ISAAC ASIMOV, ‘FUNDAŢIA’

ISAAC ASIMOV, ‘FUNDAŢIA’
‘FUNDAŢIA’ CA SUMMÃ A IGNORANŢELOR LUI ISAAC ASIMOV


Ĩnzestrarea lui Asimov pentru a scrie o astfel de istorie politicã futuristã era nulã—ĩnfruntãrile politice din romanul lui par a fi la nivelul unui sat, atât de evident e caracterul rudimentar şi ĩnsãilat al scenelor. Problemele politice ar fi abordate aşa ĩntr—un cãtun; şi chiar dacã Asimov şi—a luat dubla precauţie de a rãmâne foarte vag ĩn privinţa progresului tehnologic şi de a deplasa istoria cãtre o epocã de barbarie şi feudalism (sic!—echivalat franc cu barbaria ...), stângãcia reiese din artificialitatea scenelor, din lipsa de orizont, din impresia cã scenele sunt imaginate numai pe mãsurã ce—s scrise—nimic din amploarea metropolei sau a manevrelor de anvergurã galacticã, personajele lui par a fi nişte oligofreni, nivelul de pricepere e foarte redus; cu ĩnzestrarea pe care (n--)o avea, Asimov ar fi putut scrie cel mult povestea unor conspiratori periferici, ĩnsã pentru istoria FUNDAŢIEI era nevoie de o concepţie a cãrei amploare i—a rãmas, se pare, cu totul inaccesibilã lui Asimov. Puerilitatea aceasta constitutivã indicã drept autor un institutor rural. Provincialism patent la nivelul minţii scriitorului, dublat de stângãcie şi de artificialitatea stridentã a scenelor. A scrie o istorie futuristã ‚pe sãrite’, din eşantioane cronologice, cum ĩncearcã Asimov, ar fi pretins un romancier capabil sã—şi imagineze, mai ĩntâi, acea lume şi mersul ei, şi, apoi, cu aceasta ĩn minte, sã ĩi scrie cronica; dar Asimov nu pare sã ştie mai mult decât scrie—de fapt, nu pare sã—şi IMAGINEZE, sã intuiascã, sã conceapã intuitiv, mai mult decât scrie.
‚Fundaţia’ pare cronica intrigilor dintr—un cãtun, atât sunt de naive, rudimentare şi mioape personajele—un univers de mocofani care, fiind scris, e lipsit de oribilul unei ĩnregistrãri cu retardaţi, deşi spre asta tinde.
Romanul nu e deloc imaginat, nu e deloc vãzut, amãnunţit de cãtre Isaac Asimov mai ĩnainte de—a fi scris. Scenele acestea ar fi trebuit sã conţinã esenţialul unei lumi; nu conţin NIMIC. Asimov este cel care s—a indicat pentru o asemenea criticã—fiindcã ‚Fundaţia’ nu e un roman de aventuri, nici pe departe, ci o epopee de istorie futuristã, conjecturalã. Or, Asimov se aratã complet lipsit de simţ pentru uman, pentru plauzibilitatea scenelor, pentru resorturile literaturii. Ca ĩn romanele proaste, Asimov alege sã ne comunice informaţii despre lumile lui din viitor ĩn mod indirect—prin dialogurile personajelor—ceea ce face ca politicieni de vârf sã—şi plaseze unul altuia lucruri pe care ar fi trebuit sã le ştie oricine, ca pe nişte ponturi esenţiale –v. discuţia absurdã despre regentul de pe Anacreon. Ĩn aceastã lume cu videotelefoane par sã nu circule informaţiile publice cele mai elementare.
Pe de altã parte, nişte ‚intelectuali’ schimbã truisme şi stupiditãţi cu aerul cã enunţã cele mai abstruse teorii metafizice (v. discuţiile despre ...’psihologie’, şi imposibilitatea obşteascã de a pãtrunde enunţul oracular cã ... predicţiile pot schimba viitorul, sau cã valoarea predictivã depinde de mãrimea eşantionului luat ĩn calcul). Or, nu sunt sigur cã a fost intenţia lui Asimov de a sugera cã protagoniştii lui sunt nişte cvasiimbecili incapabili sã priceapã chestiuni relativ elementare (--corelativ, se poate ĩntrezãri molcoma mândrie a lui Isaac Asimov cã mãcar el, ca un pisc solitar, ca Eliade Rãdulescu ĩn versurile lui Eminescu, poate pãtrunde aceste abstruse teorii aşa de misterioase şi de deconcertante--). Asimov pare convins cã vehiculeazã nişte adevãruri ameţitoare, pe care e firesc ca nu numai gloata, ĩnsã şi elitele tehnice ale viitorului sã nu le poatã sesiza. Şuşotelile lui Hardin şi Verisof [--sic!—ce nume!] par intrigile unor senili ĩngãlaţi, de la azilul de bãtrâni.
‚Fundaţia’ pare o reprezentare a istoriei politice imaginatã de cineva care nici mãcar ziare nu citea. Isaac Asimov beneficia de o imensã, se pare, ignoranţã, a politicii, a plauzibilului, a firescului, a rutinei, a banalului, a modului cum se desfãşoarã lucrurile, a practicii de orice fel.