MARGUERITE YOURCENAR, ‘CE?—ETERNITATEA’

MARGUERITE YOURCENAR, ‘CE?—ETERNITATEA’



Pare sã existe un fel de iraţional consens ĩn a numi, ĩn a eticheta mai bine zis, LABIRINTUL LUMII—o autobiografie; nu este aşa ceva. Nivelul epic este acela al unei naraţiuni realiste, cu neplãcute accente anticreştine destul de convenţionale la urma urmei, de anticlericalism teribilist, şi invective şi vehemenţe ecologiste.
Nu ştiu de ce LABIRINTUL LUMII este considerat o autobiografie, când este o cronicã a familiei şi o biografie a tatãlui; ĩn LABIRINTUL LUMII Dna. Yourcenar nu şi—a povestit sau analizat propria viaţã, ci pe aceea a premergãtorilor ei—şi, mai ales, a tatãlui ei, care i s—a pãrut vrednic de o naraţiune exhaustivã.
Ĩn aceste memorii sau naraţiuni documentare sunt multe lucruri care plac, farmecã şi ĩncântã, şi nu puţine care pot displace.
Literar, artistic, memoriile Dnei. Yourcenar marcheazã diferenţa dintre creaţie şi expresia neconstrânsã a propriei persoane sau gândiri, delimiteazã creaţia de expresia eului mundan. Creaţiile Dnei. Yourcenar dezvãluie nemãrginirea, infinitatea artei, vastitatea; memoriile aratã mãrginirea, prejudecãţile, clişeele, tabieturile, ceea ce e ordinar şi banal ĩn om.
Pentru cei interesaţi de esteticã, banalitatea, nu numai stilisticã, ci şi intelectualã, noeticã, a memorialisticii, nu demascã drept falsã creaţia literarã—ci, dimpotrivã, abia aşa o confirmã ĩn autenticitatea ei, o delimiteazã şi o subliniazã ca ceva autentic, drept creaţie veritabilã. Trebuie numaidecât amintit şi cã zisa ‚banalitate’ are drept revers seninãtatea senectuţii, o tihnã stilisticã. La fel de adevãrat e şi cã existã ceva smerit ĩn aceastã modalitate narativã, aleasã de cãtre cea care stãpânise cu neegalatã autoritate frâiele creaţiei literare celei mai depline.
Arta nu apare din ĩntâmplare, din accidentul persoanei. ‚Subsolul unui edificiu’, sau gropile de gunoi ale unui oraş nu sunt adevãrul acelor realitãţi, ci o laturã. Acolo unde arta e juxtapusã banalitãţii, acolo realitatea creaţiei, a transmutãrii, e cu atât mai evidentã. Aşa cum e de aşteptat, pentru aceastã ecologistã avorturile sunt un act de caritate, iar oblaţiile preoţilor catolici sunt ceva oribil şi absurd. Acest nivel lamentabil al gândirii nu demascã romanele, nuvelele, basmele, eseurile, critica literarã ale Dnei. Yourcenar; ci numai aratã iar cã o creaţie literarã e ĩntr—adevãr ceva uimitor, introducerea unei noutãţi radicale, a unei desãvârşiri nemaivãzute—indiferent de mizeria ingredientelor umane. Ceea ce admitem la Mozart trebuie sã admitem şi la Dna. Yourcenar.
Existã, bineĩnţeles, şi altceva—comunicãri cu marea ei creaţie, atingeri ale artei veritabile—ca ĩn scurta evocare a Ĩmpãratului Adrian, cu ocazia halucinaţiei Jeannei la Vilã. Cine ştie dacã portretul fãcut Ĩmpãratului, care a desãvârşit distrugerea Templului ierusalimitan, e şi adevãrat; fapt e cã este atractiv şi plãcut.
Naraţiunii memorialistice yourcenariene trebuie sã i se recunoascã din capul locului un ĩnsemnat merit literar—naturaleţea, desãvârşitul firesc, lipsa ostentaţiei. Aceastã artã, stil al senectuţii, corespunzãtoare vârstei şi ĩnţelepciunii, e foarte remarcabilã.
Mãrturisesc cã reaua credinţã cu care Dna. Yourcenar face caz de aspecte periferice ale existenţei catolicismului aşa cum e reprezentat de catolici e execrabil, şi se vede cã—i reproşeazã simultan cã nu e ‚umanist’ şi cã nu e ‚ecologist’ (--pentru ea, umanismul fiind un ecologism, cum a şi spus—o--). Tactica e pe cât de veche, pe atât de grosierã şi simplistã—catolicismul e simbolizat prin aspecte periferice ‚alese’ şi rãstãlmãcite; alternativa sapienţialã e simbolizatã exclusiv prin ceea ce are satisfãcãtor şi izbutit, iar imensele ei carenţe, eşecuri, etc., sunt eludate—sau, cel mult, prezentate ca inevitabile. Atitudinea Dnei. Yourcenar faţã de creştinism nu e una neutrã, ci de ostilitate, de antipatie, de militantism anticreştin.
Existã inimi ĩmpietrite şi minţi corupte. Iisus ĩnsuşi a prevãzut cã existã o limitã a eforturilor misionare sau evanghelice—ceva dincolo de care perseverenţa e nerozie. Statornicia unor anticreştini nu indicã insuficienţa eforturilor, ci absurditatea acestor eforturi; ei nu pot fi convinşi.
Sentimentalismul vremurilor noastre dezminte cuvintele Mântuitorului; ĩnsã El a prevãzut cã eforturile de evanghelizare au o limitã. Dincolo de ea, cei refractari nu mai sunt responsabilitatea Apostolului.
Unei persoane cultivate, cosmopolite, inteligente ca Dna. Yourcenar i s—ar fi putut pretinde mai mult. Nivelul sãu de ĩnţelegere a creştinismului pare ĩnsã a fi acela al polemicii anticreştine de duzinã, al ĩnveninãrii şi al patentei, vetustei mãrginiri. Când poate, Dna. Yourcenar alege exemple absurde, şi le dã ca reprezentative pentru catolicism; dacã nu, rãstãlmãceşte sau interpreteazã ĩn mod stupid.
Ca ĩn cazul tuturor anticreştinilor resentimentari şi turbaţi, antipatia ei e direcţionatã cãtre catolicism; tot ceea ce, fie şi din creştinism, pare a submina autoritatea Romei, e mai puţin dezagreabil.
Ar fi poate de spus vreun cuvânt şi despre titlurile date de Dna. Yourcenar—deseori fie stupide, neinspirate [Le labyrinthe du monde; Quoi? L'Éternité; Le temps, ce grand sculpteur; La mort conduit l'attelage; Le coup de grâce], fie neutre, inexpresive [La nouvelle Eurydice; Mémoires d'Hadrien], rareori frumoase [L'Œuvre au noir; Comme l'eau qui coule]—cãrţile fiind, din fericire, mult mai izbutite decât titlurile lor aşa de nereprezentative.