MARGUERITE YOURCENAR, ‘CA O APÃ CARE CURGE’

MARGUERITE YOURCENAR, ‘CA O APÃ CARE CURGE’




CA O APÃ CARE CURGE, culegere yourcenarianã de trei naraţiuni dintre care niciuna nu poartã acest titlu—aşadar, titlul e al culegerii şi nu al vreuneia din scrierile incluse, reuneşte un soi de ample parabole sapienţiale despre oameni ai altor vremuri; mai ales ce—a de—a doua—scurtul roman despre Nathanael—este foarte discutatã.
Ĩnţelepciunea, sapienţialitatea definesc atitudinea de viaţã şi de artã a Dnei. Yourcenar, pentru care alegerea sau descoperirea Ĩmpãratului Adrian constituie o emblemã. Autoarea are dubla ĩnţelepciune de a vorbi foarte mult atât despre iubire—ce alt subiect existã ...—cât şi despre vremelnicia ei, despre efemeritatea atâtor iubiri—dacã nu a tuturor. Fondul gândirii ei pare unul ĩn ultimã instanţã nihilist şi care gãseşte alinare ĩn ideea desfiinţãrii. Ontologia ei se referã la aparenţã, şi la vid. Minunatã artã, pornind de la aceste premise existenţial—cognitive. Vitalitatea intrinsecã acestei creativitãţi literare neegalate subjugã.
Ĩn ANNA SOROR …, Dna. Yourcenar nu pierde prilejul unei predici despre josnicia şi bigotismul creştinilor, opuse luminatei virtuţi a vechilor pãgâni; artistic, acest tezism nu e, probabil, o soluţie prea bunã, iar unora realitatea lumii pãgânismului antic le—ar putea pãrea destul de dezamãgitoare şi de puţin idealã. Ĩnsã marea nuvelã yourcenarianã a incestului postrenascentist e izbutitã; nuvelã care merita scrisã, iar tema firii spaniole aprige mi se pare mult mai bine tratatã decât ĩn teatrul lui Montherlant. Chiar şi aceastã nuvelã lasã impresia de a fi un scurt roman, admirabil trasat, artã din cea mai ĩnaltã, reflectând o sapienţialitate, faţã de care anticreştinismul didactic al autoarei ţine de tãrâmul vicisitudinilor.
Mai ales romanul despre Nathanael ĩnşealã simplismul aşteptãrilor şi propune o filozofie a experienţei pentru care luciditatea nu se transformã nici ĩn amãrãciune, nici ĩn ostentaţie.
Dimpotrivã, a treia scriere contrasteazã printr—un soi de didacticism, prin idealizarea didacticã a unei condiţii de viaţã, etc..

ALTE NOTE DESPRE ‘ALEXIS SAU TRATAT DESPRE LUPTA ZADARNICÃ’ AL MARGUERITEI YOURCENAR

ALTE NOTE DESPRE ‘ALEXIS SAU TRATAT DESPRE LUPTA ZADARNICÃ’ AL MARGUERITEI YOURCENAR


Arta unei cãrţi e substanţa ei, iar dacã ALEXIS, acest scurt roman de frumuseţi desãvârşite, este o carte a lecţiei clasice, ĩnvãţate, dupã chiar mãrturisirea autoarei, de la Gide, cum altfel decât gidianã ar putea fi cartea, ĩn substanţa, tratarea, abordarea şi arta ei? Substanţa cãrţii e ĩnsãşi arta respectivã—ĩn mãsura ĩn care aceasta existã. Alexis, cu muzica şi cu cãsãtoria lui neconsumatã, la Gide m—a dus cu gândul; iar Dna. Yourcenar mãrturiseşte cã de la Gide a preluat—sau a ĩnvãţat—pe lângã referinţa vergilianã din titlu—adicã onomastica protagonistului—şi parafraza din subtitlu, ‚numai’ abordarea, tratarea clasicã, ‚voalatã’, şi curajul aparte al acestei forme, şi deasemeni evitarea formei de roman—sau cã a vãzut la Gide proba viabilitãţii formei clasice.
Ce altceva important mai putea ea prelua de la Gide, decât ĩnsuşi spiritul formei alese?
Alexis defineşte viaţa ca fiind atroce, zadarnicã şi urâtã.
ALEXIS a fost scris la 24—25 de ani. Ĩl aduce pe cititor ĩn atingere cu experienţa esteticã genuinã, constituie o mare experienţã de artã, salutarã.
Ca eseistã, Dna. Yourcenar a explorat cu iscusinţã arta atâtor scriitori invertiţi—de la Mann şi Kavafis la Mishima. Departe de convenţionalitate, gândirea ei literarã, evident orientatã cãtre analitism şi cãtre naraţiunea simbolicã, arboreazã standarde estetice clasice, ĩn toatã puterea cuvântului clasice.

MARGUERITE YOURCENAR, ‘CE?—ETERNITATEA’

MARGUERITE YOURCENAR, ‘CE?—ETERNITATEA’



Pare sã existe un fel de iraţional consens ĩn a numi, ĩn a eticheta mai bine zis, LABIRINTUL LUMII—o autobiografie; nu este aşa ceva. Nivelul epic este acela al unei naraţiuni realiste, cu neplãcute accente anticreştine destul de convenţionale la urma urmei, de anticlericalism teribilist, şi invective şi vehemenţe ecologiste.
Nu ştiu de ce LABIRINTUL LUMII este considerat o autobiografie, când este o cronicã a familiei şi o biografie a tatãlui; ĩn LABIRINTUL LUMII Dna. Yourcenar nu şi—a povestit sau analizat propria viaţã, ci pe aceea a premergãtorilor ei—şi, mai ales, a tatãlui ei, care i s—a pãrut vrednic de o naraţiune exhaustivã.
Ĩn aceste memorii sau naraţiuni documentare sunt multe lucruri care plac, farmecã şi ĩncântã, şi nu puţine care pot displace.
Literar, artistic, memoriile Dnei. Yourcenar marcheazã diferenţa dintre creaţie şi expresia neconstrânsã a propriei persoane sau gândiri, delimiteazã creaţia de expresia eului mundan. Creaţiile Dnei. Yourcenar dezvãluie nemãrginirea, infinitatea artei, vastitatea; memoriile aratã mãrginirea, prejudecãţile, clişeele, tabieturile, ceea ce e ordinar şi banal ĩn om.
Pentru cei interesaţi de esteticã, banalitatea, nu numai stilisticã, ci şi intelectualã, noeticã, a memorialisticii, nu demascã drept falsã creaţia literarã—ci, dimpotrivã, abia aşa o confirmã ĩn autenticitatea ei, o delimiteazã şi o subliniazã ca ceva autentic, drept creaţie veritabilã. Trebuie numaidecât amintit şi cã zisa ‚banalitate’ are drept revers seninãtatea senectuţii, o tihnã stilisticã. La fel de adevãrat e şi cã existã ceva smerit ĩn aceastã modalitate narativã, aleasã de cãtre cea care stãpânise cu neegalatã autoritate frâiele creaţiei literare celei mai depline.
Arta nu apare din ĩntâmplare, din accidentul persoanei. ‚Subsolul unui edificiu’, sau gropile de gunoi ale unui oraş nu sunt adevãrul acelor realitãţi, ci o laturã. Acolo unde arta e juxtapusã banalitãţii, acolo realitatea creaţiei, a transmutãrii, e cu atât mai evidentã. Aşa cum e de aşteptat, pentru aceastã ecologistã avorturile sunt un act de caritate, iar oblaţiile preoţilor catolici sunt ceva oribil şi absurd. Acest nivel lamentabil al gândirii nu demascã romanele, nuvelele, basmele, eseurile, critica literarã ale Dnei. Yourcenar; ci numai aratã iar cã o creaţie literarã e ĩntr—adevãr ceva uimitor, introducerea unei noutãţi radicale, a unei desãvârşiri nemaivãzute—indiferent de mizeria ingredientelor umane. Ceea ce admitem la Mozart trebuie sã admitem şi la Dna. Yourcenar.
Existã, bineĩnţeles, şi altceva—comunicãri cu marea ei creaţie, atingeri ale artei veritabile—ca ĩn scurta evocare a Ĩmpãratului Adrian, cu ocazia halucinaţiei Jeannei la Vilã. Cine ştie dacã portretul fãcut Ĩmpãratului, care a desãvârşit distrugerea Templului ierusalimitan, e şi adevãrat; fapt e cã este atractiv şi plãcut.
Naraţiunii memorialistice yourcenariene trebuie sã i se recunoascã din capul locului un ĩnsemnat merit literar—naturaleţea, desãvârşitul firesc, lipsa ostentaţiei. Aceastã artã, stil al senectuţii, corespunzãtoare vârstei şi ĩnţelepciunii, e foarte remarcabilã.
Mãrturisesc cã reaua credinţã cu care Dna. Yourcenar face caz de aspecte periferice ale existenţei catolicismului aşa cum e reprezentat de catolici e execrabil, şi se vede cã—i reproşeazã simultan cã nu e ‚umanist’ şi cã nu e ‚ecologist’ (--pentru ea, umanismul fiind un ecologism, cum a şi spus—o--). Tactica e pe cât de veche, pe atât de grosierã şi simplistã—catolicismul e simbolizat prin aspecte periferice ‚alese’ şi rãstãlmãcite; alternativa sapienţialã e simbolizatã exclusiv prin ceea ce are satisfãcãtor şi izbutit, iar imensele ei carenţe, eşecuri, etc., sunt eludate—sau, cel mult, prezentate ca inevitabile. Atitudinea Dnei. Yourcenar faţã de creştinism nu e una neutrã, ci de ostilitate, de antipatie, de militantism anticreştin.
Existã inimi ĩmpietrite şi minţi corupte. Iisus ĩnsuşi a prevãzut cã existã o limitã a eforturilor misionare sau evanghelice—ceva dincolo de care perseverenţa e nerozie. Statornicia unor anticreştini nu indicã insuficienţa eforturilor, ci absurditatea acestor eforturi; ei nu pot fi convinşi.
Sentimentalismul vremurilor noastre dezminte cuvintele Mântuitorului; ĩnsã El a prevãzut cã eforturile de evanghelizare au o limitã. Dincolo de ea, cei refractari nu mai sunt responsabilitatea Apostolului.
Unei persoane cultivate, cosmopolite, inteligente ca Dna. Yourcenar i s—ar fi putut pretinde mai mult. Nivelul sãu de ĩnţelegere a creştinismului pare ĩnsã a fi acela al polemicii anticreştine de duzinã, al ĩnveninãrii şi al patentei, vetustei mãrginiri. Când poate, Dna. Yourcenar alege exemple absurde, şi le dã ca reprezentative pentru catolicism; dacã nu, rãstãlmãceşte sau interpreteazã ĩn mod stupid.
Ca ĩn cazul tuturor anticreştinilor resentimentari şi turbaţi, antipatia ei e direcţionatã cãtre catolicism; tot ceea ce, fie şi din creştinism, pare a submina autoritatea Romei, e mai puţin dezagreabil.
Ar fi poate de spus vreun cuvânt şi despre titlurile date de Dna. Yourcenar—deseori fie stupide, neinspirate [Le labyrinthe du monde; Quoi? L'Éternité; Le temps, ce grand sculpteur; La mort conduit l'attelage; Le coup de grâce], fie neutre, inexpresive [La nouvelle Eurydice; Mémoires d'Hadrien], rareori frumoase [L'Œuvre au noir; Comme l'eau qui coule]—cãrţile fiind, din fericire, mult mai izbutite decât titlurile lor aşa de nereprezentative.

Centralitatea invertirii nu descalificã, nu o ghetoizeazã câtuşi de puţin, ĩn niciun fel, opera Dnei. Yourcenar, cel mult ĩi triazã pe cei care ar citi pentru interese neliterare. Bineĩnţeles cã ĩn viaţa realã anticreştinii strâmbã din bot ĩnaintea

PROSTIA DNEI. YOURCENAR

PROSTIA DNEI. YOURCENAR



Pe Dna. Yourcenar o consider o romancierã sublimã, iar despre meritele ei literare scriu ades; opera ei comportã şi expresii ale unei prostii, mai mult sau mai puţin caracteristicã pentru aceastã femeie.
Aceastã prostie yourcenarianã are aspecte diverse; voi alege ĩnsã o notã aparte, o trãsãturã singularã a neroziei acesteia.
Nota de prostie specific burghezã decelabilã la Dna. Yourcenar constã ĩn nãravul ei de a numi animalele ‘zeitãţi’, cu un aer de cucernicã ĩncântare cu burghezã şi deasemeni cu aerul cã ‘a zis—o’; dat fiind mediul uman ĩn care a trãit Dna. Yourcenar, poate pãrea explicabil cã animalele ĩi apãreau drept zeitãţi—aceastã fetiţã avusese o bonã care se prostitua şi un tatã care trãia cu nişte surori, o atmosferã cam insalubrã. Existã o trãsãturã senilã şi de nerozie, ĩn acest nãrav burghez, şi aminteşte de odioasele metafore mitologice ale lui Proust, pedante, sãţioase, şi pe care şi acela le socotea drept extrem de izbutite.
Altundeva, Dna. Yourcenar exprima vag un soi de crez panteist—existã ceva divin ĩn toate, etc.—sau, cu alte cuvinte, nu existã ceva divin; a spune cã totul e divin echivaleazã cu a profesa cã nimic nu e divin.
Totul, asezonat cu veşnicele scarcasme, ironii, atacuri ĩmpotriva catolicismului; ele vin din partea celei care mãrturiseşte a fi fost ĩncântatã când, la unsprezece ani, a fost dezbrãcatã şi pipãitã de vãrul ei.

MARGUERITE YOURCENAR, ‘ALEXIS’

MARGUERITE YOURCENAR, ‘ALEXIS’


Ĩncântãtoarea subtilitate a scurtului roman scris de o femeie de 26 de ani—eu citesc versiunea revãzutã, ĩnsã e substanţial aceeaşi cu cea timpurie; nu e numai ĩn formã, ci şi ĩn substanţã, de—a dreptul, cartea unui moralist, surprinzãtor de neteribilistã ĩn amãrãciunea ei intransigentã, şi lipsitã deasemeni şi de concesiile şi complicitãţile pastişei, cu toatã ambiţia intenţiei explicite a romancierei de a se ridica, literar şi probabil şi spiritual, la nivelul supremilor moralişti francezi. ALEXIS nu e un exerciţiu, ci o creaţie. Ĩn principiu, naraţiunea la I sg. pare un subterfugiu, o escamotare care ţinteşte ca erorile patente sã fie neatribuibile autorului şi sã revinã naratorului—personaj; este un soi de paravan. Dna. Yourcenar nici nu tãgãduieşte, de fapt, acest lucru—ĩnsã miza cãrţii e alta, iar recunoaşterea ia procedeului alura de tertip.
Ĩnregistrarea cronologiei marilor scrieri nu—mi mai serveşte demult ca un tonic—ĩnsã ĩmi aduce un fel de uşurare şi de eliberare—confirmarea reiteratã a absenţei, ĩn mine, a extraordinarului, a lipsei creativitãţii.
Unii mofluzi par rezervaţi faţã de mãrturisirea Dnei. Yourcenar referitoare la cãrţile lui Gide; ĩnsã mofluzii ignorã faptul cã un romancier nu lucreazã ca un comparatist, nu sintetizeazã un roman din posibilele izvoare literare cele mai evidente, ĩn spiritul unui soi de rudimentarã detectivisticã predictivã—nu aşa se face. Se exagereazã cu prejudecata cã romanele s—ar inspira direct şi exclusiv din izvoarele literare care ĩi sunt comparatistului cele mai evidente. Iar ceea ce spune de fapt Dna. Yourcenar este cã Gide a influenţat—o—ĩnsã nu aşa cum li se pare ziariştilor şi comparatiştilor—ci pornind de la referinţa vergilianã a titlului şi la parafraza—subtitlu, pânã la spiritul şi forma clasice şi la evitarea formei propriu—zise de roman, ca necorespunzãtoare puţinei experienţe de la vârsta respectivã.

DIVAGAŢIE DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE DNEI. YOURCENAR

DIVAGAŢIE DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE DNEI. YOURCENAR



Am citit cele trei nuvele de tinereţe ale Dnei Yourcenar, iar basmul oriental aduce a Márquez [pe care bineĩnţeles cã—l precede de fapt ...]—ĩngãimatã incoerenţã cu ifose; celelalte douã sunt, ĩnsã, nişte exerciţii care ar face cinste oricui. Ele sunt, e drept, mai ales exerciţii de expresie, de formã. Nu sunt scrise la fel de bine ca literatura ulterioarã a autoarei—ce, ĩnsã, e scris la fel de bine?
[Preferinţa vreunui cititor pentru Márquez e patognomonicã—la fel ca aceea pentru FORREST GUMP sau agurida cinematograficã a lui Miller—SIN CITY şi ‚300’—descalificã pe loc, şi fãrã drept de apel.]
Creaţia literarã a Dnei. Yourcenar ia de fapt forma unui ĩncântãtor paralelism—pe de o parte, cãrţile narative, sau analitic narative—romane, nuvele, basme [şi, bineĩnţeles, creaţia propriu—zis liricã şi dramaturgicã]; iar pe de alta, cãrţile despre literaturã—de la timpuriul ‚Pindar’ la ‚Mishima’. Dupã cum spune protagonistul lui ALEXIS, viaţa a fost cea care—a ĩnvãţat—o sã scruteze literatura; ĩnţelegerea literaturii e inspiratã de cãtre viaţã.
Cu un curaj formidabil, aceastã femeie a ĩnnoit experienţa uman—cognitivã a moraliştilor francezi şi i—a dat o expresie de o demnitate, savoare, perspicacitate şi adâncime incomparabile şi poate, ĩn vremea noastrã, neegalate. Proiectul sãu literar porneşte de la constatarea existenţei unor tipare, tipare spiritual—intelectual—uman—culturale, acelea ale clasicismului; Dna. Yourcenar spune cã precedentul lui Gide a ĩncurajat—o ĩn direcţi asumãrii viabilitãţii acestei cãi literare.