Din nou despre teologia cultului sfinţilor

Din nou despre teologia cultului sfinţilor






Vreau sã spun un cuvânt despre hagiologia paulinã: în teologia Ap. Pavel, sfinţii sunt nu fiii Lui Hristos, ci fraţii Sãi. Hagiologia paulinã e cu adevãrat una a înfierii, nu a ‘multiplicãrii instanţelor intermediare’. Înfierea se face în Iisus, pentru a deveni, pentru a fi fãcuţi fii asemenea lui; asemãnarea implicã şi o deosebire, cãci ‘ceilalţi fii’ sunt adoptivi. Teoza descrie tocmai aceastã trecere de la slugã la fiu. Fericirea promisã aleşilor nu va fi o fericire de slugi, ci una de fii. De aceea canonizãrile nu sunt ceva relativ sau revocabil, ci certificãri ale faptului cã ‘experimentul Iisus’ a reuşit, înscrieri ale unor izbânzi, ale faptului cã nişte oameni au reuşit schimbarea, metamorfoza, cã au devenit din oameni pãmânteşti, oameni cereşti, din slugi au devenit fii, fii ai Lui Dumnezeu şi fraţi ai Domnului Iisus Hristos.
De aceea cultul sfinţilor e legitim; fiindcã cei cãrora ne adresãm nu au intrat în Cer ca slugi, ci ca oameni divinizaţi, ca oameni fãcuţi pãrtaşi dumnezeirii.
Existã tradiţii de cult care I se adreseazã Lui Hristos ca unui ‘Pãrinte’; însã Ap. Pavel vedea în El un frate, fratele celor mântuiţi. Vorbind despre sfinţenie, mulţi oameni au în minte o categorie moralã; însã ar trebui sã aibã în minte o categorie ontologicã. Vorbim despre sfinţenia cuiva pentru a desemna o modificare ontologicã, o întrepãtrundere a firilor, ceva sugerat şi într—o oarecare mãsurã chiar definit de Conciliul de la Calcedon. Sfinţenia este o categorie ontologicã. O fire foarte imperfectã a fost fãcutã compatibilã cu natura dumnezeiascã. Ceea ce fusese nedesãvârşit, deficitar şi carenţial a fost îndreptat. Omul singur nu este capabil de aceastã transformare; ea îi vine dinafara sa. Dumnezeu lucreazã în sfinţii Sãi: da, însã nu lucreazã în ei ca şi cu nişte instrumente, cu ceva inert, ci ca şi cu nişte participanţi, pãrtaşi ai firii Sale, ca în nişte fii ai Sãi.
Cultul sfinţilor e mai instructiv decât reticenţele teologilor. Faptul cã în cultul popular al sfinţilor se exprimã şi intervin superstiţii, aberaţii, distorsiuni nu e decât testul realitãţii; nu înseamnã cã oamenii L—ar slãvi mai bine pe Dumnezeu în lipsa cultului sfinţilor, ci cã unica lor relaţie realã cu sacrul, unica raportare care îi implicã într—adevãr, aduce la suprafaţã aceste defecte, aceste neînţelegeri, aceste erori. Cultul popular al sfinţilor e uneori atât de distorsionat, fiindcã e şi unicul care îi solicitã cu adevãrat pe credincioşi, unicul în care se investesc. Nu cultul sfinţilor e responsabil, ci erorile pe care oamenii le aduc şi le revarsã. Cultul sfinţilor e legitim; erorile nu ţin de natura acestui cult, ci de neînţelegerile şi rãtãcirile credincioşilor.
Cultul sfinţilor e testul realitãţii; el demascã, aduce la suprafaţã atitudinile oamenilor în relaţia lor cu sacrul. Indignarea teologicã mi se pare, de aceea, destul de neavenitã. Cultul sfinţilor e adesea unica relaţie realã de rugãciune datã oamenilor; o gestioneazã aşa cum pot. Nu ar avea o relaţie mai corectã teologic cu Dumnezeu, dacã n—ar exista cultul sfinţilor; n—ar avea—o nici atât.
Creştinismul este, într—un sens, renunţarea la ‘transcendenţa absolutã’, la transcendenţa în înţeles mahomedan. Dumnezeu admite, consimte sã Se comunice în formã umanã. Împlineşte acest lucru mai întâi în Fiul Sãu; însã îl împlineşte şi prin ceilalţii fii ai Sãi.
Creştinismul propune un Cer de fiinţe divinizate. De oameni care sunt fãcuţi pãrtaşi ai dumnezeirii. Despre cei mântuiţi ni se spune nu cã se bucurã de atributele Lui Dumnezeu sau de darurile Lui—ci cã se fac pãrtaşi firii Lui celei necuprinse.