DESPRE CÂTEVA GÂNDURI ALE LUI BARTH—CU REFERIRE LA DOGMELE MARIANE

DESPRE CÂTEVA GÂNDURI ALE LUI BARTH—CU REFERIRE LA DOGMELE MARIANE



Pe Barth l—au apreciat Pius al XII—lea, Balthasar, Küng; Barth mai e şi exponentul unui grup trans—confesional, acela al oponenţilor definiţiilor romane, al celor indignaţi de definiţiile doctrinare ale Papilor. Barth ilustreazã o subclasã—a celor care refuzã orice enunţ dogmatic ĩn accepţia clasicã, de la oricine ar proveni el, de la orice autoritate eclezialã. Pentru ĩnceput, ne vom referi mai cu seamã la grupul larg, al celor care refuzã autoritatea doctrinarã a Papei; ulterior, vom trece la subclasa adogmaticilor, a celor care refuzã orice fel de dogme ĩnţelese ĩn mod clasic.
Oameni lipsiţi de inimã, de ĩnţelegere curajoasã—când au fost puşi ĩn faţa unei situaţii concrete de a identifica un caz de explicare a depozitului Credinţei, au eşuat, au şovãit, s—au arãtat convenţionali şi mãrginiţi. Curajul lor fusese vorbã goalã, teorie. Le era uşor sã teoretizeze, sã—şi asume riscuri iluzorii. Ĩn viaţa realã, confruntaţi cu cazul concret al explicãrii depozitului Credinţei, au dat un rãspuns şcolãresc, s—au codit.
‚Dogma dã interpretarea corectã a Scripturii’.
Atitudinea detractorilor Papei ĩn faţa deciziei infailibile a acestuia le aratã micimea; ĩn teorie, ĩn vorbe, sunt curajoşi. Ĩn practicã, le—a lipsit energia, tãria de a identifica un caz de explicare realã a Depozitului, de explicitare a implicitului. Proclamarea dogmei a fost un test nu pentru Bisericã; ci pentru pramatiile care s—au grãbit s—o blameze, ĩn numele propriei lor neputinţe de a se orienta.
Un astfel de test real, practic, vãdeşte inimile şi minţile, le dã ĩn vileag; la ce bune neĩnfricarea teoreticã, aplombul abstract, câtã vreme au dat chix la testul unei situaţii reale? Dogma proclamatã de Papã i—a dat ĩn vileag, i—a arãtat cât pricep—nimic.
Toate peroraţiile lui Barth despre dumnezeiesc şi omenesc, Scripturã şi dogme, aratã desãvârşita ignorare a sinergiei, a dimensiunii sinergetice. Barth nu credea ĩn sinergie, ĩn cooperare, ĩn teozã, ĩn teozã ca bazã a conlucrãrii, ca o condiţie de posibilitate a conlucrãrii. Barth exclude, neagã sau nu concepe unirea ipostaticã, fundamentul deificãrii. Pentru el, cuvântul e fie dumnezeiesc, fie omenesc; conlucrarea nu existã. Prin contraloviturã, absurditãţile debitate de calvinistul Barth pun ĩn luminã şi fundamentalismul lui biblic—aşadar, pentru Barth Biblia nu are trãsãturile pe care le au dogmele, din ea cuvântul omenesc e exclus, ĩn ea nu vorbesc comunitãţi istorice, culturi, un trecut, determinãri civilizaţionale, etc.. Dintr—o loviturã, gnoseologia falsã barthianã rãstãlmãceşte nu numai dogmele, ci şi Biblia.
Ce mai e ‚adevãrul revelat’ al lui Barth, nenumibil, inexprimabil, pe care noţiunile ĩl ascund? Ce este acest adevãr non—noţional, neformulabil, etc.? [Ĩntr—adevãr, iatã cã nu numai de la primatul anglican se ajunge la Barth—ci şi, la fel de bine, de la Barth la primatul anglican—reuniţi de aceeaşi gnoseologie cleioasã, informã, clisoasã ....]
Morerod a fãcut foarte bine sã expedieze obiecţiile barthiene destul de pe scurt, sumar –fiindcã ele atât meritã.