CRISALIDELE—JOHN WYNDHAM
Acest roman SF bine scris are la bazã o ideologie foarte puturoasã, foarte pestilenţialã-‚depãşirea individualitãţii’ şi alte sloganuri din acestea la modã, ca şi un soi de cârpãcealã teologicã whiteheadianã, despre Dumnezeu evolutiv, etc.. Ideile acestea ĩi sunt atribuite unuia din mutanţii ĩntâlniţi de fugari ĩn Liziere, şi telepatei din sud.
Stilul e remarcabil; la fel, unele scene, evocative şi ample—ca, de ex., fuga de acasã, sau, mai devreme, joaca cu Sofia la râu.
Cartea lui Wyndham nu e una cu adevãrat foarte bunã—şi nu numai din cauzã cã ideologizeazã ci şi fiindcã, deşi prinde câteva note ale lumii personajelor lui, Wyndham nu cartografiazã ecologia bizarã a erei şui. Se poate sã fie ceva deliberat—ĩnsã, ĩn acest caz, dezaprob intenţiile romancierului. Idila celor doi tineri e pe jumãtate emoţionantã—pe jumãtate supralicitatã, şi toate par fãcute numai pe jumãtate—portretul unchiului Axel, acela al omului—pãianjen, şi restul .... Aşa cum e, CRISALIDELE pare decizia scriitorului de a scoate numai o nuvelã din ceea ce putea fi un roman—şi, apoi, de a aduce totuşi nuvela la dimensiunile romanului. Conflictul de mentalitãţi oferea ceva interesant—ĩnsã la Wyndham rãmâne pânã la urmã ceva arbitrar, o convenţie. Romanul pare, ĩntr—adevãr, construit pe psihologii, ĩnsã tocmai acestea sunt arbitrare.
Vroiam ca perechea de bidivii uriaşi sã fi fost o prezenţã literarã mai definitã—ĩnsã Wyndham ĩi lasã ca simplu dispozitiv ingenios, neexistând mãcar o indicaţie ĩn acest sens. Sora protagonistului, ‚Petra’, este exasperant de enervantã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu