Din viaţã

Substratul ascetic şi activ, de austeritate şi disciplinã. Cum arãţi, cum înţelegi poezia, cum o analizezi, cum iubeşti depind, toate, de asta. Existã acest substrat de cumpãtare.
§
Opt filme (trei de King, din care douã cu Slaughter; un basm, un Lubitsch, un McQueen de tinereţe, ‘Casa roşie’ şi un film TV despre ‘întoarcerea din Vietnam’), douã piese ale lui Mitchum, eseuri de Zizioulas, Moltmann şi Wright (toate trei, reacţii la documente romane), o recenzie a lui Gioia.
§
Rugãc.; Iosif; lit., Mistere; ritm; azi; 6/ 6.
Abia transformat în, sau redat ca literaturã, prin unghiul de umor, de poezie, etc..
§
Oamenii pe care îi vãd eu frecventând Missele nu se aflã acolo din nevoia de elemente legaliste şi juridice, ci din nevoia genuinã de rugãciune, de atingere a sacrului, etc.. Nu nevoia de legalism, juridism şi ‘administraţie romanã’ îi aduce la Misse pe creştinii apuseni. Mi se pare cã adversarii catolicismului uitã acest lucru. Rãsãritenii par dispuşi sã reducã religia apuseanã la un mãnunchi de elemente neatrãgãtoare, ca juridismul şi legalismul; însã mie mi se pare cã altceva gãsesc credincioşii apuseni în bisericile unde merg.
§
Bibliografiile o înscriu ca poezie; acele scrieri pot fi considerate şi eseuri, scurte eseuri la obiect.
§
Teologic, am învãţat mai mult de la femeia care bãtea mãtãnii, ieri în zori, înaintea unei statui a Mântuitorului.
§
ad mentem divi Thomae Aquinatis.
§
Ceea ce e nevrednic şi nedemn de vârsta mea, de mine, de mintea mea, de premisele mele culturale, de inteligenţa mea. Ce e repudiabil.
§
Deprinderea de a povesti/ rezuma un roman, de a ajunge la o reprezentare limpede a naraţiunii.
§
Se refereau la Missa fãrã predicã; mãrturia practicii lui Bossuet, şi a norbertinului. Cum e şi mai rãsãritean. Şi nu din pragmatism dizgraţios (obligativitatea, corvoada, etc.).
Nu toţi gândeau aşa; nu toţi simţeau aşa. Consideraţia e ‘pastoralã’, şi se referã la Missa în latinã, silenţioasã, fãrã muzicã. Cum am spus, alţi teologi nu gândeau aşa; iar alţi creştini (nu numai Pio, ci şi Newman, Claudel, Bloy) nu simţeau ceea ce au presupus ‘minimaliştii’. Acest pastoralism pragmatic a dus la mecanicism, la transformarea Missei în ceva mecanic, totodatã corvoadã şi mecanism magic.
§
Norbertinul vorbea despre Breviar, impropriu numit ‘norbertin’, despre ocaziile când îl folosesc, despre stilurile de rugãciune, despre caracterul ecumenic al slujbelor respective, şi despre preferinţa lui pentru Breviarul zilnic, nu şi Missa zilnicã.
§
Gândul teozei şi al apocatastazei—sau, în cuvintele lui Jakim despre Karsavin, ‘desãvârşirea nedesãvârşitului şi împlinirea insuficientului: restaurarea a toate’.
§
Deprinderi sociale, anturajul, ‘prieteni de familie’, lumea.
§
Hispanicul, depreciativ, despre stilul unuia din ruşi& ‘bâiguiala’, funcţia ei, paradoxurile.
§
Azi, celebrarea amintirii Sf. Pius al X—lea. În 1911 Claudel îi comunica lui Suarès o relatare a ‘ceremoniilor ultimului Consistoriu’, cu un portret în acvaforte al ‘bãtrânului Papã’. Gãsea cã alocuţiunea consistorialã a fost ‘de cea mai mare frumuseţe’. Însã Claudel, cu simpatii moderniste (‘stângist’ în ceea ce priveşte ecumenismul, Missa; nemulţumit de deriva post—tridentinã a Bisericii, a cultului, chiar a arhitecturii sacre), bergsonian încã de la—nceput, nu cred sã fi fost un ultramontanist, şi, dealtfel, nici nu comenteazã în vreun fel despre culise, facţiunile curiale, tabere, etc.. Oricum, candidatul ‘sãu’ pentru succesiunea lui Pius al X—lea era Cardinalul despre care se spune cã—l manipulase pe Papa Leon în ultimii ani ai acestuia şi cã avea înclinaţii moderniste.
Tot azi, Evanghelia mateinã a importantissimului discurs despre ‘singurul Tatã şi singurul Învãţãtor’.
Cola şi fumat—noul—lecturi—a consuma—a lista—cãrţi—filmele—muzicã.
§
Cu atâtea canonizãri sau propuneri de canonizãri ale Papilor din ultimul veac şi jumãtate (Pius al IX—lea, Pius al X—lea, Pius al XII—lea, Ioan al XXIII—lea, Ioan Paul I, Ioan Paul al II—lea), ajungi sã te întrebi de ce nu sunt canonizabili şi Leon, şi Pius al XI—lea.
§
Stilul filozofic epigramatic al ruşilor, forma epigramaticã.
§
Predica a vorbit despre modestia lui Pius al X—lea, faptul cã nu purta pantofi pe drumul din sat pânã—n oraş, şi a amintit criza ştiinţificã şi socialã pe care a înfruntat—o.
§
Papii intelectuali ai sc. XX: Benedict al XV—lea, Pius al XI—lea, Pius al XII—lea, Ioan Paul al II—lea—adicã jumãtate.
§
Un Psalm de chemare, şi un imn de nãdejde.
§
Gândul rusesc, de ieri, dubla nãdejde.
§
Dobitocul de Arhiep. Tillotson, împotriva cuvintelor Mântuitorului (despre mâncarea Trupului şi bãutul Sângelui Sãu); raţionalişti prozaici pe care tocmai Misterul îi insulta, îi descumpãnea şi le întãrâta nepriceperea.
Schimbarea elementelor consecrate nu e chimicã, aşa încât cred cã se poate vorbi despre o prezenţã ‘numai’ realã şi obiectivã, nu şi fizicã (în sensul dat de contemporani termenului, ‘fizic’ însemnând chimic, ‘substanţã chimicã’, ‘constituţie chimicã’); nu vãd de ce acest limbaj i—ar displãcea unui rãsãritean.
§
Senzualitatea declaratã (Rozanov) şi manifestã (Bloy, Claudel), ca opusã glacialitãţii. Glacialitatea care îşi refuzã abordarea acestui mister. Sigur cã trecerea la dezmãţ e uşoarã. Se începe cu una, şi se trece la reversul prozaic. Fusese vorba despre senzualitate, şi devine vorba despre libertinaj.
§
Aspectele cosmice, geografice şi ezoterice, astronomice, etc..
§
Ca direcţii—estetizarea, mundanizarea, empiricul, poezia, analize, celebrarea frumuseţii, romane caracteristice, eseuri simbolice, eseuri aparte—vrednice de mine. Analize. Eseuri simbolice—inflexiunea de poezie şi umor—a merita—cu ce ies—vârsta—ca de la JG, GT di L, PC. Falsa penurie.
Concediu, marea.
Câteva romane bine alese şi caracteristice, ‘romane adevãrate’.
§
Oamenii preferã sã eşueze şi sã rateze, decât sã aleagã, sã aleagã raţional. Sunt descurajaţi de alegere.
§
A oferi o interpretare şi un comentariu, o analizã (hispanicul, patrologul ‘meu’, BW; habotnica).
§
Restrâns la eseuri simbolice, semnificative, şi la eseuri ‘de clasã’, de rangul satisfãcãtor.
§
Cei care merg sã se închine în zori.
§
Impresii şi constatãri.
§
Am devenit extrem de puritan şi de convenţional.
§
Cumpãtarea, moderaţia, frugalitatea, chiar austeritatea. Fumatul—cf. joi. Mâncarea—cf. azi. Intenţia fiind regãsirea liniilor chipului. Regãsirea chipului.
Gustul fusese unul lânced, şi nu mai e.
Dezîmbâcsirea. Locul deciziei.
§
Meritarea odihnei e parte din farmecul acesteia.
§
Anii irosiţi, multele veri irosite, începând de la 14 ani; blazarea.
§
Apostazia olandezilor, austriecilor, nemţilor şi elveţienilor; au ridicat obiecţii protestante tocmai cei de la care ar fi fost de aşteptat sã fie cãliţi în lupta cu protestanţii. Era de aşteptat de la catolicii germanici sã fie cei mai oţeliţi; dimpotrivã, şi dupã Vaticanul I, şi la Vaticanul II s—a vãzut cã erau cei mai protestantizaţi. Reproduceau atitudinile acelora în mijlocul cãrora trãiserã. Catolicismele minoritare nu—s catolicisme ‘de luptã’, antagonizatoare, ci acomodante.
§
Orice femeie e moţocoasã dacã îi merge.
§
Cristina M., Mirela.
§
Chingachgook die Grosse Schlange trebuie sã fie ecranizarea pe care am vãzut—o eu.
§
Trecerea de la posesiuni la existenţã, de la a avea, la realizarea potenţialului.
§
Frobenius era cu şapte ani mai vârstnic decât Keyserling; a fost folclorist, istoric al artei (africane) şi filozof al culturii. A publicat prima carte la 25 de ani. Sau la 21 de ani. Pe de altã parte, organicism în filozofia culturii şi istoricitate în chestiunea africanã (descoperirea dimensiunii diacronice a culturii africane—ca sã nu mai vorbim de însuşi faptul respectabilizãrii acestei culturi, al aducerii ei în avanscena filozofiei culturii). A dat o interpretare filozoficã (şi) organicistã culturilor. Nu absolvise liceul; erau câţiva autori germani pe care îi admira.
Gustul sãu pentru africanitate îl situeazã în avangarda culturalã a vremii. Era din generaţia lui Iorga, Proust şi Ibrãileanu.
Recomandãrile lui erau excelente: Keyserling şi Blaga ca filozof al culturii.
§
Iglesias spune cã Melville, Stevenson şi Conrad s—au referit cu gratitudine la Cooper (ca pãrinte al romanului maritim); eu nu ştiu unde s—a mãrturisit scoţianul a fi atât de încântat de Cooper (ştiu numai cã dispreţuia romanul maritim al lui Scott …). Ambiţia lui Cooper a fost de a fi Scott al SUA; iar Balzac îi aprecia pe amândoi. Pânã acolo încât bãştinaşii amerindieni sã devinã o referinţã pentru jargonul şi lumea interlopã pariziene. Iar joaca ‘de—a indienii’ sã îi încânte şi pe copiii scoţieni de la mijlocul sc. XIX.
§
Dacã aş fi fost cu adevãrat nebun dupã ea … (15 z.; joia—consternant; ocazii: aerian, chixul).
§
Lucrãtorii tardivi sunt de fapt zilierii ‘ţinuţi pe margine’, lãsaţi fãrã lucru, excluşi pânã acum, lãsaţi sã caute. Evanghelia se ascultã cel mai bine în zori. Nu e nimic de invidiat la aceşti şomeri ai harului; nu ei sunt cei câştigaţi, cei avantajaţi. Lucreazã mai puţin, adicã beneficiazã mai puţin, au mai puţinã vreme parte de har, de interacţia cu harul.
§
Lucruri care se pot afla prin citirea a patru articole ştiinţifice. Lucruri despre care îţi poţi face o idée prin citirea câtorva articole.
§
Celebrarea unuia dintre Misterele Sf. Rozariu: Maria, Reginã. Întâmplarea a fãcut ca, mergând spre Missã, sã aud de la biserica de peste drum imnul grecesc al Mariei Suveranã, Maria Conducãtoare (Despina). Predicã despre mântuire, pornind de la Evanghelia lucanã a Ospãţului eshatologic. Iisus refuzã întrebarea savantului, nu rãspunde curiozitãţii vane, pe o temã la modã. Unul din marile discursuri eshatologice ale Lui Iisus. Cei trei preoţi (vicarul plecat; fostul şi actualul paróh). Anecdota despre compensare (Unul l—a creat; altul l—a luat). Locul augustinian despre colaborarea la mântuire. Vizionara care cerea rãbdare şi putere. Vaticanul II despre proclamarea Evangheliei. Ioan al XXIII—lea şi boala finalã; Iisus rãstignit. Gândul icoanelor, gândul la icoane (Schimbarea la Faţã şi Învierea); însã sunt atâtea alte momente …. Celebrarea suveranitãţii Mariei.
Imnul despre cele şapte Taine ca mijloace de sfinţire.
§
Remarci ca de la Bloy, Rozanov, Claudel, Weininger, Nietzsche; perspicacitatea. Clasa autorilor descoperiţi cãtre finalul adolescenţei, ingenioşi şi deconcertanţi. ’96. Ascetica şi mistica. Lexic bizantin, mozaical. Arta mozaicului lexical.
§
A se ospãta împreunã cu Avraam înseamnã ‘a avea parte de moştenirea lui Avraam, de împlinirea fãgãduinţei fãcute acestuia’. Adicã: ‘alţii vor avea parte de ceea ce i—a fost promis lui Avraam’.
§
Eu le sunt recunoscãtor reformatorilor liturgici post—conciliari, fiindcã ne—au dãruit o Missã frumoasã şi bine scrisã. Experienţa mea nu îmi permite sã mã alãtur corului bocitoarelor, al jeluitorilor dupã vechea Missã, pe care nu am cunoscut—o, despre care nu ştiu nimic. Ceea ce ştiu, însã, nu îmi îngãduie deloc sã repudiez Missa aşa cum o vãd slujitã.
Fac din aceasta înregistrarea gratitudinii mele pentru Missa paulinã. O alta nu ştiu, aşa cã nostalgii nu am.
§
Epistola paulinã din Lecţionarul de azi: pedagogia, impresia falsã, priceperea pedagogiei, sensul pedagogic al întâmplãrilor.
§
Filmele analizabile, literatura, romanele, arta analizabilã, care pot fi discutate, care au ceva de spus.
§
Nu e o întâmplare cã tocmai cei mai mari erau strãini de viaţa savantã, nu aveau studii, etc..
§
Curajul, seninãtatea, afabilitatea.
§
Teologii studiabili.
Rãsãritean prin ceea ce fac, cred şi sunt, prin ceea ce simt, nu prin intenţii vane. Nu prin ceea ce plãnuiesc, ci prin ceea ce sunt şi fac şi întreprind.
§
Gândul cã Iisus nu era deloc timid; nu existã la el introvertirea maladivã, stângãcia. Iar divinizarea desãvârşitã, al cãrei chip este, nu exclude furia, indignarea, reacţia vehementã, plânsul, frica, emoţiile. Ascetica a adus un ideal de impasibilitate care Îi e strain Lui Iisus. Iisus nu înfãţişeazã ataraxia, impasibilitatea asceţilor care I—au urmat. Putea fi vehement sau mişcat. Una e moderarea ‘temperamentalitãţii’, a ripostelor furtunoase, alta e artificialitatea ataraxiei. Iisus se adresa cu fermitate, autoritate şi curaj. Nu şovãia.
§
Cine vrea sã facã abstracţie de epoca în care Biserica a ajuns la ‘formularea personalismului’ trebuie sã ştie cã, la fel de bine, şi urmând acelaşi principiu, poate face abstracţie şi de epoca în care Biserica nu formula personalismul; una nu e apriori mai normativã decât cealaltã. Privarea voluntarã de contribuţia momentului istoric, de ceea ce adduce nou momentul istoric, nu e un merit, şi e de un stoicism foarte dubios. Biserica ‘putea sã nu fi ajuns la personalism’; totuşi, fapt e cã a ajuns, iar aceastã ajungere are o semnificaţie, e considerabilã.
§
A şti sã discuţi, sã conversezi vs. a şti sã dizertezi (sau sã epatezi, ceea ce adesea e totuna).
§
Nu se poate ignora natura de cârje, de surogate.
§
Cartea se cheamã: ‘Despre principiile prime. Un eseu de metafizicã creştinã’.
Jakim îl citeazã pe Nikolai Bahtin, nu înseamnã cã e şi de acord cu el. Din pãcate, traducãtorul însuşi se consacrã discutãrii stilului, şi nu aceleia a ideilor. Mã interesa mai mult analiza ideilor rusului.
Iar la Ep. Sigrist e şi ceva PRO DOMO—cum înţelege el ortodoxia, cum înţelege el sã fie ortodox, ca şi cine înţelege sã fie ortodox—ca ruşii din grupul expatriaţilor parizieni.
§
Era istoric, şi anume al religiei medievale. La 37 de ani a publicat prima scriere filozoficã. La 40 de ani a publicat ‘prima scriere filozoficã majorã’. La Paris avea sã doreascã sã predea patristicã.
Avea 43 de ani când a apãrut tratatul ‘Despre principiile prime’. La 47 de ani—‘Despre personalitate’, ultima lui mare scriere filozoficã.
Aşadar, mai degrabã o incursiune, de peste un deceniu, în filozofia religioasã, a unui medievist.
§
Descrieri simbolice ale relaţiei (elemente de rit; Biblia).
§
O perspectivã matinalã asupra zilei.
§
Tratatele ruseşti, moda unor tratate atotcuprinzãtoare, exhaustive.
§
Schiţe; inspirat de dogmaticienii germani protestanţi. Vârsta sintezei—AS.
§
O tainã pentru care nu existã analogii, neanalogã, şi, din discreţie, învãluitã, netrâmbiţatã, cerând instruire.
§
Poezia—ca Borges—poemele lui Soloviov, şi ale lui Borges însuşi. Analizabile.
§
Clasarea: dupã conţinut, face din epopeile homerice nişte romane (cf. Stevenson, Lang); dupã formã, le considerã drept artã a versului, început şi pisc al artei versului. Unii sunt fideli simţului istoric; alţii urmeazã un anistorism estetic şi formal.
Iar în general, epopeile antice sunt demult considerate/ tratate ca romane.
§
Discursuri explicative, şi discursuri autonomizate, impostoare, substituite realitãţii.
§
Listate; nuvele, articole, eseuri. Analize. Habotnica. Dozã. Carnete. A tria. A lista. Valuta.
§
Tot felul de strepezite; fauna.
§
Literatura urâţilor şi a strepeziţilor.
§
Cu gânduri neoplatoniciene, al teozei, al apocatastazei, al Misterelor, al tainicului, al ierurgiilor. Cu gândul ezotericului, şi al obiectivitãţii Misterelor creştine.
§
Poezia ca acces la obiectivitate, la obiectivitatea şi pozitivitatea creaţiei.
§
Gândul propriei limitãri; oamenii preferã sã şi—i reprezinte pe ceilalţi drept drastic limitaţi, drept incompleţi. Adicã limitaţi şi incompleţi în mod caricatural, în mod derizoriu. Nu sunt, însã, gata sã accepte aceastã reprezentare despre ei înşişi. Cu gândul limitãrii celorlalţi se pot împãca.
§
Arta e o experienţã şi nu un gând. Frumuseţea e o experienţã şi nu un gând. Capacitatea omului de a fi încântat, subjugat, îngenuncheat de frumuseţe vorbeşte, poate, despre originea nobilã a sufletului sãu, ‘chip dumnezeiesc’. Elucidarea comportamentelor estetice şi erotice ale omului şi—a fãcut greu loc în marea teologie creştinã. Bine, însã, cã şi—a fãcut! Cartea înscrie gânduri, nu poate reproduce experienţe. O operã de artã e o experienţã, nu gândul despre acea experienţã. Experienţele sunt opusul abstractului; verbalul este abstractul.
§
Mie frumuseţea vincianã mi s—a pãrut blândã, nu melancolicã; şi de o blândeţe foarte curatã, foarte ‘moralã’. Nu am regãsit în ea perversitatea sau depravarea. Discursurile despre bazele matematice ale artei vinciene nu mã intereseazã.
§
Vrusesem sã procedez cu Pennac ca Bloy cu Zola—alegând ceea ce e îndeosebi derizoriu şi fals.
§
Orele petrecute citind literaturã proastã şi zadarnicã.
§
Nu îi dispreţuim pe medievali pentru barbaria literaturii, poemelor şi fantaziei de care se încântau.
§
Pamfletarii, sardonicii ne învaţã cã se poate scoate un folos şi din cititul literaturii proaste.
§
Cartierul, grãdina, muzicã, literaturã, romane, poezia, analize. Privelişti, peisaje ale grãdinii, embleme ale bucuriei. Cu acea irizare domoalã, cu umorul şi chiar poezia din inflexiunea poemelor în prozã.
Vise—surrealism—‘Don’. Muzicã. Plictis.
§
De fapt, noi suntem cei cãrora nu ne mai rãmâne decât deferenţa, deferenţa la rostirea sau auzul numelor; iar Ep. Sigrist are dreptul de a rosti ‘Ioan 17’. Cine are ceva de spus se poate dispensa de deferenţã; celorlalţi, numai deferenţa le rãmâne, deferenţa la rostire.
§
Cartierul; poeme în prozã, peisaje, privelişti.
§
Un roman naturalist scurt, foarte dur, foarte crud, foarte crâncen şi şocant, scris într—un stil auster şi tãios, limpede, sec şi net. Ceva de o brutalitate implacabilã, de un naturalism aspru şi vehement. Se mai scrie aşa ceva? Nicio digresiune, nicio abatere, nicio parantezã liricã sau ‘participare’. O uimitoare ‘sortare de documente’, documente alese cu un simţ negreşelnic. Acest ideal al unui roman naturalist scurt şi tãios, brici glacial. Mai ales, fãrã teribilism, prozã şi epatare, ci de o furie conţinutã şi de un ton viril. Un naturalism izbitor şi pur, epurat.
§
Naturalism debarasat de sentimentalism şi de retorism; fãrã amplificare, fãrã cutie de rezonanţã. Naturalism inteligent, fãrã populism, afectare şi neghiobie.
§
Cine îl sprijinã pe un condamnat la moarte, poate cã pe Dumnezeu Îl sprijinã; cine susţine un nevinovat, pe Dumnezeu Îl susţine.
§
Simon, Depardieu, Fresnay, Stroheim, Jouvet, Gabin, Belmondo, Mastroianni.
§
Idealul de artã al unui scurt roman naturalist, cât se poate de crunt, de brutal, de crâncen, de violent, necruţãtor şi implacabil, caracterizat mai ales prin alegerea documentelor, prin evitarea prolixitãţii—şi a populismului.
Bunã parte din naturalism s—a vrut literaturã pentru mase, pentru gazete, foileton.
Poezia naturalismului, însã printr—un stil net, sobru, direct şi tãios.
§
Naturalismul, mai degrabã flaubertian decât zolist, al unui neoplatonician. În artã, cele mai bune manifeste sunt chiar operele.
§
Naturalismul nu înseamnã realism; înseamnã şarjã şi selecţie deliberat tendenţioasã, brutalitate intenţionat afişatã şi nemiloasã. E negarea moderaţiei şi echilibrului cerute de realism. E un realism exacerbate, exaltat, frenetic, senzaţionalist. Naturalismul literar înseamnã exagerare, şarjã, grimasã, cãutare de efecte. Nu e plenitudinea echilibrului din realism; e unilateralitate şi tendenţiozitate, pornire şi violenţã. Ar putea sã fie o formã de surrealism; chiar ‘surrealismul rãutãţii’ deplorat de un elveţian.
§
Revãd un eseu al lui Hallman despre îndumnezeire la Sf. Juan.
Ideea şi intenţia sunt superioare realizãrii.
Trei articole (douã, ale preotului).
§
Viaţa mea e o caricaturã a ceea ce aş vrea eu sã fie, replica derizorie, reversul desconsiderabil.
§
Mai ales laicii; şi numai la nivelul care meritã, empiric şi testând.
§
Tandreţe şi consideraţie pentru unii, afabilitate pentru toţi, promptitudine.
§
Am tot scãzut; nu a fost un moment, ci o pantã.
§
Hispanicul, patrologul şi habotnica.
§
Analize; dozã; 3 z.; 1/ s..
§
Tandreţea e o formã a senzualitãţii, nu a iubirii.
§
Mai degrabã dezbisericirea (scrisului). Scrisul despre subiecte religioase, savante şi ezoterice. Tratate dintr—un unghi savant şi filozofic, însã empiric, adicã antispeculativ.
§
Antierudit, antisavant, antispeculativ. Cele trei forme de finitism, şi tentaţii ale finitismului, pe care le identificasem la 25 de ani; azi aş adãuga: antispiritualist. Erudiţia vanã, savantlâcul şi speculativitatea, aerianul. Mã deziceam de erudiţie (‘istoria ideilor’), de ştiinţã (naturalele), de speculaţie (filozofia ‘idealistã’ şi tehnicã, ‘de catedrã’, pedantã).
§
Într—un al doilea articol despre Cummings pe care—l citesc gãsesc referiri la credinţa lui religioasã şi la rugãciunile lui.
§
Faimoasele dialoguri platoniciene nu—s ‘tratate pe roluri’, nu—s dizertaţii dialogate, ci ficţiuni literare. Personajele, participanţii nu existã numai ca sã ilustreze diversele atitudini, etc.. Intenţia acestor dialoguri e una de naturã artisticã; filozofii simpluţi le iau drept ‘expuneri dialogate’, ‘tratate pe roluri’, nişte pledoarii, conform prejudecãţii care face din arta literarã platonicianã un veşmânt, o unealtã. Mulţi dintre autorii ulteriori de dialoguri, zise, uneori, chiar ‘platoniciene’ (pânã la Chartier şi Lovinescu), le scriu ca pe nişte dizertaţii dialogate, ca pe nişte ‘tratate pe roluri’, ‘arta’ presupusã ‘servind’ intenţia teoreticã; nu acesta e cazul cu dialogurile platoniciene, al cãror farmec rãvãşitor provine din puritatea inspiraţiei lor literare autentice.
La alţi autori de dialoguri, personajele sunt marionete. Mãşti pe obrazul unor abstracţii. Scofâlcite ca şi aceste abstracţii. Dialogurile sunt ‘artificiale’ fiindcã sunt esenţial neliterare. Nu pornesc din intenţia de a scrie literaturã, de a face un dialog încântãtor.
§
Poziţia dialogurilor platoniciene nu e aceea de paradoxuri cognitive, ca a koanurilor.
§
Pastişele platoniciene sunt flasce nu numai fiindcã filozofia lor e flascã; ci, în primul rând, fiindcã literatura lor e neconvingãtoare şi flascã. Imitatorii credeau cã astfel de dialoguri se fac cu idei, cu poziţii teoretice; ele se fac în primul rând cu literaturã. Principiul lor e unul pur literar; numai despre câteva din dialogurile platoniciene târzii se poate spune cã ajunge sã primeze gestul teoretic, intenţia filozoficã.
§
Eseuri, inflexiunea, poezie, umor, poemele în prozã; eseuri simbolice; cumpãtarea; analize; poezia; romane; romane caracteristice.
Grecul nu sacrifica nimic prolixitãţii.
§
Zodiace şi horoscoape.
§
Un ideal spiritual neoplatonician şi teurgic.
§
Ce trebuie înţeles? Cã Hristos a legitimat metafizic suferinţa? Şi ce înseamnã asta? Ce înseamnã chiar acest cifru? În ce fel e el altceva decât teoria dolorismului, expresia dolorismului?
§
Gândurile, rusul; sofiologia; poeme.
§
Am reluat azi nişte eseuri pe care le citeam acum 32 de luni.
§
La Platon toate acestea sunt limpezite prin inteligenţã; elucidate, analizate.
§
Poezia; neoplatonizarea; rugãc.; gândul, rusul; sofiologia, simpatia, nevoia; poeme.
§
Îmi place gândul filologului Howard, cã animalele sunt ‘fãpturi nobile’. Nobile, în raport cu ce? Faţã de ce?
§
Adesea nici nu e nevoie de doctrinã, ci de bun simţ, realism şi decrispare.
§
Înfãţişarea dizgraţioasã a unor ‘platonisme’. Şi prin ce sunt ele platonice? Ce le distinge ca fiind platonice? Sugestiv e faptul cã hispanicul le ignorã, preferându—li—le, poate instinctiv, pe acelea pãgâne, necreştine, ‘necreştinate’; ca şi faptul cã mai toate doctrinele platonice sunt absente, lipsesc din ‘aplicaţiile creştine’, din ‘exerciţiile creştine’.
Alteori, prin platonismul cuiva se înţelege pur şi simplu cã îi plãcea sã îl citeascã pe grec.
Platonismele hibride; hibridele platonismului.
Un PC al neoplatonismului. Exegezã. Interpretãri şi analize.
§
O alternativã la creştinismul rudimentar, anticultural şi antifilozofic, la prejudecãţile anticulturale. Existã şi ‘celãlalt catolicism’, al lui ‘Morgan’, al hispanicului, al lui CT, al unor scriitori.
§
Nefanatizat.
§
Ridicarea vocii împotriva culturii, a reflecţiei—fanatismul şi îmbâcsirea.
§
Nefanatizat.
Nefanatizat şi dezîmbâcsit.
§
Impuls neoplatonician.
§
Ca Habra, Sigrist şi Jaki, ca Frank, ceva necrispat, cordial, uman şi afabil. Chipul uman al creştinismului, dezîmbâcsit, ca sã nu spun chiar ‘creştinismul cu faţã umanã’. Aprecieri provenite din omenie, din moderaţie umanã.
§
Jaki era mai moţocos.
§
Originea descurajãrii. Rãdãcina descurajãrii. Cele douã alternative la fel de false, de nocive.
§
Mi—ar fi plãcut petrecerile; cele la care am mers mi—au displãcut. Soluţia ar fi fost o a treia cale—sã caut petreceri care sã—mi placã.
§
Care e adevãrul Bisericii? Ceea ce se vrea, sau ceea ce se întâmplã? Cu asta, ‘oamenii Vaticanului II’ ar putea avea dreptatea lor, argumentul lor. Nu prea conteazã ce s—a vrut iniţial—sau ce gândise Ioan al XXIII—lea—în faţa a ceea ce s—a petrecut, şi care primeazã. Faptul, evenimentele, iniţiativele primeazã faţã de intenţii. Vaticanul II e ceea ce s—a petrecut—nu ceea ce s—a intenţionat.
§
Ceea ce îl poate ilumina pe neoplatonician—muzica, ‘armonia veşnicã’—poezia.
§
E mult de când nu mã mai gândesc la Pãtimire şi Moarte—ci, începând cu Misterele de slavã ale Sf. Rozariu, la Schimbarea la Faţã, Înviere, Împãrãţie, nuntã, regalitatea lui Hristos, ‘teozã şi apocatastazã’—tãmãduirea a tot ceea ce e fie nedesãvârşit, fie insuficient.
Mã rog în felul unui gnostic.
Atitudinea unui neoplatonician faţã de artã, ce înseamnã ea pentru el, ce îi spune. Estetizarea. Asiaticii.
A face şi a fi. Ceea ce le imputã Iisus farizeilor în Evanghelia mateinã este cã fãceau fãrã a fi; fãceau, nefiind. A face e calea omului cãtre a fi; iar adesea, e zidul între el şi a fi. Farizeii fãceau, şi nu erau. Fapta lor era fãrã existenţã, nu mai avea relaţie cu existenţa lor.
Reilly despre ‘contemplaţie, calm, mângâiere şi bucurie extaticã’, ‘neatinsul şi nepãtatul’, în muzica lui Koechlin.
Ce ar fi gândit JG despre aceastã muzicã. Despre asemenea muzicã.
Şi cum priveşte, cum abordeazã un neoplatonician arta—capacitatea încântãrii.
§
Nu cred cã e bine sã citeşti despre realitãţi pe care nu le cunoşti; cãci ele vor deveni realitãţi închipuite.
§
Ruptura cu Biserica anticulturalã, clericalã şi negativistã.
§
Ceea ce îl face pe Quijote un prieten al nostru, al tututor. Faptul cã deriziunea nu l—a încrâncenat, nu l—a amãrât, nu l—a schimbat, nu l—a înveninat.
§
Scârba mea profundã pentru hrubele infecte ale libertinajului şi bigotismului, ale destrãbãlãrii şi habotniciei, pentru formele autoînjosirii umane. Eu sunt un neoplatonician care rosteşte câteva rânduri ale Panihidei.
§
Zeitãţile greceşti şi cele egiptene. Evlavia sincerã, blasfemia, provocarea, tifla şi extravaganţa. Poza.
§
Filon, Clement şi Origen; Grigore al Nyssei şi Maxim; Toma, cartea în germanã; englezii; Grigore, interpretarea englezului, DS, polii; Augustin; Papa.
Absenţa creştinilor, la hispanic. Hibrizii. Denaturarea prin ‘creştinare’. Rãstãlmãcirea. În acest fel, îşi cam pierde interesul.
§
Adevãrul fiind cã gãsim nu puţinã culturã pãgânã la autorii creştini antici, la teologii creştini antici.
§
O atitudine empiricã (Sf. Bernard împotriva lui Abélard) nu trebuie transformatã într—o opoziţie de principii; Sf. Bernard combãtea respectivele valori moderne aşa cum le vedea illustrate de cãtre Abélard—aşadar, nu platonic sau abstract, ci aristotelic sau empiric.
Abélard oferea nişte ilustrãri nocive ale respectivelor ‘valori moderne’. Iar sfântul le combãtea aşa cum le—a vãzut la filfizonul universitar.
§
Firile indisociabil unite în Iisus, aşa încât nu se ‘trece de la una spre cealaltã’.
§
Spiritualizarea şi teoza; atingerea în condiţii cotidiene, şi în condiţii artificiale, deliberat artificiale. Râncedul şi inumanul.
§
Ar fi trebuit sã citesc Bossuet şi Dante pentru celebrarea Sf. Bernard.
§
Universitatea medievalã înseamnã oraşul, citadinismul, noul citadinism, ‘modernul’, evoluţia societãţii, noul urban.
§
Dincolo de anacronismul de a—l arãta pe Stagirit cu ‘Etica’ scrisã pe când încã se mai afla în tovãrãşia vârstnicului maestru atenian, rãmâne eroarea reprezentãrii lui Rafael de a face din teluricul Michelangelo un … aristotelician, când acesta era, de fapt, cum nu se poate mai platonizant. Şi poate chiar mai viu interesat de platonism decât era rivalul sãu, savantul, despre ale cãrui idei nu se poate spune, totuşi, cã nu concordã, cel puţin în linii mari, cu o înţelegere şi viziune platoniciene.
§
Dascãlul de exegezã. Claudel despre precaritatea apariţiei lui Iisus Cel Înviat; un singur verset al ‘Cântãrii …’ explicã, la el, natura întâlnirii neotestamentare cu Înviatul. A privilegia o scriere biblicã, între altele—sau un grup de scrieri biblice.
Biserica nu instaureazã dezavantajele; ea le constatã. Nu le sugereazã, ci le remarcã.
§
Neoplatonicianul, plin de Dumnezeu, de comunicarea Lui Dumnezeu, şi de gândul la Dumnezeu.
§
Clerici neoplatonicieni; erau neoplatonicieni şi clerici, preoţi creştini capabili de o filozofie adâncã şi scrutãtoare.
§
Dacã regret ceva, este faptul cã m—am nãscut, cã exist.
§
În Bisericã se dau rãspunsurile înainte de apariţia întrebãrilor.
§
Delicatã ca un matroz.
§
3 x pãgânul:--douã figuri ilustrative, reprezentative, şi de celibatari înveteraţi;--ca eseu aparte, ca nivel, ca altitudine;--
§
Ca preocuparea cu filozofia artei, a lui GS: îndeletnicire de neoplatonician. Sã admitem cã sociologia şi criticismul, ‘filozofia criticã’ (şi antimetafizicã), nu prea erau astfel de îndeletniciri; însã filozofia artei şi metafizica, da.