CUVÂNT DESPRE ANTROPOLOGIC CA ELUCIDARE A CONSECINŢELOR UNOR POZIŢII TEOLOGICE

CUVÂNT DESPRE ANTROPOLOGIC CA ELUCIDARE A CONSECINŢELOR UNOR POZIŢII TEOLOGICE


Este imediat evident cã Vaticanul II nu a atentat la teocentrismul tradiţional al doctrinei Bisericii. Ceea ce a fãcut este sã exploreze, sã expliciteze consecinţele antropologice şi sã traseze concluziile ĩn planul antropologiei ale acestui teocentrism. Intenţia este una corectã, ca şi corectare a unei abateri care risca sã izoleze teocetrismul ĩn abstractul unui absolutism de tip islamic—occamist, irelevant pentru Misterele Religiei. Luatã ĩn izolarea ei, ĩn absolutismul ei, proclamarea tranşantã a teocentrismului nu este conţinutul exclusiv al Religiei creştine; ea face parte din acest conţinut, ĩnsã numai ĩmpreunã cu—şi ĩn conexiune cu—alte aspecte ale Revelaţiei. Vaticanul II şi—a propus sã aducã o dezvoltare şi elucidare a acestor aspecte conexe. Teocentrismul abstract, rupt de consecinţele lui ĩn plan antropologic, rãmâne o formã destul de mizerã de religie. Principiile acestor dezvoltãri antropologice existau deja ĩn tradiţia religioasã şi venise vremea ca ele sã fie explorate şi elucidate, pricepute pe deplin, aduse la luminã—gest salutar ĩntr—un veac caracterizat de atâta ĩndârjire ĩmpotriva societãţilor umane, cu rãzboaie, masacre, holocausturi, hecatombe.
Explicitarea aceasta antropologicã, necesarã, nu deplaseazã şi nu dezaxeazã centralitatea ĩnvãţãturii despre suveranitatea Lui Dumnezeu.
Caracterul antropologic al Vaticanului II nu e decât elucidarea consecinţelor teologicului, nu e o revoluţie, o rãsturnare, ci ĩnţelegerea teologicului ĩn consecinţele lui antropologice, o necesarã precauţie ĩmpotriva vidãrii de sens a unui teocentrism abstract, antiumanist, de tip islamist—occamist, o religie a imuabilului absolutei transcendenţe—iar Vaticanul II aduce şi o luminare a periferiei, o punere ĩn luminã şi a periferiilor—ĩn virtutea ĩnfierii, omul nu e lãsat ĩn cotloane tenebroase, ci şi cãtre acestea e ĩndreptatã lumina ĩnţelegerii teologice. Cu aceasta, teocentrismul nu e câtuşi de puţin ‚diminuat’—ci misterul esenţial—ĩnfierea, sinergia, ĩntâlnirea delicioasã, sau, cu un termen rãsãritean, teoza (--noţiune ĩn privinţa cãreia am anumite rezerve din cauza conotaţiilor ei de misticism asiatic şi de substrat teologic cam nebulos şi cam grandilocvent--)—acest mister esenţial al Religiei este readus ĩn deplinã luminã.
Rãmâne faptul cã la Vaticanul II nu au participat teologi la fel de competenţi ca la Trent şi la Vatican I, şi cã, teologic, este, ca şi unele Concilii medievale, unul de mâna a doua ca relevanţã teologicã. Ĩnsã, pus ĩn dependenţa marilor Concilii anterioare, ĩşi are locul lui.
Erorile ‚de stânga’, populiste, care au urmat acestui Conciliu, nu sunt mai sacrilege decât erorile ‚de dreapta’ care au urmat altor Concilii.