Cultul Sf. Iosif şi contestatarii sãi

Cultul Sf. Iosif şi contestatarii sãi







Întâmplarea a fãcut ca ieri, luni, la numai câteva ore dupã ce mã rugasem Sfântului Iosif, sã gãsesc un articol al lui Vasquez, nãrãvaşul ‘fost’ de profesie (fost lefebvrist, fost monah, chiar fost … marxist [1]), în care acest cârcotaş insaţiabil şi imund ataca tocmai cultul Sf. Iosif, din motive ideologice şi arheologiste; aceleaşi prejudecãţi le gãsisem şi la un tradiţionalist anglican, cu aceeaşi prevalare sentimentalã de ‘uzurparea cultului Sf. Ioan Botezãtorul’.
Nu voi spune mai mult decât douã cuvinte; dealtfel, cred cã subiectul l—am mai dezbãtut aici. Mai întâi, cã mutaţiile evlaviei populare sunt fireşti; şi cât de dirijabilã e direcţia acestei închinãri obşteşti? Reorientarea cãtre Sf. Iosif a fost ceva spontan, şi eu cred cã a înlocuit, nu a dizlocuit cultul Sf. Ioan Botezãtorul.
Ar fi de dorit sã existe un cult public şi personal mai intens al Sf. Ioan Botezãtorul, în Apus? Sigur cã da, ca şi unul al Sf. Ilie, al Sf. Ana, etc.; fapt este cã nu existã. Iar eradicarea cultului Sf. Iosif nu cred cã ar favoriza reluarea sau introducerea vreuneia din aceste alternative. Evlavia popularã cunoaşte nu progres, ci mutaţii. Aceastea sunt, în sine, neutre, iar în practicã, binevenite, ocazionând înnoirea cadrelor apropierii de sacru.
Pe de altã parte, cuvintele Sf. Teresa sau ale Sf. François ar trebui sã aibã, pentru apusean, statutul pe care—l au pentru rãsãritean cuvintele Sf. Grigore al Tesalonicului; iar la sfinţii vestici menţionaţi existã înregistrarea faptului cã Sf. Iosif are un cult care e istorie creştinã.
Cultul Sf. Iosif nu trebuie, nu e necesar, vreau sã spun, sã comporte iconografia zaharisitã, dulcegãria formelor devoţionale prescrise, etc.; toate acestea sunt dispensabile. Dealtfel, ele nici nu sunt mai nedemne decât accesoriile devoţionale care înconjoarã şi uneori sufocã sau denatureazã cultul sfinţilor în Rãsãrit.
Dincolo de ifosele filocalice ale unor veleitari apuseni, trebuie sã fie mulţi cei care se recunosc mai degrabã în figura discretã a unui meseriaş, decât în aceea, impozantã, a ultimului prooroc al Legii celei Vechi. Acest considerent e vrednic de luare aminte. În mulţi dintre noi, Sf. Iosif evocã spontan o simpatie imediatã. Însã nici pe ‘compartimentarea dupã profesii’ nu trebuie pus mare accent; sã reamintim cã acelaşi Sf. Iosif a fost cãlãuzitorul ceresc al Sf. Teresa. Aşa, un sfânt din lume cãlãuzea o sfântã din chilie.
Existã, dupã mintea mea, ceva foarte netradiţional în antipatia unora faţã de cultul Sf. Iosif. Problema nu este de ce avem cultul Sf. Iosif; problema ar putea fi de ce nu avem, alãturi, în parallel, şi cultul Sf. Ioan Botezãtorul. Însã nu trebuie uitat nici cã Biserica e, în general, foarte rezervatã în a impune, dincolo de onorarea liturgicã, cultul public al vreunui sfânt. Încurajarea e una; cultul e altceva.
Cultul Sf. Iosif e un bine; a scos la luminã o figurã biblicã mai puţin interesantã pentru celelalte tradiţii creştine, neapusene. Nu ştiu sã fi dus la deriva vreunor comunitãţi, la sectarism, la eterodoxie, la destrãmarea unitãţii catolice, nici sã fi avut alte urmãri negative şi regretabile în existenţa Bisericilor. Faptul cã unora acest cult le displace, rãmâne o chestiune de preferinţe şi de alegeri. Cultul extraliturgic al niciunui sfânt nu e obligatoriu. Cine nu simte nevoia, cui îi displace, sã nu se roage Sf. Iosif.
Eu unul nu sunt descurajat de glazura evlavioasã care a poluat cultul modern al acestui sfânt, nici de dulcegãria devoţiunilor propuse, nici de fadoarea instrumentelor menite sã aprofundeze cultul, cu toate cã îl artificializau. Platitudinea evlaviei propuse nu cunoaşte graniţe; şi am vãzut kitschuri în culori stridente şi pe pereţii chiliilor unor mari asceţi rãsãriteni contemporani. Kitschul religios şi surogatele nu cruţã niciun sector al vieţii. Ceea ce gãsesc în cultul public adus în Rãsãrit unor sfinţi e la fel de siropos şi de indigest, de anost şi de tern ca şi ceea ce li se serveşte creştinilor apuseni. Acestea nu sunt motive împotriva rugãciunii; dacã vã displac uneltele, nu le folosiţi, nu sunt obligatorii. Rugãciunea trebuie oricând preferatã instrumentelor date pentru a o favoriza.

Rugãciunile pentru rãposaţi, intercesiunea sfinţilor reprezintã latura misticã, tainicã şi ierurgicã a cultului şi religiei creştine. Unuia ca mine, ele nu îi pot apãrea decât ca de primã importanţã. O Missã cu recviem apare ca sãvârşirea mai multor mistere (Euharistia; misterul creaţiei; misterul intervenţiei viilor pentru rãposaţi; misterul intercesiunii sfinţilor).
Revenind la Sf. Iosif, cine nu are nevoie de mijlocirea unei bunãtãţi paterne, de un chip al acestei bunãtãţi, al îngãduinţei şi simpatiei paterne? De aceea, cum de le poate displãcea unora TOCMAI ACEST CULT, poate cel mai necesar şi mai firesc? Sf. Iosif înseamnã bunãtatea paternã, generozitatea, altruismul patern, abnegaţia, cele mai vrute calitãţi umane. De aceea este el atât de mare.
Cultul apusean al Sf. Iosif provine dintr—o inspiraţie genialã, dintr—o mişcare spiritualã pentru ale cãrei autenticitate şi sãnãtate deplinã avem deja mãrturiile celor mai mari sfinţi de dupã Reformã. Ceea ce e artificial în acest cult e neesenţial; patron al muncitorilor, acelaşi sfânt a fost şi patronul unei Învãţãtoare a Bisericii. Amploarea post—tridentinã a cultului Sf. Iosif, mergând pânã la înscrierea în Canonul roman a acestui sfânt, reprezintã o iniţiativã genialã a Poporului Lui Dumnezeu şi un gest salutar; momentul creştin care a vãzut naşterea cultului Sf. Iosif nu era cu nimic inferior momentului creştin care vãzuse naşterea cultului Sf. Ioan Botezãtorul.
Cultul Sf. Iosif nu a dizlocat un cult preexistent, ci a înlocuit un cult care pesemne îşi pierduse vitalitatea şi vlaga. Cultele populare nu sunt un muzeu, nici o arhivã, şi nu trebuie pãstrate dintr—o pornire muzeisticã. Azi, cultul Sf. Iosif este resimţit ca nedemn de cãtre belferi, fiindcã însãşi Biserica post—tridentinã este resimţitã ca nedemnã, aşa cum au afirmat Congar, Balthasar şi alţi corifei ai Noii Teologii. Or, mie sfinţii secolelor XVI—XVIII nu mi se par cu nimic inferiori Pãrinţilor Apostolici.
Zelul postbelic, cu rãdãcini amare interbelice, de a se debarasa de tridentinism şi de medievalism a dus la punerea în chestiune a unor elemente a cãror semnificaţie aparte a ajuns sã treacã neobservatã. S—a tentat o reformã în numele istoriei, nu al principiilor; tot în numele istoriei se încercaserã şi alte reforme, însã pe atunci noţiunea istoriei era una prea vagã şi nu trecea de slogan. Arheologismul vechilor reformatori era schematic; cel al noilor reformatori era minuţios şi pedant. Ceea ce fusese de resortul unor Erasmus, Luther şi Calvin a devenit aspiraţia a nenumãraţi membri ai birocraţiei bisericeşti postbelice. Congar, unul, se şi revendica de la arheologismul lui Luther, nu se sfia sã traseze filiaţia.
În Biserica postbelicã şi mai ales postconciliarã, cultul Sf. Iosif a fost jertfit acestui zelotism anti—tridentin şi arheologizant. Ispita exotismului istoric, a ‘depeizãrii’ istorice, a fost irezistibil. Totul trebuia sã fie mai vechi de un mileniu, sau mai la rãsãrit de unguri şi polonezi, pentru a cãpãta girul specialiştilor postconciliari.
Eu vãd în cultul Sf. Iosif o iniţiativã salutarã a evlaviei obşteşti; în Sf. Iosif, o figurã luminoasã a bunãtãţii paterne, a solicitudinii şi a cordialitãţii; iar în evlavia cãtre el, ceva ce nu a fost mai prejos de sfinţi ca Teresa şi François. Aici s—a aflat la lucru instinctul de rugãciune infailibil al celor mai de seamã sfinţi apuseni post—tridentini. Circumspecţia post—conciliarã e rodul putred al unor naturi becisnice şi nãrãvite. Cultul Sf. Iosif a fost insultat (ca şi cultul Sf. Fecioare, ca şi cultul Sf. Ana, ca şi Rozariul); de insulte sã se acopere şi savanţii care au dirijat şarja acestor violenţe nestãvilite împotriva unui cult popular cum nu se poate mai binevenit. Biserica, dragi cititori, nu coboarã în istorie, adicã nu se degradeazã înaintând în istorie; ci, doctrinar şi teologic, urcã, elucideazã, se dumireşte, iar devoţional, cultic, ia nenumãrate înfãţişãri, urmând instinctul de rugãciune, mereu prompt, al fiilor ei. Acestea sunt cele douã axe: teologia şi spiritualitatea, gândirea şi încredinţarea în Sf. Spirit, iar ascensiunii treptate a uneia îi corespunde, de la Rusalii încoace, vitalitatea robustã a celeilalte.
Am mai scris, cred, împotriva obiecţiilor arheologizante împotriva cultului Sf. Iosif, ridicate de un anglican; acum am abordat esenţa criticilor aduse de cãtre un tradiţionalist, fost lefebvrist şi fost monah, fiindcã întâmplarea a fãcut sã le întâlnesc în chiar ziua în care mã rugasem Sf. Iosif (dimineaţa zilei de luni). Aceastã ofensivã e un refren al deşteptãciunii postconciliare. Antipatia faţã de acest cult defineşte ignominia mãscãricilor care ţopãie pe scena discuţiilor religioase moderne. Din fericire, în bisericile unde intru eu, statuile Sf. Iosif existã, iar în culegerile de litanii e inclusã şi aceea cãtre tatãl putativ al Mântuitorului nostru.
Iluzia accediei este aceea cã trebuie reformate spiritualitãţile; când ceea ce trebuie reformat e abordarea acestor spiritualitãţi, ceea ce trebuie excizat e dubiosul dulcegãriei şi afectarea siropoasã. De niciunele din acestea, dulcegãrie şi insipiditate, nu duc lipsã anti—tridentinii de serviciu ai scenei postconciliare. Hipertrofia ‘Bisericii universitare’, a ‘Bisericii savante’, de fapt a blazatei Biserici birocratice, a dus aici. Aceşti oameni care ştiu lucrurile numai pe jumãtate sunt mai periculoşi decât ignoranţii şi lãutarii.
Ce aduce bun cultul Sf. Iosif? Bunãtatea paternã, promptitudinea, bunãvoinţa. Iubirea deasemeni, sau poate în primul rând; etica, energia, îndeplinirea îndatoririlor condiţiei, ‘sfinţenia ascunsã’. ‘Privirea lumii’, aş mai spune, înţelegerea realitãţii, curajul, vlaga destoinicã. Consecvenţa fãrã scârbã, cumpãtarea fãrã mizantropie şi amãrãciune. Inteligenţa practicã, empiricul, lipsa fricilor. Tot ceea ce e salutar în ceea ce pare prozaic; nu existã extravaganţe la acest om blând şi cumsecade. O bunã relaţionare cu pozitivitatea creaţiei, la acest om care ştia când sã acţioneze.



NOTE:

[1] Însã nu trebuie uitat nici cã dv. vi se adreseazã, de la aceastã tribunã, un fost hematolog, fost igienist, fost italienist, fost … luteran (da—la 19 ani, în ’97—fiindcã la fãcut nerozii am fost, totuşi, cam precoce …), spre a nu mai vorbi de simpatizantul Islamului şi al buddhismului, de fostul panteist devenit ateu (19—21 de ani), etc.. Am trecut prin luteranism, panteism (şi anume, un evoluţionism panteist care ducea direct cãtre demitologizare şi ateism), ateism.