate, ci o deschidere intuitivã. În toate, cãutarea unui ‘mai bine’, a unui nivel superior, a ceva preferabil. Deblocarea unei situaţii înseamnã vederea ‘mai binelui’ ei. Calcinarea, scorojirea, apoi înflorirea (simbolizatã de neoplatonism, taoism, hinduism, pãgânãtãţi). Exclusivismul nu înseamnã intenţie apologeticã, pledoarie. La 30 ½ ani, cãutasem calcinarea; la 32 de ani, caut opusul, înflorirea, cuprinderea, modularea. Se orbecãieşte mai puţin—pe mãsura apropierii de ieşirea hrubei.
Bigotismul a fost alibiul apatiei, al moleşelii şi neîncrederii. Mundanizarea înseamnã dezîmbâcsirea.
Aş spune cã am fost fãcut pentru bucurie şi iubire.
Nu mai caut schimbarea în ceea ce e ostentativ şi strident, îmi displace. Nu în ceea ce cautã sã instituie realitatea în mod decibelic, realitatea decibelicã.

Cumpãtare şi moderaţie în viaţã, echilibru în ascezã, raţionalitate şi inteligenţã în practici, cordialitate, afabilitate şi sensibilitate în sociabilitate, gust şi hedonizare în artã, simţ critic în discuţii, simpatie şi promptitudine în interacţii, limpezime în gândire, sapiditate în stil, rapiditate în aprecieri. Bucuria omului e realizarea identitãţii sale, a potenţialului sãu, actualizarea lui deplinã. Dezîmbâcsire şi umor.