Fiul lui David

Fiul lui David




Carlo Maria Martini explicã originea titlului mesianic de ‘fiu al lui David’ prin cele câteva profeţii veterotestamentare; naşterea Lui Iisus în casa lui David împlineşte proorocirile. Genealogia Lui Iisus transcrisã de Evanghelie confirmã împlinirea prezicerii dupã care Mesia se va naşte din familia lui David. Aşa, Iisus Nazarineanul se înscrie într—o istorie izraelitã şi profeticã. Împãratul David a fost atât cel mai prestigios dintre suveranii izraeliţi, imaginea însãşi a monarhului, cât şi o prefigurare veterotestamentarã a Lui Iisus.
Sf. Francisc Xavier, în preajma morţii, Îl invoca pe Iisus drept fiu al lui David, preluând rugãciunea unuia din bolnavii vindecaţi de Iisus.
Însã pentru mine acest titlu mai are o semnificaţie—el trimite cãtre rangul Lui Iisus de Împãrat nebiruit, de Împãrat victorios. Este o indicaţie a împãrãţiei Lui Iisus, a autoritãţii Lui imperiale. Ne reaminteşte cã Iisus este Împãrat. Cã regalitatea lui David fusese numai o prefigurare, o preînchipuire a regalitãţii Lui Iisus.
Pentru mine, titlul de ‘fiu al lui David’ simbolizeazã atotputernicia împãrãteascã a Lui Iisus, împreunã cu tot ceea ce considerãm cã e potrivit acestei atotputernicii—generozitatea, clemenţa.
Un titlu ca ‘Fiul omului’ îl aratã pe Iisus în istoria umanitãţii, iar ‘fiu al lui David’ semnificã deopotrivã demnitatea imperialã cât şi apartenenţa Lui la istoria Izraelului şi împlinirea în El a profeţiilor.

Înaintea fiului lui David îngenunchem în adorarea unei umanitãţi translucide faţã de comunicarea Lui Dumnezeu. Cine adorã umanitatea desãvârşitã, adorã simultan sinergia, cooperarea acesteia cu Dumnezeu.
Echilibrul cristologic a fost greu de menţinut, şi s—a trecut la o simplificare cvasi—monofizitã. Impulsul Contra—Reformei a fost recuperarea umanitãţii Lui Iisus, şi e semnificativ sã gãsim invocarea ‘fiului lui David’ la unul din primii iezuiţi.
Cine adorã umanitatea desãvârşitã, ‘trupul asumat’, ‘sufletul Lui Hristos’, deja nu mai adorã ‘doar omul’, ci regãseşte atmosfera Noului Testament.

Credea Luther cã omul Iisus a fost justificat tot prin imputare exterioarã?

Învierea Lui Iisus şi generozitatea Lui Dumnezeu

Învierea Lui Iisus şi generozitatea Lui Dumnezeu





Tresmontant admitea cã nu vede necesitatea logicã, raţionalã a Învierii trupeşti a Lui Iisus—nu existã o necesitate raţionalã pentru ca acest eveniment sã se producã, el nu e logic solicitat, la fel cum alţi teologi au contestat necesitatea zãmislirii virginale pentru filiaţia divinã (adicã filiaţia divinã nu depinde de conceperea virginalã). Însã acelaşi Tresmontant a primit faptul Învierii trupeşti a Lui Iisus—atât din mãrturia întâiei generaţii de creştini, cât şi din indiciile furnizate de Sf. Giulgiu.
Or, aceastã lipsã a ‘necesitãţii logice, raţionale’ e tocmai versantul negativ, adicã ‘traducerea improprie’, al creativitãţii şi generozitãţii divine—e prisosul generozitãţii Lui Dumnezeu.
Învierea cu trupul nu decurge din vreo necesitate logicã; nu e ‘necesarã raţional’. Or, acesta e modul negativ de a caracteriza un fapt: un act al generozitãţii Lui Dumnezeu, al creativitãţii supreme, un gest al iubirii Lui Dumnezeu.
Adesea, oamenii concep raţionalitatea pe potriva unui univers din care creativitatea Lui Dumnezeu ar fi absentã. Ei definesc raţionalitatea pornind de la un univers în care creativitatea dumnezeiascã nu e activã. ‘Iraţionalul’ este ceea ce contrazice gândurile şi prejudecãţile izvorâte din aceastã noţiune sãracã a universului.
Însã raţiunea poate şi sã se deschidã cãtre fapte. Învierea Lui Iisus, atestatã de prima generaţie de creştini, e un fapt. Raţiunea trebuie sã porneascã de la fapte, nu sã le prescrie cum sã fie, nu sã le predetermine. Raţiunea e precedatã de fapte, e normatã de ele. ‘Împotriva faptului, nu existã argumente’. Nu se poate argumenta ĨMPOTRIVA UNUI FAPT. Un fapt nu poate fi contestat cu argumente.
Faptul supranatural—fie Învierea trupeascã a Lui Iisus, fie zãmislirea Lui virginalã—nu trebuie sã decurgã din necesitatea logicã, nu trebuie dictat de aceasta. Abia aici intervine întreţeserea divinului cu naturalul, cu creatul. Apare modificarea creatului în acord cu iniţiativa divinului. Lui Dumnezeu Îi revine aceastã creativitate. Creativitãţii Lui Dumnezeu încã îi mai revine iniţiativa.
Lucrarea directã a Lui Dumnezeu surprinde: e originalã şi creativã. Mãrturia intervenţiei supranaturale directe este decisivã pentru modul în care creştinismul se înţelege pe sine.
Învierea cu trupul nu e ‘iraţionalã’ în sensul cã ar contrazice raţiunea: ci în acela cã nu e normatã de aceasta, nu e predeterminatã raţional, nu ţine de ‘necesarul logic’. Raţiunea nu poate prevedea creativitatea iniţiativei generoase a Lui Dumnezeu—aşa cum nu poate prevedea existenţa şi formele frumuseţii—cu toate cã acestea nu sunt ‘neraţionale’, nu contrazic raţiunea—însã nici nu—s reductibile la ea.
Unii oameni gândesc de parcã în univers n—ar mai fi activã iniţiativa creativitãţii generoase a Lui Dumnezeu. Or, raţiunea îşi primeşte norma de la aceastã originalitate dumnezeiascã—nu invers. Actul Lui Dumnezeu mãsoarã raţiunea—nu invers.
Evoluţia impulsionatã de Dumnezeu e creativã, nu monotonã. Iniţiativa Lui aduce nemaivãzutul. Iar tandreţea şi gingãşia iubirii Lui sunt vizibile: de ex., în Învierea cu trupul a Lui Iisus (şi în Asumpţiunea Fecioarei).

Generozitatea Lui Dumnezeu este arãtatã ca esenţã a Învierii în ‘Cuvântul Sf. Ioan Zlataust’ (‘bucuria Domnului sãu’; ‘darnic fiind Stãpânul’; ‘intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru’; ‘s—a arãtat Împãrãţia cea de obşte’). Esenţa Învierii este generozitatea Lui Dumnezeu: ‘praznic frumos şi luminat’.
Învierea nu este necesarã logic—vorbesc de Învierea cu trupul, de Învierea în accepţia curentã, tradiţionalã, ca epifanie a iubirii Lui Dumnezeu. Învierea cu trupul este lucrarea iubirii atotputernice a Lui Dumnezeu. Ea reprezintã gestul de tandreţe şi de iubire al Lui Dumnezeu faţã de Fiul Sãu. Raţiunea nu poate sã normeze iubirea Lui Dumnezeu, nici sã îi prescrie acesteia o conduitã; însã asta nu face ca iubirea dumnezeiascã sã fie iraţionalã sau contrarã raţiunii. Raţiunea are limite şi funcţii. Ea nu poate sã traseze în ce va consta lucrarea iubirii. Asta nu înseamnã cã iubirea va acţiona împotriva raţiunii—ci, pur şi simplu, cã iubirea are o creativitate şi o originalitate care nu pot sã fie predeterminate, aprioric, abstract, de logicã. Raţiunea e un factor de adaptare la viaţa practicã, pe când iubirea e un factor de adaptare la viaţa supranaturalã, care vine de la Dumnezeu.
Extinderea generozitãţii Lui Dumnezeu la datele vieţii trupeşti nu e prezentã numai pentru Iisus; existã douã exemple veterotestamentare şi acela al Deiparei.
Învierea, ca nestricare mai întâi, e semn de iubire, semn de generozitate. Ea aratã cã limbajul iubirii Lui Dumnezeu e apropiat de acela al iubirii umane. Ea aratã un principiu de inteligibilitate—iubirea Lui Dumnezeu e inteligibilã. Înţelegem ca Dumnezeu sã procedeze aşa din iubire. Învierea e creativitate şi originalitate, ea nu decurge necesar din norme raţionale. Satisface, în om, simţul estetic, nevoia acestuia de frumos—axã sau dimensiune care pare mai cunoscutã evreilor decât grecilor; Biblia, ca înregistrare de epifanii, cuprinde astfel de gesturi sau lucrãri care pur şi simplu plac, încântã. Învierea cu trupul aparţine acestui registru estetic. Ea e ‘gratuitã’ şi ‘esteticã’, nesolicitatã de necesarul logic, necerutã de necesitatea raţionalã. Universul istoriei sfinte e permeat de estetic şi de irepetabil, de extraordinar.
Cu Învierea Lui Iisus, ne aflãm în registrul estetic—al creativitãţii şi generozitãţii—nu al ‘necesarului logic’.
Raţiunea, la rândul ei, trebuie sã respecte faptele şi sã le înregistreze. Apriorismul este distrugerea raţiunii. Apriorismul este fetişizarea raţiunii. Mintea umanã e mai mult decât o unealtã de adaptare la nevoile practicii—însã nu poate predetermina conţinutul actelor de creativitate şi generozitate. Apriorismul îi cere raţiunii ceea ce ea nu poate sã dea.

Universul aşa cum e azi este cel asupra cãruia i s—a dat Lui Iisus stãpânire; aceasta e deosebirea. Universul este acela asupra cãruia Lui Iisus i s—a dat, de la Înviere, puterea; un univers în care Iisus are lucrare, asupra cãruia i s—a dat autoritate, asupra cãruia împãrãţeşte—cãci cuvintele lui sunt la present—de fapt: la trecut (‘mi s—a dat’) şi se referã la o situaţie prezentã. Atâtor necreştini nu le vine greu sã creadã cã asupra universului stãpâneşte hazardul, aleatoriul; însã atâtor creştini le e greu sã creadã cã asupra universului real pe care îl au sub simţuri stãpâneşte, definitiv şi nestricãtor, Iisus. Asupra universului întreg, vãzut şi nevãzut, împãrãţeşte Hristos, Împãratul; aceasta este transformarea capitalã.
§
Ieri o repezea, azi se juca cu pãrul ei. Iar ea îi vorbea despre autobuz, etc..
§
Puteam sã fi fãcut din blogul acesta ceva ca o culegere de eseisticã a lui Gracq.
§
Se poate scrie mai interesant despre sfinţi decât despre peisaje. Sau: dacã se poate scrie atât de interesant despre peisaje, cu cât mai interesant pot mâinile potrivite sã scrie despre sfinţi. Nu sfinţii sunt subiectul literar mai ingrat, ci peisajele.
§
Casã unde sã citesc Joyce, Homer, Gracq, Teilhard, romanciere victoriene, Giono şi Ramuz, nuvelele lui Mérimée, casã definitã ca locul unde sã citesc anumite cãrţi, câţiva mari autori. A testa. A merita. Nefanatizat. Cu ce nu mã joc.
Pentru a avea ceva, se cade sã vizezi altceva.
Acest fond stenic, salubru şi autentic—puţinul şi necesarul. Creaţia literarã. Plãcerile date de literaturã, de muzicã, de artã. Acestea sunt nenegociabilul vieţii. Acesta e semnificativul. Restul e pleava. (La Gobineau: cred în naraţiunile lui stendhaliene, nişte nuvele, şi în practica lui, în etica lui.)
Replierea ca mocofan.
17 ani.
§
Versetele 5 şi 17 ale Psalmului 37. Psalmul 87. Psalmul 102.
§
Apostolii par prinşi, incluşi în viaţa cea nouã a Învierii Lui Hristos, în dinamica vieţii celei noi inaugurate de scularea dintre cei morţi a Învãţãtorului, ajung şi ei sã fie atinşi de ea.
§
Cei ca Lossky supraestimeazã rolul şi locul Tradiţiei, o fetişizeazã, îi dau un statut prea impozant, nu au dramul de relativism necesar; îi cer mai mult decât poate ea oferi. Ei pretind cã ţin seama de ingerinţele critice, însã de fapt n—o fac. De aceea ei ajung sã pledeze mai degrabã decât sã raţioneze; ei nu mai gândesc decât pentru a pleda—devin prestidigitatori, mânuitori abili de date, de citate, iar viaţa profundã şi organicã a gândirii este astfel trãdatã. Practica lor devine un procedeu şi o pledoarie. La Lossky, Tradiţia ca realizare a Evangheliei, ca interpretare exhaustivã a ei, e prea unilateral înţeleasã. La el pare sã nu mai fie necesarã o confruntare raţionalã a Tradiţiei cu Evanghelia, o raportare a Tradiţiei la Noul Testament, care o precede şi o întemeiazã. Pentru Lossky, Tradiţia include Biblia în aşa fel încât nu mai e necesarã o raportare a întâiei la cea de—a doua. Lossky pretinde, sfruntat, cã Tradiţia poate da lucruri pe care aceasta nu le poate da; e o altã formã a tezei ‘autointerpretabilitãţii’—în acest caz, autointerpretabilitatea Tradiţiei, ca şi cum disonanţele ar fi neglijabile, etc..
§
Despre religiozitatea lui Alexandru al VII—lea, Inocenţiu al XI—lea.
De la Urban al VIII—lea la Inocenţiu al XII—lea, papii au fizionomii de muschetari, vreau sã spun cã arãtau ca domnii cocheţi din vremea respectivã, urmau moda vremii. Iar portretele celor trei faimoşi cardinali francezi de sc. XVII (--Richelieu, Mazarin şi Retz--) le cunosc de copil.
§
Valorile ei le—am regãsit şi în însemnãrile lui Gilbert; ceea ce mã face sã—mi fie iarãşi ruşine de ifosele şi zãdãrniciile mele, de nedemnele teribilisme, de pozele iraţionale. Nu altfel decât ea gândeşte Gilbert cu privire la viaţã—şi abia aceasta e ceea ce e mai uman şi mai expresiv în ordinal valorilor profunde. Asta m—a ruşinat. Trãiesc sub un nivel pe care cel puţin îl înţeleg, dacã nu—l şi pot numi al meu.
Nici ea, nici Gilbert—fiecare în registrul lui—nu abdicã de la gândire, de la raţiune—pe când eu tot ricoşez în teribilism, în pozã şi în defetism ascuns.
§
La 8 luni de la aranjarea acelor vrafuri.
§
Eseul ‘Zeiţa Cypris’, de la 49 de ani.
‘Je chante la Volupté, intacte au milieu de tout ce qui s’écroule ou s’écoule. Cypris jamais prise au dépourvu, ingénieuse, roublarde Cypris. Compagne, dit-on, de l’enfant au berceau. Compagne du vieillard presque dans la tombe.
[…]
Une heure seulement de sensualité charnelle éclatante suffit à contrebalancer un mois entier où chaque jour on se demandait : la vie, dans de telles conditions, vaut-elle d’être vécue? Quand la somme des ennuis dépasse d’autant la somme des plaisirs, comment ne pas s’écrier : “Plutôt le néant?” Mais vient cette heure d’obscénité merveilleuse, et c’est notre raison qui s’écrie : “Non! non! pas le néant! la vie!’
Ceea ce e pur şi simplu de bun simţ la Montherlant.
§
Romanescul la Gracq—de la Dumas şi Poe la suprarealism.
§
Intuirea cãii care duce într—o dimensiune profundã; uneori, un demers incantatoriu, unde eufonia cheamã profunzimea reflecţiei: nu e lucru neîntâlnit.
§
Istoria ca ecran; bidimensionalizarea istoriei.
§
Ambii atei francezi—Gracq şi Montherlant—dintre care întâiul şi un anticreştin şi secularist decis.
§
IV:--vesta, chipul, portrete;--muzicã;--actorul ‘meu’;--modernist, ştiinţe, raţiunea;--haine;--
§
Şi Gracq, şi evreul (interb.), şi crezul de artã, şi vizarea creaţiei—şi femeia—precedaserã redactarea acestui blog.
Principiile mele fuseserã: crezul, arta; creaţia; evreul (interb.); emoţia; Loara; conversia.
§
Acel pol becisnic, decadent.
§
Îmi oferise muzicã, lacrimi, degetele ei, ochii plânşi.
Ea nu e regula; ea e excepţia.
§
Oamenii cred orice—sau prea multe, oricum; poziţia mea este aceea a lui Duchesne, a lui Leon I, a Missei romane—fãrã supralicitãri, numai necesarul, cu istoricitate, în dimensiune istoricã—ceea ce e mai ‘uscat’, mai nesentimental şi mai trainic. ‘Sentiment’ existã: şi la Leon I, şi la Duchesne—însã unul de naturã a transpãrea cu discreţie, neintempestiv, viril, robust—fãrã pozã. Schismaticii rãsãriteni nu—s aşa de lipsiţi de extravaganţe. Teologii lor se cam prefac a şti mai multe decât chiar pot şti. De aceea, şi puţinul pe care chiar ar trebui sã—l ştie e vag şi lipsit de profunzime—sau are vana trãinicie a aripilor de fluture.
§
Nabokov spune cã teologii ruşi copiau totul de la francezii pe lângã care se oploşiserã; mãrturia lui n—o fi avizatã—poate cã nici de prima mânã nu e—însã e imparţialã.
§
Arta romanelor. Romanele drept creaţie.
Ca modernist. Ştiinţa. Prejudecãţi.
Creştin, n—am repudiat ceea ce fusesem înainte—nici n—am purces sã învãţ doctrina creştinã de la babe; îmi lipseşte ipocrizia necesarã.
Egalii—interlocutorii—controversa poate semnifica respect, acceptarea ca egal.
§
Asprimi ale vieţii.
§
Am nevoie de acea notã de bun simţ robust—şi par dezolat dacã o gãsesc!
§
M—aş descrie drept un modernist.
§
E, într—un fel, chiar poziţia autorilor rãsãriteni de catehisme—oameni ca Movilã şi ca Filaret—dogmaticieni sobri. Atitudinea lor comportã o spiritualitate.
§
A nu mai arunca aşa cu nume şi referinţe, a viza semnificativul, definitorul, coordonata adâncã.
De ex., Courbet şi Corot—tandem sau nu—la Gracq.
§
Astfel de ‘note gracqiene însã creştine’ existã deja, au şi fost scrise.
§
Sumã de nemulţumiri (trupul, casa, hainele). Cel care chiar sunt. Tangibilul.
Existenţa, ca atare—şi nu atomii ei, nu preambulurile ei, nu precursorii ei. Ci viaţa însãşi. De aceea nu conteazã cum arãta exemplarul cãrţii neokantianului francez. Existã ceva mai înalt.
§
Dintre cele patru romane balzaciene, lui Gracq i—a fost dat sã scrie numai despre douã (în PRÉFÉRENCES şi în LES EAUX ÉTROITES).
Descifrarea finã a unui lexic al iubirilor literare—din care sã şi învãţ ceva. Nu e pe potriva tuturor. De ce numai unele cãrţi, anume. Filigran magic.
§
Defetismul, descurajarea, amãrãciunea nihilismului ascuns, autodesconsiderarea, prãpãdul afectiv.
§
Muzicã, artã, literaturã. Derizoriul. Unghiul. Iluzii.
§
Gracq—romancierul, nuvelistul, poetul, dramaturgul, eseistul, criticul literar, geograful şi cãlãtorul—mai ales neîntrecutul cãlãtor.
Probabil cã Cingria mã intereseazã la fel de mult.
§
8 s./ an.
§
Acea inflexiune personalã şi agreabilã.
§
Cele câteva cãrţi—poate mai ales romane—iubite. Curajul şi gestul originalitãţii. Însã a nu se conforma nici toanelor, festelor chimiei.
Fãrã MINE, nu sunt nimic—fãrã ideea desluşitã a identitãţii, a ceea ce sunt.
§
Ca sã rãspundã femeia, trebuie sã vorbeascã bãrbatul.
§
Cãrţi şi vârste.
§
Nu existã la Gracq false puritãţi (estetizante); existã şi comunismul—chiar ceva militantism timpuriu, existã şi filozofia, şi ştiinţa istoriei, istoria ca practicã şi ca ştiinţã. Nu poza în sihãstrit mag al artei, etc.. Existã la el şi relativul, conjuncturalul, ocazionalul. E loc şi pentru acestea.
§
Replierea în vanitate—ca expresie a rãnii anterioare.
§
Prefer sã vorbesc despre lucruri, decât sã le fac; prefer sã le aplatizez în vorbire, în discursivitate, chiar în peroraţie, în volubilitatea abstractã.
§
Cinci romane italiene, cinci americane, cinci ruseşti, cinci româneşti, zece de limbã francezã, cinci engleze, zece japoneze, cinci
§
A merita.
§
Necesara purificare. Ca şi ‘diferenţierea’, alternarea de atitudini, varierea, ‘dialogul’ real.
§
Reflecţia despre artã—la Simmel, Gracq, Proust. Creaţia. Ceea ce primeazã la un autor este creaţia (nu aprecierile pedestre, ‘mãrturisirile’).
§
Creştinism învãţat în cãrţile câtorva Pãrinţi—care, într—un fel, presupune şi chiar postuleazã întregul—iar în altul, îl corecteazã.
§
Parafraza tacitianã.
§
Creştinismul—sau doctrina—nu trebuie introduse silnic, ca un element extrinsec.
§
Pg. 37 a prezentãrii analitice—despre cele patru culegeri.
§
Uman, nu—i semãn; uman, le semãn lui Claudel, Gracq, Cingria.
§
Ceea ce chiar ştiu—şi nu ceea ce mi se pare cã ştiu—sau ştiu ‘prin procurã’, ‘prin transfer’.
§
Dorinţa robustã simţitã faţã de o sãteancã—acum 11 z..
§
Sordidul, mizeria, halul.
§
A şti sã port hainele—nu a le plimba.
§
Religia lor nici nu depindea de ceea ce simţeau faţã de Papã—şi nici nu era rudimentarã.
§
A înţelege dinamicul şi contradictoriul, tranziţiile bruşte.
§
Fie acele nuvele enigmatice şi stendhaliene, fie basmele terifiante, oribile, romantice şi brutale.
§
Iar dacã i—a displãcut mereu, cum de a iubit—o cel mai mult, fãrã potrivã?
§
Intuitiv, se simte insuficienţa, convenţionalul şi chiar inadecvarea reputatelor formule dogmatice conciliare. Se simte şi panta care ar duce la inerţializarea lor.
§
Mã cred altcineva, şi nu sunt cine cred cã aş fi. Eroarea mea este una de autocunoaştere.
§
Diagramã—casã—manuale—bãrbat. Bãrbat: vârsta. Spoliat (luni).
§
A spune da şi nu—însã nearbitrar, nelezant.
§
Ca Montherlant, ca Simmel, ca Gracq ….
§
Profesionalitatea existã şi la Gracq, nu numai la Gobineau ….
§
Francheţea mântuitismului execrat.
§
Se mai poate vorbi despre Boswell, Waugh, Stevenson, Grin, Balzac, Falkner şi Reade …. (‘Parma’; ca ‘Roşu şi negru’; cei trei romancieri, plãceri; ieri, carnetul ě alternativ; ideea casei).
§
Asanarea.
§
Chiar modalitatea pastişei la Gracq. Pastişarea, parafraza—Dumas, Tacit.
Exerciţiile lui surrealiste.
§
Amploarea culturii literare a lui Gracq—Tolstoi, nemţii, latinii, Nerval ….
§
Diminuarea voluntarã. La prag.
§
Nu era vorba, vãd, despre vreo ediţie nouã, nu asta spune.
§
Gracq şi Stevenson.
§
Gracq a izbutit ceea ce Borges a intenţionat.
§
Fericirea, iubirea, plãcerile.
§
Azi, douã pahare de cola, aproape ½ kg. de cârnaţi, ceva telemea, puţin piept de pui. Ieri, douã şaorme. În douãsprezece zile, cârnaţi, cola, pascã şi cozonac (joi şi vin.).
§
Aiureli: cf. vin.. Casã. Muzicã. ’92.
§
Reflectam cât e de bine sã iubeşti pe cineva.
§
5 z. cu mintea destrãmatã—şi ritmul destrãmat.
§
Profunzimile şi tainele iubirii.
§
Despre Montherlant m—am documentat—însã fãrã ca încrederea sã—mi fie câştigatã—şi, mai ales, fãrã sã—mi facã bine, fãrã sã mã reconforteze—chiar dimpotrivã.
§
Evreul polonez, goticii englezi, Lorrain şi nuvelele lui Gobineau.
Baudelaire, Ruskin şi Nerval. Proze; versuri. Gradare, asimetrii. Cataramele sunt necesare curelelor, nu şi ideilor.
§
Cititorul Gracq s—a achitat faţã de autorii lui de cãpãtâi, analizând douã din cele patru romane ale lui Balzac şi scriind despre Beyle, Poe, Chateaubriand, Jűnger, Breton şi Verne. Şi—a exprimat gratitudinea. A scris despre cãrţile care însemnau ceva pentru el. Puritatea minţii lui se exprimã în aceea cã discutã creaţii ale autorilor respectivi—nu anexe ale scrisului lor. Aprofunda cãrţile însele, creaţiile, lãsând deoparte ceea ce nu e chiar literaturã. Îi plãcea pentru chiar scrierile lor. Îi cãuta în creaţiile lor, în ceea ce au creat.
§
Puteam avea ceea ce iubeam, distanţa nu era necesarã.
§
Canonul balzacian al lui Gracq.
§
Gracq cititorul mã duce cu gândul la Stevenson, care citea cu totul alţi autori (Hugo, Gautier, Meredith).
§
Mâncarea, ca act, uitatã.
§
De la Gracq şi Gobineau, lecţia profesionalitãţii. Valori.
§
Dovezi numai indirecte. Ce cunoştea Gracq din romantismul german; ce autori. O a doua decreştinare a medievalitãţii. Releul prerafaelit—şi, în general, romantic—sc. XIX—o primã decreştinare.
§
Nuvele—atmosferã şi sentimente.
§
Gracq viza mai degrabã mari compoziţii prerafaelite, ‘secularizate’, echivoce. Arta lui se înscrie marii linii de protest—romantic—prerafaelit—wagnerian—simbolist—suprarealist. Enigmaticul sãu e unul prerafaelit.
A şi spus cã îl interesau legendele medievale întrucât erau precreştine—adicã necreştine, nesubsumabile creştinismului.
§
Se spune, sau se şi crede, cã nuvelele lui continuã romanele.
§
Cariera de romancier a lui Gracq merge din ’39 pânã în ’58, cu anexa din ’70 (cu toate cã în cazul unui artist ca Gracq, nuvelele trebuie luate drept ceea ce le dã chiar el—şi nu ca nişte romane schiţate sau abandonate). Romanele şi—au urmat la 6, 6 şi 7 ani.
‘Argol’ este romanul erotic şi poesc, roman surrealist—spunea Breton; ‘Un frumos …’ e romanul coastei bretone, dialogal şi chiar, s—ar zice, epistemologic; ‘Syrtes’ e romanul hieratic, peisagistic şi în care naraţiunea diminuã, descreşte; ‘Un balcon …’ le—a pãrut unora drept comparativ realist, ‘suprapunere de realism şi mit’—spun alţii. La 48 de ani, terminã cu scrisul romanelor. Existã şi o nuvelã, din triptic, zisã vestigialã. Nuvela aceasta vestigialã pãrea sã continue ‘Syrtes’. Nuvela amplã a tripticului se referã mai degrabã la ‘Un balcon …’. Ar mai fi, cred, şi parafraza tacitianã, şi pastişa ‘Muschetarilor’. Ansamblul. Pastişe şi parafraze. Exerciţii. Ironia, ‘Syrtes’, ‘Muschetarii’, experienţã, pastişa, parafraza.
Grupajul poemelor surrealiste şi rimbaldiene. Schiţarea apartenenţei la mişcare (cel puţin cu primul roman şi cu aceste poeme)—cu toate cã fãrã înregimentare, fãrã cazarmã.
Gracq sau pulsiunea de viaţã; femei. Baie. Duş. Ras. Miros. Ten.
§
Ceea ce la alţii e schiţã şi intenţie, la Gracq e realizare.
Gracq este electrizant nu prin ceea ce a intenţionat sau ar fi putut face (cum e Ion Barbu), ci chiar prin ceea ce a fost, a fãcut şi a reprezentat.
§
Romanele—articolul şi prezentarea analiticã.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Repertoarul analitic al creaţiei gracqiene; aprecieri mai discutabile, abia azi remarcate.
Abia azi vãd nu puţinele note critice ale acestei prezentãri analitice, pe care o crezusem neutrã, neevaluativã.
§
Pg. 34: cauza lecturii.
§
Pânã a nu mã fi lãmurit cu privire la diferenţe, la deosebiri, la opoziţii. Relaţie nunaţatã.
§
Creştin într—o culturã predominant necreştinã, şi raportat la autori necreştini—şi adesea explicit anticreştini.
§
Nefanatizat.
§
Un eşec? Poate. Însã la altitudinea gracqianã.
§
Discursivitatea, pretinsa/ presupusa lipsã de încredere, lipsa de siguranţã, deşi textul e judecat drept ‘frumos’ (v. pg. 20).
§
Altitudinea necesarã.
Aşa mi—ar putea servi cãrţile lui Tournier, ale Dnei. Yourcenar.
§
În vara lui ’37 avea 27 de ani, îi împlinea atunci.
§
Pretinsa opoziţie cu poescul a acestui întâi roman mi se pare arbitrarã şi inexistentã.
§
Curajul gracqian al unui drum original în literaturã, al unei creativitãţi frapante şi noi.
§
Primul roman l—a scris la 27 de ani, când împlinea 27 de ani.
§
Nimic nu e mai interesant la un mare scriitor, decât romanele lui.
§
Chiar Gracq o califica drept carte ‘desperecheatã’; însã trad. româneascã a cunoscut mai multe ed. populare.
§
Reuşite ale creaţiei. Apreciate din punctul de vedere al reuşitei creaţiei.
§
Cãutarea propriei voci.
§
Curba, reuşite inegale.
§
Dna. Austen, Meredith, Stevenson, Kipling, vreun roman al surorilor, ‘Inglesant’. Gaidar, Nosov, Pamuk.
(Sumarul unei culegeri de eseuri.)
La Gracq sunt şase autori şi cinci cãrţi.
Doi germani, doi romantici, doi poeţi precursori ai surrealismului.
§
Gracq avea—şi a avut mereu—ceva de spus ca geograf—nu numai despre peisaje şi morfologii, ci şi despre aspectele propriu—zis tehnice ale meseriei.
§
‘Haideţi sã ieşim din ambiguitate—haideţi sã ne întâlnim, sã ne sãrutãm.’
§
Vrea sã îi fie spuse, desluşit.
§
Mila Lui Hristos nu e una juridicã, ci ontologicã. Ea nu e anularea unei sentinţe. Este terapie, putere şi vrere de a vindeca, este iubire în lucrare—este restaurare, cum ar spune Pãr. Stãniloae. Adâncul milei Lui nu semnificã o capacitate nelimitatã de a anula sentinţe, sau de a le comuta; ci de a restaura, de a vindeca, de a înnoi omul cãzut. Hristos nu e Cel care graţiazã—ci Cel care vindecã. Absolvind, vindecã, dezleagã de rãul bolii.
Implorarea milei Lui Hristos nu vizeazã rãzgândirea Lui. Nu îi este cerutã ‘iertarea’ în sens juridic, ca scutire de pedeapsã. Ceea ce e cerut este vindecarea pe care numai El o poate dispensa, cãci numai El o deţine, e capabil de ea.
Hristos e stãpân asupra ontologiei, a fiinţei, nu a juridicului.
El nu ‘iartã’ în sens juridic—adicã nu graţiazã, nu acordã clemenţã—ci vindecã, aduce vindecarea şi binele, experienţa iubirii. Mila Lui nu e o graţiere, o formã de a graţia; ci e o terapie, o vindecare. Ar putea fi notatã asocierea, în taumaturgia Lui Iisus, a ‘dezlegãrilor’ cu vindecãrile. A Lui Iisus e puterea de a comunica aceastã vindecare, şi de a întemeia în ea gestul Lui de clemenţã. El e Cel prin care ne vine tãmãduirea. Metafora medicalã mi se pare mult mai exactã decât aceea juridicã. Întemeiazã în viaţã, nu în dreptatea exterioarã, abstractã şi convenţionalã. Graţierea Lui aduce ceva—aduce vindecare, viaţã nouã.
Metafora taumaturgicã mi se pare mai aproape de adevãr decât aceea juridicã. Pãcatul e ca o boalã; sau ca o abatere de la prescripţie. A doua metaforã exprimã indirect, mediat, imperfect, ceea ce prima formuleazã direct.
Ce deterioreazã pãcatul? Este vorba despre stricarea fiinţei, nu despre contravenirea la o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã. Raportul cu Dumnezeu este un raport de viaţã, nu unul juridic şi contractual. Imaginea biologicã corespunde unei certe rafinãri a înţelegerii, este mai aptã.
Ca şi pentru Bergson, şi pentru mine imaginea biologicã exprimã mai bine decât imaginea juridical natura adâncurilor vieţii.
Pãcatul stricã fiinţa—mai mult decât stricã o ordine extrinsecã, juridicã, arbitrarã şi convenţionalã.
Iar Hristos a venit ca sã vindece. Lucrarea Lui este o taumaturgie. El Însuşi foloseşte imagini ale organicului (viţa şi mlãdiţele) şi medicale.
Biblia însãşi foloseşte multiple seturi de imagini sugestive, se referã la diferite registre de realitãţi—politice, militare, juridice, erotice, medicale.
§
Întemeierea în enunţuri simple, propoziţii semnificative, nu în partizanate culturale.
§
Exist pentru tine, în vederea ta.
§
Balastul vieţii mele, lestul, zgura.
Bonurile; muzicã.
§
Pavese—stendhalian, romane stendhaliene şi suple. Cele mãcar cinci romane. ’97; ed.; tarabe; Dna. G., scrisorile, ed..
§
Atitudinea culturalã a lui Gracq nu l—a dus la desconsiderarea lui Lovecraft, Tolkien şi Verne. Nu s—a dezis de ei.
§
Pe Rimbaud, pe Lautréamont—nu numai i—a admirat, ci i—a şi urmat în practica literarã—a ‘scris ca ei’.
A fost rimbaldian, cum se zice, şi lautréamontian, în ceea ce a scris. A preluat ceva de la ei. Li s—a asociat. Pentru el, aceastã genealogie merge pânã la romantici—nemţi şi nu numai.
§
Stendhal, imagine a fericirii literare plenare şi integrale, la 11 ani.
§
Tripla afirmare, la Gracq—Iisus înviat (Emaus), latina imnurilor, forţa cuvintelor Lui Iisus. Elementul catolic şi creştin, acela latin—medieval.
§
Existã o eleganţã care tinde sã restabileascã fiinţa în adevãrul ei—ceva elementar şi necesar—ea aduce sau dã dimensiune. Ea vorbeşte despre un strat profund şi spiritual. O supraveghere, o eleganţã—care nu—s falsificare sau artificializare sau vanitate—ci dimpotrivã.
§
Un grobian care se imagineazã sofisticat.
§
Aiureli.
Profesionalitatea.
Modernism. Ştiinţa. Prejudecãţi. Mã vãd drept un modernist.
Cuvinte şi realitãţi. Tradiţionaliştii au mai ales cuvinte—divorţate cel mai adesea de orice realitate.
§
Tradiţionalismul reificã şi convenţionalizeazã religia, reducând—o la un cod; liberalismul o intelectualizeazã, printr—un reducţionism care o priveazã de afectivitate.
‘Explicaţiile’ iau locul iubirii, al dorului dupã Iisus, al aspiraţiei ardente de a fi cu El. Gesturi mecanice la unii; teorii şi ‘explicaţii’ la ceilalţi, urmând modele intelectuale ale vremii şi sacrificând afectivitatea.
§
Jaloux şi ceilalţi beylişti.
§
PAROHIALISMUL culturii clericilor. Frapanta lor incompetenţã culturalã. Cum se pot ei pronunţa despre o culturã pe care nici n—o cunosc, cãreia îi sunt strãini, pe care n—o simt, care nu le spune nimic şi nu înseamnã nimic pentru ei? În cel mai bun caz, au citit în seminar ceva Dostoievski, ceva Kant şi nişte catolici francezi. Apoi se pronunţã despre cultura modernã apuseanã, care le—a rãmas perfect strãinã. Cultura modernã vesticã nu se reduce la cei câţiva autori laici citiţi de ei în seminar.
Cãrţile acestei impozante culture seculare nu le spun, de fapt, nimic, nici nu îi intereseazã, le ignorã. Cultura lor rãmâne parohialã şi rudimentarã, schematicã şi anostã. Ridicol este cã se erijeazã în teoreticieni ai relaţiei dintre religie şi aceastã culturã vesticã. În anii formaţiei, cultivarea lor a fost una cu ţârâita, nefireascã.
Religia şi cultura secularã modernã apuseanã.
§
Creaţie narativã beylistã—Gobineau mai întâi, apoi Jaloux şi interbelicii. Progresul prin beylism. Progresul literar ca beylism. Pentru o istorie a beylismului literar (Pavese, Lampedusa, Gobineau, Barbey, Jaloux şi grupul sãu).
Numai imitaţii fade, inexpresive, flasce.
§
Tradiţionaliştii fac din religie un ansamblu de gesturi mecanice, o sacadare, o cadenţã, un ritual; progresiştii fanatici şi extremişti o reduc la un sistem abstract de explicaţii şi de ‘demitologizãri’ vane, din care orice legãturã vie cu Dumnezeu—aşadar orice religie—a dispãrut, s—a evaporat.
Ambele tabere se refugiazã în ceva care face cu neputinţã situarea faţã de Dumnezeu —o fac imposibilã sau superfluã.
Unii denatureazã şi falsificã, reificând; ceilalţi subţiazã, dilueazã, anihileazã prin abstracţiune. Unii par prea tipicari—iar ceilalţi, prea aerieni, prea abstraşi.
§
Pavese şi Camus spun lucruri diametral opuse despre Hemingway—unul vede în el pe noul Beyle, iar celãlalt, un surogat—cãruia originalul îi este infinit şi în orice chip preferabil. Iar americanul însuşi refuzã explicit afilierea şi dezminte influenţa.
§
Chiar în articolul despre culegerea de nuvele gracqiene se vorbeşte despre situarea celor douã nuvele într—un fel de continuitate cu ultimele douã romane.
§
Despre estetica prerafaelitã a lui Gracq.
Prerafaelitism literar.
§
Pe Gracq legendele bretone îl interesau ca necreştine.
§
Acest surrealist se interesa de geografie şi politicã, chiar de comunism. Contrazice nişte clişee. Visele lui, romanescul, nu îi tãiau gustul pentru geografie, comunism, chiar … leninism; un neconvenţional.
Visãtorul, cititorul romanticilor nemţi fãcea casã bunã cu geomorfologul şi geologul avizat.
La el e vorba mai întâi despre o spiritualitate.
§
Ieri m—am gândit la iubirea Mihaelei Ch., la firea ei, la nevoile ei emoţionale şi fizice, la ingratitudinea şi la modul prostesc cum m—am comportat.
Ar mai putea ea primi pãrerile mele de rãu?
M—a strãfulgerat acest regret, care se aflã la fundaţia existenţei mele afective—ingratitudinea inexplicabilã faţã de ea.
§
Alteori îmi refuzã atingerea ei, atingerea degetelor ei.
§
Anomalia ca un beylist sã se iroseascã pe subiecte de seminarist şi pe oţãrâri antitradiţionaliste; în religie sunt un modernist.
§
Pentru mine, modernismul multiform a fost ceva orânduit de Dumnezeu, o lucrare providenţialã, un semn al purtãrii de grijã a Lui Dumnezeu. Eu interpretez apariţia lui drept un act providenţial. Existã în el confuzii şi erori—ca şi în literature creştinã postapostolicã. S—a greşit—nu e ceva nefiresc.
O şansã datã de Dumnezeu religiei.
O interpretare misticã a istoriei teologiei.
Modernismul e sensul vrut de Dumnezeu pentru religie—dupã nefastul experiment liberal, liberalo—renaniano—hegelian.
§
Un Beyle hedonic, ceva mai religios, ceva mai cultivat, mai avid de lecturã—şi modernist.
§
Unele vor sã se dea—altele vor sã fie luate.
§
Impudoare patologicã, mahalagism eliadesc (v. aprecierea lui D. Toma despre indiscreţia tânãrului Eliade—gafa cu savantul italian insultat).
Francheţea neavenitã—ignorarea semitonurilor, a penumbrei discrete.
§
Gracq, Lampedusa, Pavese, ca sã nu mai vorbesc despre Taine, nu—l urmau pe Beyle unde nu e de urmat—în semidoctism, în desconsiderarea literaturii, în judecãţile literare sumare şi sãrace. Nu aşa, nu în asta vroiau ei sã fie ca Beyle. Ţinteau mai sus.
§
Despre Walken, ‘Vânãtorul de cerbi’, traduceri/ subtitrãri, Ţãranu, Tourette, Georgescu, urologi, Fãtu, Burlea. Versete, pictoriţa.
§
Strident.
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Roger Waters 87 'Radiowaves'; FFMS ’79.
§
Nefanatizat.
§
Ca ‘Roşu şi negru’.
§
Ceea ce mã urâţeşte.
§
Ce sã iubeascã.
§
Existã stendhalienii ca Nietzsche şi Taine, şi aceia ca Gracq, Chartier, Giono, Lampedusa, Pavese.

Gânduri la Înãlţare

Gânduri la Înãlţare





Iisus nu a înviat pentru a—si relua existenţa pãmânteascã, nici pentru a—şi continua traiul împreunã cu ucenicii. El nu înviazã pentru a continua sã trãiascã în felul în care o fãcuse. Viaţa Lui e, de—acum, altã viaţã. Altceva vrea Tatãl cu Iisus, de—acum. Supliciul n—a avut ca scop sã—L arate indestructibil fizic, ci sã Îi aducã intrarea în slavã. Acestã dimensiune a slãvirii Fiului de cãtre Tatã este una importantã. El Îşi va continua existenţa, în alt mod; iar lucrarea Lui o continuã Tainele Bisericii. Existenţa de înviat nu mai e compatibilã cu traiul pãmântesc, nici nu suportã o reluare a acestuia. Nivelul existenţei este altul. Iisus intrã într—o existenţã pe deplin obiectivã şi universalã. Iisus nu învie ca o revenire la ceea ce fusese, ca o reluare a ceea ce fusese. Învierea antreneazã o schimbare.
Fãrã Calcedon şi fãrã cristologia romanã, care e cristologia Noului Testament, sãrbãtori ca Înãlţarea nu pot fi înţelese şi interpretate, ele devin simple semne neinterpretabile, cãrora nu le corespunde nimic în ordinea obiectivã. E nevoie de umanitatea deplinã a omului Iisus Nazarineanul pentru a pune în perspectivã aceste noţiuni istorice ale unei iconomii divino—umane. La Înãlţare, ceva real, obiectiv se petrece cu sfânta umanitate a Lui Iisus: Iisus nu e numai ‘manifestare a divinului’, un vehicol vizibil al divinului, o teofanie ca cei trei de la Mamvri—ci e Fiul Omului, piscul creaţiei, cel înainte vestit de prooroci. Cu El, se atinge un prag ontologic inexistent anterior—istoria e sporitã, umanitatea are un mijlocitor—pe Care nu—L avusese, pe Care—l dories fiindcã nu—L avusese—nu numai fiindcã nu se ‘manifestase’ încã. Aceste lucruri sunt interpretate în istorie, pe care o transformã—iatã, istoria şi firea, firea întreagã, au un Împãrat pe care nu—L avuseserã înainte, pe care—L doriserã câtã vreme nu L—au avut.
Ceva nou s—a ivit—ceva proorocit, vrut, aşteptat, dorit, şi care nu existase înainte, care nu lucrase înainte. Mintea multora, chiar creştini, se poticneşte încã de acest dinamism neotestamentar. O nouã Împãrãţie începe. Ceva s—a schimbat; înnoirea s—a produs. Iisus pãşeşte în demnitatea Lui de Împãrat. Ceea ce fusese numai proorocire, devine realitate. Nu e numai ‘adeverire’, ci de—a dreptul realizare, înfãptuire.
Cãci viaţa Lui Iisus n—a fost o formalitate, nici numai pedagogie. Relaţia noastrã este cu Iisus Cel Înãlţat.
La Fapte 7, 56, Ştefan Îl vede pe Iisus ‘de—a dreapta Lui Dumnezeu’, aceasta este referinţa lui misticã. Acestui Iisus ‘stând de—a dreapta Lui Dumnezeu’ (Fapte 7, 55) I se adreseazã Ştefan. La Fapte 10, 42, Iisus este afirmat drept ‘Cel rânduit de Dumnezeu sã fie judecãtor al celor vii şi al celor morţi’. Evanghelia Sf. Marcu spune cã Iisus ‘S—a înãlţat la Cer şi a şezut de—a dreapta Lui Dumnezeu’ (Marcu 16, 19); iar la Matei se aflã ceea ce constituie, într—un fel, chiar cheia evenimentului Înãlţãrii: ‘iatã Eu cu voi sunt în toate zilele, pânã la sfârşitul veacului’ (Matei 28, 20)—dând dimensiunea misticã a evenimentului. 1 Petru 3, 22 dã o lecturã la obiect: ‘este de—a dreapta Lui Dumnezeu, şi se supun Lui îngerii şi stãpâniile şi puterile’. Iar la 1 Petru 4, 4 scrie cã Dumnezeu Se slãveşte întru toate, ‘prin Iisus Hristos, Cãruia Îi este slava şi stãpânirea în vecii vecilor’. Întâia Epistolã Soborniceascã a Sf. Ap. Petru este stãpânitã de acest sentiment al slavei Lui Hristos (v. şi 1 Petru 1, 21; 4, 13).
1 Ioan 1, 7 spune cã sângele Lui Iisus ‘ne curãţeşte pe noi de orice pãcat’, 1 Petru 2, 24 spune cã ne—am vindecat cu rana Lui.
Marele poem al Lui Iisus Cel Înãlţat se aflã la Apocalipsa 1, 13—18; 5, 6—14; 12, 10—17; 14, 1—5; 19, 9—16; 22, 9—16. Iisus îi apare vizionarului în felurite chipuri, chipuri ale biruinţei, ale triumfului.
Iisus înãlţat este Iisus aşezat de cãtre Dumnezeu la dreapta Sa. Tonul scrierilor neotestamentare lasã sã se înţeleagã faptul cã autorilor acest parcurs li se pãrea unul absolut firesc: sentimentul lor nu este acela cã Iisus ‘ne—a fost luat’, ci cã a fost înãlţat la dreapta Tatãlui. Luca spune cã ucenicii ‘s—au întors în Ierusalim cu bucurie mare’ dupã Înãlţarea Lui Iisus. Nu e loc de întristare la ei. Pe ucenici, Iisus îi înştiinţeazã: ‘Datu—Mi—s—a toatã puterea, în Cer şi pe pãmânt’ (Matei 28, 18). Iisus înãlţat este Iisus al acestei depline puteri.

Sf. Luca al Crimeii şi cristologia prologului ioaneic

Sf. Luca al Crimeii şi cristologia prologului ioaneic





Sf. Luca al Crimeii expune în predicile sale o cristologie esenţial monofizitã, aceea a ‘existenţei mai înainte de veci a Domnului Iisus Hristos’, o cristologie anticalcedonianã; învãţãtura Evanghelistului Ioan, pescar sau nu, nu este aceea a preexistenţei Hristosului, ci a preexistenţei centrului divin al fiinţei Sale, iar Ioan vorbeşte despre dumnezeirea Lui Iisus în douã trepte—întâi, Îl identificã pe Iisus cu mintea sau gândirea creatoare a Lui Dumnezeu, cu expresia Lui lucrãtoare; pentru ca, apoi, sã spunã cã mintea dumnezeiascã e Însuşi Dumnezeu. De notat cã Ev. Ioan nu vorbeşte despre Tatã şi Fiu, ci despre Dumnezeu şi mintea lui; el nu învaţã preexistenţa Fiului—intenţie teologicã ce i—ar fi fost strãinã—ci pe aceea a Cuvântului, a gândirii lucrãtoare dumnezeieşti; Arie va interpreta acest prolog ca pe o învãţãturã despre existenţa fiinţei complete a Lui Iisus Hristos—fiinţã cãreia îi va atribui creaturalitate. N—aş numi cristologia aceasta a prologului ioaneic una incomplete, însã una care are nevoie de explicitare şi, implicit, de completare—exact ceea ce a adus Tomul lui Leon.
O pantã greşitã în aceastã direcţie e tocmai aceea a lui Arie—care, la fel, Îl identificã pe Iisus cu Logosul, numai pentru a postula apoi creaturalitatea Logosului. Aşa, de la Arie, se va da, prin unilateralitate, ‘lupta pentru salvarea fiinţei complete a Lui Iisus’—basculând—o fie în creaturalitate, fie în dumnezeiesc. Cuvântul Bisericii avea sã fie spus în Tomul lui Leon—Iisus începe sã existe abia la Buna Vestire, cãreia fireşte cã nu i—a preexistat; El aparţine deopotrivã creaturalitãţii şi increatului. Acesta este paradoxul fiinţei întregi a Lui Iisus. Trecând drept mai pioasã şi mai decisã, greşeala monofizitã, ca simplificare şi dezechilibru, a ajuns sã fie eroarea curentã în creştinãtatea evlavioasã—considerarea Lui Iisus din Nazaret drept al doilea Ipostas al Sf. Treimi. Însã Iisus din Nazaret, o spune Tomul leonin, nu e numai aşa, nici numai aşa: însã e deopotrivã aşa şi aşa—creat şi necreat, omenesc şi dumnezeiesc. Doctrinã paradoxalã şi raţionalã, de o vertiginoasã altitudine teologicã şi, în consecinţã, ignoratã şi rãstãlmãcitã.
Succesul monofizitismului e succesul evlaviei zeloase, ca şi al grabei de a securiza o poziţie şi de a da primat unei izbânzi doctrinare imense şi inestimabile (în cazul de faţã, realizarea limpede a adevãratei dumnezeiri a lui Hristos). Însã el reprezintã un ‘prea puţin’: cãci este unilateral, dezechilibrat, stângace. Nu spune destul; spune prea puţin, şovãie, rãtãceşte, rateazã. Accentuarea tendinţei monofizite a pãrut sã contracareze, însã, cãderea într—o eroare mai gravã, şi s—a considerat cã, în termeni de unilateralitate, e mai bine sã se creadã despre Iisus Nazarineanul cã ar fi ‘numai Dumnezeu’, decât ‘numai creaturã/ numai om’. Aceasta este o judecatã pragmaticã şi relativã; scopul instruirii creştine nefiind ajungerea la o eroare convenabilã—ci numai la adevãrul deplin.
În acest sens, trebuie repetat cã Hristos Kyrios n—a existat ‘mai înainte de veci’; ci dumnezeirea cu care s—a unit omul creat la Buna Vestire a existat dinaintea timpului, fiind Dumnezeu.
Instinctiv, monofizitismul a apãrut ca fiind de preferat adopţionismului, nestorianismului şi mitologiei fumegoase ariene; aceasta l—a consacrat ca eroare curentã şi rãstãlmãcire banalã.

Prologul ioaneic are o cristologie, şi spune câteva lucruri; mesajul sãu foloseşte, în ceea ce priveşte înomenirea Logosului, sintaxa şi limbajul transformãrii, şi existã aici o ambiguitate inerentã, cu alte cuvinte formularea aceasta e un pic vagã. El nu vorbeşte despre preexistenţa Lui Iisus Nazarineanul, ci despre identitatea Lui metafizicã. Cu vremea, s—a vãzut cã acest mod de a vorbi poate da naştere la rãstãlmãciri; ca atare, Tomul leonin a corectat tendinţa de a unilateraliza doctrina faimosului prolog. Aşa cum ar spune—o cercetãtorii, prologul ioaneic porneşte ‘de sus’, şi dinaintea Întrupãrii. Mai înaintea Întrupãrii, exista Cuvântul lucrãtor al Lui Dumnezeu, mintea Lui activã; iar aceastã minte S—a înomenit ca Mesia. Sã admitem cã aceastã concluzie cu care cartea Ev. Ioan începe, nu spune chiar aşa de multe. Ce înseamnã aceastã înomenire? Care mai e raportul fiinţial între produsul sau rezultatul înomenirii, şi ceea ce s—a înomenit? Adesea prologul cele de—a patra Evanghelii pare cã e fãcut sã spunã lucruri pe care, de fapt, nu le—a spus.

etsi per carnalem nativitatem ex Virgine apparuit in carne natus

etsi per carnalem nativitatem ex Virgine apparuit in carne natus



Predica lui Severian al Gabalei [1], tradusã de formidabilul patrolog care este Dr. Peter Gilbert, formuleazã câteva definiţii despre Logos, vorbind despre Fiu din punctul de vedere al preexistenţei Sale eterne. Condiţia umanã a Mântuitorului este formulatã aşa: ‘et idem homo cum hominibus, non decidens a divinitate, etsi incarnatus comperitur’.
Cristologia Ep. Severian este aceea, orientalã, a ‘transformãrii’: ‘homo factus est’, ‘per carnalem nativitatem ex Virgine apparuit in carne natus’ (nu a ‘unirii’, sau a ‘omului asumat’). Pentru mine, termenii acestei cristologii a ‘transformãrii’ (‘Logosul ‘devine’ om’) sunt relativ problematici, fiindcã dau naştere unor dileme mai vaste decât acelea cãrora pretind sã le rãspundã; ei sunt, însã, cuvintele Ev. Sf. Ioan.
Îmi place aceastã propoziţie: ‘non erant ab ipso vacui cœli et terra universaque creatura’. Deasemeni, aceasta: ‘Unum baptismum et unam Ecclesiam Paulus prædicat’.
Oameni al cãror interes este adevãrul, ca Dr. Gilbert, se intereseazã, azi, înafara unor considerente profesionale sau de rutinã ternã, de teologia Episcopului Severian al Gabalei. Suntem martori bucuroşi. În urmã cu trei zile vãzusem pe blogul lui Pearse cã acesta a scris despre Severian; iar ieri am avut bucuria de a regãsi subiectul sub pana inspiratului Dr. Gilbert. Severian al Gabalei, subiect pentru oameni inteligenţi şi subtili, ai cãror contemporani ne putem mândri cã suntem.


NOTE:

[1] In magna die luminum, Jerosolymis prolata. De fide, deque generatione Filii ex Patre, rostitã la Ierusalim pe la 390 sau 396; versiunea latinã porneşte de la aceea armeanã, originalul grec fiind pierdut.
Doctorul Gilbert informeazã cã Jugie a scris despre Severian, într—un studiu din 1911, folosind textul latin al lui Jean-Baptiste Aucher.

‘Începãturã celor adormiţi S—a fãcut’

‘Începãturã celor adormiţi S—a fãcut’




Semnificaţia cvadruplei relatãri biblice despre viaţa, moartea şi Învierea Lui Iisus mi se pare a fi aceea cã nicio voce umanã nu e suficientã pentru a da o idee despre Iisus; e necesarã, de aceea, o coroborare. Imaginea datã de câte un singur povestitor ar fi incompletã —poate chiar falsã. E nevoie ca patru unghiuri sã fie puse la dispoziţie, pentru ca esenţialul sã devinã accesibil, iar accidentalul sã aparã ca atare. Nu amploarea factologiei impunea aceastã pluralitate de naraţiuni, ci intuiţia adâncului istoriei Lui Iisus.

Învierea Lui Iisus

Învierea Lui Iisus




Învierea este rãscrucea şi interpretarea vieţii Lui Iisus; ea ne instruieşte în mai multe privinţe: cã viaţa pãmânteanã a Lui Iisus are o dinamicã ascendentã, nu se isprãveşte în banalitate şi anonimat, sau în accidental, în contingent. Ea cunoaşte o ascensiune: de la ceva, de la o condiţie, se trece la altceva. Existã o bãtãlie de dat; Iisus o dã, şi învinge.
Apoi, cã Iisus învinge nu prin actul izolat al crucificãrii, ci prin întregul vieţii Lui, prin întreaga Lui viaţã, trãitã aşa cum se cuvine—deterioratã, hãcuitã de violenţa lumii, şi salvatã prin persoanã, prin ipostas, în lumina umanitãţii înãlţate.
Apoi, cã Învierea face posibilã şi semnaleazã trecerea cãtre adevãratul scop: ascenderea omului Iisus la plinãtatea vieţii dumnezeieşti. Acesta este conţinutul real al biruinţei Lui Iisus. Învierea e slãvirea omului Iisus şi înãlţarea Lui la rangul cuvenit.

Mai mult decât crearea unui climat emoţional, sau decât transpunerea într—o anume emoţionalitate, se poate spune despre riturile Bisericii cã prelungesc sau continuã gesturile şi acţiunile Lui Hristos, vehiculeazã energia Lui, aceasta fiind semnificaţia şi funcţia realã a riturilor sacre. Forţa lor realã vine din aceea cã ele nu pot repeta sau relua o anume secvenţã istoricã, ci au o anume relaţie cu ea, relaţie care ţine seama de istoricitate, de caracterul de istorie al acţiunilor petrecute. Hristos odatã înviat, nu mai moare. Nici nu va mai fi din nou, vreodatã, în mâinile cãlãilor. Riturile Bisericii, aşadar, nu repetã istoria, ci îi distribuie energia. Riturile sunt comunicãri ale acestei energii. (Fiind vorba despre lucrarea Lui Hristos, aceastã energie comunicatã de riturile Bisericii trebuie gânditã în termenii sinergismului, nu ai monergismului.)

CRUCE, STEAG ÎMPĂRĂTESC. TEOLOGI AI CRUCII. DUMINICA VENERĂRII SF. CRUCI

CRUCE, STEAG ÎMPĂRĂTESC. TEOLOGI AI CRUCII. DUMINICA VENERĂRII SF. CRUCI


‘Bucuria tuturor, Hristos, adevărul, lumina, viaţa şi învierea lumii, celor de pe pământ S-a arătat cu a Sa bunătate şi S-a făcut chip învierii, dând tuturor dumnezeiască iertare’ (Condacul slujbei lui Lazãr).


‘Aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţã veşnicã’ (Iuda 1, 21).



Marele capitol cristologic al Întâiei Epistole soborniceşti a Sf. Ap. Petru abordeazã interpretarea Crucii, la I Petru 2, 21—24; şi scrie: ‘El a purtat pãcatele noastre, în trupul Sãu, pe lemn, pentru ca noi, murind faţã de pãcate, sã vieţuim dreptãţii: cu a Cãrui ranã v—aţi vindecat’. Cristologia acestui document creştin este orientatã de soteriologie (‘Fiind nãscuţi din nou …’, I Petru 1, 23). La Evrei 9, 24—28 se vorbeşte despre jertfa Lui Hristos, discutatã în contextul arhieriei Sale: ‘ci acum, la sfârşitul veacurilor, S—a arãtat o datã, spre ştergerea pãcatului, prin jertfa Sa’.
Cristologia Colosenilor se referã la iconomia jertfei Lui Hristos: ‘Şi printr—Însul toate cu Sine sã le împace, fie cele de pe pãmânt, fie cele din ceruri, fãcând pace prin El, prin sângele crucii Sale’ (Coloseni, 1, 20).
Sf. Vasile scrie despre Cruce în corelaţie cu Botezul, care este, pentru el, un fel de Sacrament al Crucii: ‘botezul cu apã, care este asemãnarea crucii şi a morţii’ (‘Despre Botez’). ‘Apã, care este asemãnarea crucii, şi a morţii, şi a mormântului, şi a învierii morţilor’. Prin Crucea Lui Hristos, creştinul este înmormântat în curãţie, în curãţia şi vrednicia Crucii Lui Hristos, îşi face din chiar jertfa Lui Hristos un mormânt.
Sf. Vasile mai aratã şi cã cel botezat este ‘împreunã rãsãdit cu Hristos întru asemãnarea morţii Lui’. Şi, mai departe: ‘prin sângele Lui Hristos se dezbracã de omul cel vechi’.
Viziunea Sf. Vasile este dinamicã şi soteriologicã, la fel ca şi aceea a autorilor neotestamentari—Crucea ca instrument de mântuire, de eliberare, ca unealtã a eliberãrii, Crucea mântuitoare, pe care blestemul s—a prefãcut în binecuvântare, chiar în revãrsarea îmbelşugatã a Sf. Spirit, cum credea Ap. Pavel. Sf. Vasile explicã amploarea simbolicã a acestui botez cu apã. În Cruce, el vede lucrarea ei, operaţia ei; de unde, indisociabilul optimism.
Acelaşi capadocian are un cuvânt şi pentru cum trebuie trãit postul: ‘Sã fim veseli [în zilele de post], aşa cum se cuvine sfinţilor. Cel trist nu primeşte cununã, iar cel care suspinã nu biruie’ (Prima omilie despre post, 1). Regula optimismului penitenţial este una evanghelicã, şi are legãturã cu lucrarea terapeuticã.

Ap. Pavel spune cã mântuirea provine din ‘revãrsarea din belşug a Sf. Spirit, prin Iisus’ (Tit 3, 5—6).

Sf. Ioan scrie: ‘Cine este cel ce biruieşte lumea dacã nu cel ce crede cã Iisus este Fiul Lui Dumnezeu?’ (I Ioan 5, 5).

Sadoveanu, Stevenson, Lang, galezul, Gracq, Tournier. Tema nerepudierii copilãriei; ceea ce au în comun aceşti cititori. Fideli întâii literaturi cunoscute.
Scott, Dumas, Stevenson, Reade.
Sadoveanu—numai cu Neculce şi Creangã, nu cu Husserl, Bergson, Proust. Moldovenismul exclusiv al lui Sadoveanu (literaturã, istorie).
§
Doyle, Dumas, Verne, Nesin, Istrati,
§
Mama—‘Pãdureanca’, ecranizarea veche a ‘Amintirilor …’ lui Creangã, ‘Rocky II’.
§
E mai puţin important ce titlu are un autor; conteazã ce foloseşti de la el, dacã devii mai sfânt, dacã te îmbunãtãţeşti—indiferent de faptul cã îi acorzi sau nu vreun titlu. Folosul trebuie cãutat aici, în viaţã, în progres, nu în direcţia convenţiilor liturgice; iar restul sunt discuţii de prisos, falsã spritualitate, excedent dizgraţios.
§
Admiraţia veleitarã a apusenilor pentru riturile rãsãritene, inclusiv pentru ceea ce e un pic cam formal, denotã o tendinţã de compensare, nãdejdea cã un exces de sens contrar le va reda ceva din simţul evlaviei. E o tendinţã de a compensa ceea ce e resimţit drept o deficienţã —vor sã corecteze lipsa de suficientã pietate prin contrapunerea a ceva cam formalist pentru gustul meu.
Apusenii vor de la riturile acestea exotice ceva ce nu le poate veni decât numai de la ei înşişi; nu ritualismul rãsãritean va aduce restaurarea evlaviei vestice.
§
Rezultatele gândirii.
§
Însã toate sã fie cântãrite de iubirea pentru Dumnezeu. Inclusiv, sau mai ales, modul cum e cititã/ abordatã literatura religioasã.
§
O înţelegere foarte denaturatã şi improprie a sfinţeniei, la ‘ortodocşi’, o înţelegere deformatã şi confuzã, cãzutã în puerilitate; chestiunea autoritãţii patristice constituie numai vârful aisbergului.
§
Mai degrabã prin ‘împerecheri’ şi juxtapuneri fericite.
§
A sesiza imperfecţiunea unei gândiri sau a unei teorii. Împotriva acestei priceperi nu pot nimic.
§
Memorialisticã; marile basme, ‘Harap …’, ‘Capra …’, ‘Soacra …’, poveştile; manuale şi literaturã didacticã; nuvelele, ‘Nichifor …’, poveştile licenţioase. [--o taxonomie a scrierilor lui Creangã--]
§
Ca Neculce şi Creangã:--Shakespeare, Homer, Manzoni, Goethe ….
§
Când cei de anvergura umanã şi intelectualã a Sf. Augustin şi a capadocienilor se aflau de partea creştinismului ….
§
Patrologul american Gilbert îl celebreazã pe Swete.
§
Falsa perspicacitate psihologicã—de fapt, izmenirea şi vanitatea iconarului—în fond, impostura lui.
§
Ce existã sub aceste veşminte strãlucitoare. Clivajul.
§
Cu clericii nu trebuie uitat niciodatã cã nu e vorba, în ceea ce spun, numai despre adevãr, ci şi despre prudenţã, iconomie, alte considerente, pastorale sau de alt fel; ei nu joacã având toate cãrţile pe masã. Ţin, cu seninãtate, lucruri ascunse, mai şi felicitându—se pentru prudenţã, etc..
§
A scrie despre actriţe. Diverse forme literare, eseistice, ca dãri de seamã sau ca ingenioase ‘juxtapuneri’, utilizând dispunerea ca paragrafe pentru a alterna perspectivele. Se poate face. Resursele tipografice.
§
Rozanov; Bloy; Claudel; romancierii; savanţii. Creaţia. Creativitatea. Emoţia.
§
Scrisul: un fel de imagine, însã simbolicã, a existenţei. Imagine, însã reflectatã, elucidatã.
§
Cine acordã un loc prea mare supranaturalului îl şi abstractizeazã—îl reduce, de fapt, la ceva abstract; la asta duce supralicitarea iraţionalã a supranaturalului, gândirea clisoasã, confuzã.
§
Spiritualul nu e opus biologicului—însã e diferit, copleşitor de diferit. Eu aş accentua nu opoziţia, ci diferenţa; aceasta mi se pare a fi primarã. Din ceva relativ banal, anost, apare ceva extraordinar, nou şi creator.
§
Experienţa lui Gracq, Sadoveanu, Tournier şi Stevenson, nu aceea a Dnei. Tartler şi a lui Gide.
§
Ca Swete la Gilbert—Verne, Stevenson, Kipling, Scott, Dan, Féval, Carroll. A merita.
§
Aprecieri—şansa de a şi fi—literatura copilãriei—Stevenson, Lang, galezul, Gracq, Tournier, Ralea.
§
Şi pe mine experienţa, şi mai întâi chiar cea personalã, m—a îndrumat cãtre ceea ce pretinde Gilbert unei teorii—criteriul, deschiderea, falsificabilitatea, raţionalitatea sau necircularitatea; testabilitatea, caracterul de a putea fi testatã, ‘declinatã’, confirmatã, probatã. Ca şi lui Gilbert, îmi repugnã teoriile ‘inexpugnabile’, modelele autiste, nefalsificabile, autopostulante. Teoriile care pun cãpãstru, nu propun sã acompanieze. Teorii, de aceea, ‘bidimensionale’, abstracte.
În absenţa unui criteriu, teoriile acestea ‘în aer’, ‘în abstract’, sunt inutilizabile, neabordabile, ermetizate.
§
Gracq reprezintã, chiar mai mult decât Sebastian şi Paleologu, ideea mea de criticã literarã vie care meritã (sã fie scrisã). O mare eseisticã analiticã şi ingenioasã. Într—un sens, Gracq este (nu numai cel mai mare, ci şi) unicul; şi unicul în mãsurã sã dea o idee despre ceea ce poate critica literarã.
§
Keenan despre Hauer;
§
Adesea, când schismaticii rãsãriteni vorbesc despre ‘Bisericã’, subînţeleg ‘Liturghia’, care pentru ei rezumã, codificã şi exprimã Biserica; ba încã s—ar mai putea spune un cuvânt şi referitor la atitudinea lor liturgicã.
§
Citirea Apocalipsei la egipteni; la Luther, la Calvin şi la Sf. Grigore Nazianzenul. Jefferson gândea ca primatul anglican actual.
§
Teologi şi creştini ca Swete denunţã, implicit, insipiditatea şi inarticularea clericilor de azi, pierderea gustului asupra cãreia avertizase Iisus. El face sã reiasã, prin contrast, meschinãria şi rizibilul progresiştilor flasci de azi, cuvântul lor fãrã importanţã. El este exemplar, iar ei, ridicoli şi jalnici. El e unul din marii exponenţi ai creştinismului antebelic; aratã cum ar trebui sã arate un teolog creştin, ce atitudine e de aşteptat de la un cleric creştin.
§
‘Autoritatea’ teologic—spiritualã a Reformatorilor e pânã la urmã ceva lipsit de sens; ceva vag şi lipsit de înţeles.
§
Azi, la cabinet, reflectând la o posibilã explicaţie alternativã a teozei, în alţi termeni decât aceia palamişti conscraţi de Sinoadele constantinopolitane ale sc. XIV, regãsesc natural gândirea ‘arhetipicã’ a capadocienilor, principiul asemãnãrii divine, chipul secret. Cel puţin aceastã mişcare a gândirii Mitropolitului IZ pare naturalã.
Aceasta pare a fi alternativa care îi apare spontan gândirii. Acest ‘personalism’ capadocian nu e o invenţie a lui IZ, ci este un umanism de tip antic foarte prezent la Pãrinţii respectivi.
Omul ca imagine a arhetipului dumnezeiesc apare ca alternativa patristicã la învãţãtura despre energiile necreate.
§
Inspiraţia pentru douã eseuri (pe alese—cinci cãrţi de Verne; Sf. Cruce). Poezia; Biblia, Proorocii.
Crucea la Sf. Pavel şi Vasile.
§
Realitatea şi convenţia.
§
Aegidius de Colonna ca tomist; şcoala teologicã augustinianã.
§
Swete şi isihaştii ruşi.
§
A discuta cãrţi, filozofie, religie, literaturã, romane, genuri, SF, muzicã. A ierarhiza—cãrţile.
§
‘A little over a year ago I bought, very cheaply, a near-complete set of Sir Walter Scott's novels. They're nearly one hundred and twenty years old, and yet the pages were all uncut until I began to read them. When I started Waverly I couldn't avoid thinking about how many homes or libraries or used bookstores this set must have wandered through in twelve decades, with no one to read them, waiting for me to find them’.
§
Ce ton iau discuţiile adevãrate, care nu—s rãţoieli şi oţãrâri.
§
O interpretare a Transfigurãrii de pe Tabor se aflã la II Petru 1, 16—18.

Duminica Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului şi taumaturgul; Transfigurarea de pe muntele Tabor

Duminica Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului şi taumaturgul; Transfigurarea de pe muntele Tabor




Succesiunea duminicilor Triodului este una foarte semnificativã:--se începe cu teologia foarte înaltã şi tardivã a Patr. Nichifor şi a Sinodului antiiconoclast; se continuã cu teologul harului şi al teozei; se merge mai în profunzime, spre venerarea stindardului de biruinţã al Lui Hristos; se urmeazã cu şcoala asceticã a isihastului sinait; Triodul se încheie cu lucrarea cea mai profundã a harului, în viaţa unei persoane desfigurate de rãu, de pãcate. Într—un sens, se trece de la discursul despre lucrurile cele mai înalte şi sublime, la acela despre lucrurile cele mai prozaice şi mai profunde—spre temeliile umanului deteriorat de rãu. Întâmplarea transferurilor unor sãrbãtori în duminicile Postului a conlucrat la realizarea acestei armonioase dispuneri.
Triodul începe cu elaborãri teologice, cu nişte mari creatori de teologie, expresii ale unor faze înalt diferenţiate ale culturii teologice, cu sãrbãtorirea unor teologi—iconodulii de la cel de—al şaptelea Sinod ecumenic şi Grigore, Arhiepiscopul Tesalonicului; are în mijloc Crucea, şi continuã cu asceţii—un monah sinait şi o pocãitã a cãrei existenţã aratã pânã cât de jos consimte harul dumnezeiesc sã coboare—de fapt, cât de în profunzime descinde, cât de în adânc coboarã pentru a tãmãdui şi a reface în acord cu arhetipul divin, şi cât de folositoare sunt pocãinţa şi harul care îi corespunde. Cea mai înaltã teologie conduce, cu alte cuvinte, cãtre asprimea ascezei.

Milioane de catolici de tradiţie bizantinã (slavi, melkiţi, români) sãrbãtoresc în a doua duminicã a Triodului pe Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului—sãrbãtoare instituitã probabil cãtre mijlocul sc. XV, în deceniile ce au urmat Conciliului de la Florenţa, probabil chiar în Istanbulul ocupat de musulmani.
Catolicii vãd în Sf. Grigore mai ales un neîntrecut omilist şi mariolog, ca şi pe teologul divinizãrii. În plan teologic şi ecleziologic, isihastul athonit dezaprobase atitudinea conciliantã a Patr. Vekkos, împotriva cãruia a şi scris. Identificarea sa simbolicã cu rezistenţa curentului bizantin antilatin nu e chiar neîntemeiatã. Dealtfel, nu e singurul mare teolog rãsãritean care sã îi fi antipatizat pe apuseni.
Originea sãrbãtorii ar fi, cum am spus, Ţarigradul primilor ani ai ocupaţiei mahomedane. Savanţii vorbesc de intervalul 1445—1545. Este posibil ca prãznuirea aceasta sã fi fost decisã în vremea patriarhatului lui Scholarios, care ar putea sã fie şi autorul slujbei. S—a arãtat cã aceasta nu e decât o prelucrare a slujbei originale, scrisã de discipolul palamist Kokkinos.

În Duminica Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului, în bisericile de rit latin s—au citit lecturile Transfigurãrii de pe muntele Tabor: una din Evangheliile Schimbãrii la Faţã (Luca) şi Filipeni 3 (‘Hristos, care va schimba la înfãţişare trupul smereniei noastre …’).
Se poate interpreta cã Schimbarea la Faţã este împlinirea promisiunii abia fãcute de Iisus (‘Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pânã ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împãrãţia Sa’, sau ‘împãrãţia Lui Dumnezeu, venind întru putere’).
La Matei 17, 12, Iisus spune cã pãtimirea lui Ioan a fost urmarea ignoranţei cãrturarilor, la fel cum va fi şi propria Sa moarte. Deasemeni, mai spune cã funcţia lui Ioan a fost de a ‘aşeza la loc toate’.
Numai la Luca se aratã despre ce vorbea Iisus cu cei doi prooroci (‘despre sfârşitul Lui’). Transfigurarea de pe Tabor este parte a pregãtirii Lui Iisus pentru pãtimire. Nu poate fi interpretatã ca experienţã senzorialã a dumnezeirii, ca vedere senzorialã a Lui Dumnezeu, Dumnezeu neputând fi vãzut trupeşte; aceastã întâmplare enigmaticã face, de fapt, pandant pogorârii Spiritului la botezul în Iordan al Lui Iisus.

Transfigurarea de pe muntele Tabor este unul din cele mai bine autentificate episoade ale vieţii Lui Iisus; îl descriu şi Matei (17, 1—13), şi Marcu (9, 2—9), şi Luca (9, 28—36). Exegeţii mai noi se prefac a nu vedea ce corespondent istoric ar putea sã aibã aceste relatãri sinoptice, care însã sunt remarcabil de unitare (la Matei existã strãlucirea feţei şi luminozitatea hainelor, propunerea lui Petru, norul, frica ucenicilor, porunca Lui Iisus; la Marcu avem strãlucirea de nea a hainelor, propunerea lui Petru, norul, porunca Lui Iisus; la Luca, strãlucirea îmbrãcãminţii, torpoarea Apostoilor, propunerea lui Petru, norul). Un gând bun pentru aceastã zi sunt cele de la Filipeni 3, 10—12 (‘Ca sã—L cunosc pe El şi puterea învierii Lui …’). Încã un gând bun pentru aceeaşi zi vine de la Isaia 1, 17—19—povãţuirile pentru pocãinţã, îndemnurile cele bune, cu fãgãduinţa importantã a deplinei restaurãri: ‘Învãţaţi sã faceţi binele …’.

A scrie despre muzicã, analitic. Pot alege, gracqian, proustian, numai acea muzicã într—adevãr semnificativã pentru mine. Nu e un ‘exerciţiu neutru’, ci alchimic. Autotransparent, sincer, neconcesiv, neaprioric, nearbitrar.
A scrie despre filme ca pentru nişte oameni care nu au auzit încã de ele. [Alte 4+ 6+ 2 filme.]
Keenan despre Franju.
§
Muzicã de semnificaţie artisticã, de frumos artistic.
§
Când se spune despre Flaubert cã nu era inteligent, se vrea sã se spunã, cred, cã Flaubert nu era condus sau guvernat de inteligenţa lui; ingenuitatea lui poate trece drept sentimentalism. Inteligenţã avea, desigur, însã nu ea îl guverna. Lãsa, permitea sã—l ghideze şi altceva decât inteligenţa, în falsa desãvârşire a exclusivismului cãreia nu putea crede.
§
Ocaziile de mãsurare obiectivã a progresului.
§
Mizeria, meschinãria şi formalismul vieţii de credinţã clericale, duhnind a rânced.
§
Întrebat de Patapievici, Ciulei n—a avut mai nimic de povestit nici despre Jenny Acterian, nici despre Marietta Sadova, nici chiar despre Iliu. Şi—a evocat un pic debutul, cu chiaburul ucigaş din ÎN SAT LA NOI (de Iliu şi Georgescu).
Numele lui Gordon Craig a revenit întrucâtva frecvent.
Mai interesant e cã îl considerã pe Constantin drept cel mai mare actor al generaţiei sale, avându—l drept succesor pe Rebengiuc (care i s—a pãrut de a doua mânã în SCRISOAREA PIERDUTĂ, nevrednic de precedentul lui Caragiu în acelaşi rol).
Dintr—un album (GÂNDIRI …), am vãzut decorurile cu cumpene la o piesã a lui Paul Anghel montatã de Marietta Sadova. Mi—a plãcut decorul cu fereastra de Plexiglas, înclinatã la 45˚, şi acela cu faţada curbã.
§
Echilibru ironic, realist, ager, afabil sceptic, umoristic.
§
Elementul Zen.
Caracterul rãsãritean şi lecturile.
§
Blogurile pe care le citesc—am început sã parcurg blogul lui Keenan, mai excitant decât pãruse la o primã vedere; vãd ce mai scriu un preot ortodox american şi Dna. Maitzen, care scrie dãri de seamã obiective despre rutina ei de cititoare înveteratã de romane.
Keenan scrie o criticã (de cinema, mai ales) a cãrei notã fundamentalã pare a fi bunul simţ, în general respectuoasã, moderat conformistã şi generoasã, un pic banalã, modestã, convenţionalã în aprecieri.
Mã exaspereazã superficialitatea cu care vorbesc catolicii apuseni despre ceea ce e ‘neesenţial’ în religie.
§
O apreciere, o paginã de criticã pot fi greşite, însã bine scrise.
§
Iar a se putea pronunţa nu înseamnã a se şi pronunţa pe loc.
§
Se poate începe fie cu vederea rãului, fie cu ‘mai binele’, fie cu ghicirea sau intuirea sacrului.
§
Am citit ceva din conversaţia lui Schönborn cu Barbara Stockl, şi mi—a fãcut impresia cã Arhiepiscopul este un om foarte inteligent.
§
Existã în catolicism nu atât o completare a Bibliei cu Magisteriul, cât o subordonare a ei; dacã e adevãrat cã ideile despre auto—interpretarea Bibliei sunt o iluzie, şi cã Biblia e, pentru fiecare, o anume interpretare, nu e mai puţin adevãrat cã în catolicism existã altceva decât numai corectarea acestei epistemologii false. Existã o înlocuire a Bibliei cu altceva, o substituire a ei cu teologia Romei. ‘Interpretarea’ Bibliei n—ar trebui sã însemne ‘încadrarea’ ei, cu reificarea subsecventã, finitizarea ei, transformarea sa în accesoriu.
Între barthianism, iluziile protestante ale autointerpretãrii biblice (absolutizarea goalã, fãrã conţinut, arbitrarã) şi deprecierea ei romanã, aservirea şi relativizarea ei, trebuie gãsitã o altã cale.
Din catolicism pare sã fi dispãrut noţiunea de a fi în serviciul Bibliei ca şi Cuvânt dumnezeiesc, care spune istoria întrepãtrunderii, a colaborãrii, şi o simbolizeazã.
În catolicism, Biblia ajunge sã fie datã la o parte în numele a altceva.
De la ficţiunea unei Biblii autointerpretabile, s—a ajuns la o Biblie dezautonomizatã şi, mai ales, la o teologie fãrã Biblie.
§
Proza pietãţii abstracte.
§
Icã apeleazã la nişte simplisme puerile în istoria lui a controverselor palamite—ceea ce scrie Prohor e dur, ceea ce scrie fratele sãu Dimitrie e violent, iar ceea ce scriu sau întreprind adversarii lor e mereu cumsecade şi cuviincios; cei care l—au excomunicat pe Prohor sunt … lãudaţi pentru meritul de … a nu se fi lãsat intimidaţi de cel pe care—l judecau. Sechestrarea lui Prohor e numitã ‘internare’.
Mã uimesc şi pe mai departe veninul şi mãrginirea lui Icã, orizontul sãu intelectual—emoţional parohial, nu mai puţin decât o fac sãrmanele minţi moi ale catolicilor împãciuitorişti, dezorientaţi şi eclectici, oameni fãrã sârguinţa adevãrului.
Cele mai ordinare clişee antiscolastice sunt clefãite cu nesaţ de Icã. Icã e pãrtinitor, sentimental şi înveninat. Nu existã tonuri intermediare—palamiştii sunt fãrã prihanã, antipalamiştii sunt detestabili.
Toţi antipalamiştii sunt duri şi violenţi; toţi palamiştii sunt evanghelici şi exemplari. Copilãresc mod de a scrie ‘istorie’.
Cãlãii sunt omagiaţi pentru a nu se fi lãsat intimidaţi de cãtre victima lor.
Aceste lupte religioase bizantine lasã impresia de mizerie moralã greacã, de ceva nedemn. Zeloşii ca Icã deservesc cauza teologiei palamite. Tonul lui Icã e pe mai departe cel ştiut—vindicativ, contondent, brutal, de o aroganţã antipaticã. E un autor care—mi place mult mai puţin decât o vreau. Îl descalificã arţagul, absurditatea vindicativitãţii, dispreţul nemãrginit pentru apuseni. Nu cunoaşte ironia, moderaţia. Are un singur registru, o brutalitate provincialã şi de o consternantã ingenuitate, al cãrei alt nume e nesimţirea. Detest faptul de a fi ajuns sã vorbesc despre Icã drept despre un nesimţit, însã aceasta e concluzia naturalã. Oameni ca el ajung sã te convingã de injusteţea cauzei lor; Stãniloae era şi el capabil de astfel de rezultate. Se vede cã pentru reflecţia liberã, nepartizanã, nu mai e loc la ei nicãieri. Sunt cu totul captivaţi de pugilistica lor religioasã.
Pentru ei, discuţia teologicã e un schimb de palme, cu recriminãri şi proboziri.
Icã are aţâţarea scandalagiului teologic.
Lui Icã îi plac vorbele mari; discuţii şi analize teologice la obiect nu dã, iar analizele care îi displac sunt expediate cu o caracterizare moralã (‘nedrepte’, etc.). De aici, lipsa de valoare ştiinţificã a studiilor lui.
Catolicii care rebotezau acum 650 de ani sunt evocaţi cu urã; ortodocşii care o fac azi au, nu—i aşa, toatã dreptatea. Palamiştii sc. XIV sunt eroizaţi, iar antipalamiştii, demonizaţi, aprioric.
§
Iar dacã este dezvoltatã o interpretare simbolicã, atunci sã fie pânã la capãt:--dacã Dumnezeu nu le—a permis bizantinilor victoria cu armele, nu le—a permis însã nici convertirea musulmanilor, nici pe aceea a apusenilor. Or şi aceste douã eşecuri misionare trebuie interpretate. Icã pare satisfãcut de interpretarea datã de Guran; însã aceasta se opreşte la jumãtate.
Dumnezeu nu le—a mai îngãduit grecilor ‘victoria pe calea armelor’; însã convertirea musulmanilor şi a latinilor le—a îngãduit—o?
Care a fost izbânda misionarã a Bizanţului?
Poate cã Ioasaf credea cã grecii sunt chemaţi sã—i converteascã pe mahomedani şi pe latini; trebuie sã concluzionãm cã Dumnezeu nici asta nu le—a îngãduit.
§
Se poate nota şi cã, enumerând Apostolii prezenţi la Schimbarea la Faţã, Icã (sau omilia palamistã la care se referã) inverseazã ordinea de la Matei 17, 1, Marcu 9, 2 şi Luca 9, 28. Schimbare stranie a ordinii Apostolilor, în cel mai bun caz un act ratat.
În fiecare Evanghelie, Sf. Petru e întâiul.
§
Scris, personalitate şi expresie, lecturi, existenţã, ocazia.
§
Este de netãgãduit cã puternicii Bisericii catolice a sc. XX au considerat cã aceasta deviase substanţial de la credinţã, iar Evul Mediu şi Contrareforma le apãreau drept rãtãciri, drept derapaje. Aceastã intenţie autocriticã a existat.
Preoţii catolici au tratat Biserica de parcã Evul Mediu şi era posttridentinã ar fi constituit devieri de la credinţã, abateri, greşeli.
În acest fel, au şi dat apã la moarã detractorilor Bisericii, cu care s—au aflat la unison.
A existat acest sentiment, chiar la apuseni, al unei îndelungi şi ample devieri de la credinţã. A existat convingerea acestei devieri de la credinţã; şi s—a tradus în lepãdarea de tot ceea ce a urmat, în Apus, creştinãtãţii roman—antice, tot restul a fost pus în cauzã, denunţat ca deviere. Antichitatea creştinã a fost datã ca ideal exclusiv.
Tot restul a fost ‘retractat’. Ceea ce, în adânc, constituie o altã formã de iconoclasm şi de anti—istoricitate.
Înţelegerea a ‘ceea ce a urmat’ trebuia reinformatã de contactul cu izvoarele; însã aceastã ‘urmare’ medievalã şi tridentinã a fost repudiatã. Pentru puternicii Bisericii catolice a sc. XX, ceva mai mult de un mileniu de istorie reprezenta o deviere notabilã de la credinţã.
§
Referirea, folositã de palamism, la întâmplarea de pe Tabor indicã faptul cã teologia luminii increate se referã la un fenomen senzorial, cã lua drept prototip al ‘vederii Lui Dumnezeu’ un eveniment senzorial (pe care unui latin nici nu i—ar fi trecut prin minte sã—l discute mãcar ca pe un caz de posibilã vedere a Lui Dumnezeu). ‘Vederea’ e luatã în sens direct, senzorial. Se pare cã palamismul se referã la o vedere senzorialã a Lui Dumnezeu, ca energii comunicabile, la o dumnezeire vizibilã chiar cu trupul.
Evangheliile precizeazã net caracterul vizual—senzorial al experienţei de pe Tabor. Luminozitatea nu e, la sinoptici, o metaforã, ci o caracteristicã vizualã. Datele ţin de natura vãzutã a experienţei.
Episodul taboric trebuie înţeles în conexiunile lui, în relaţia pe care o are cu pogorârea Spiritului la botezul din Iordan şi cu crucificarea. Eroarea unor rãsãriteni constã în izolarea acestui eveniment mistagogic, ceea ce duce la desemnificarea lui. În izolare, nu mai poate fi înţeles; nu mai înseamnã nimic, sau i se atribuie semnificaţii greşite. Splendoarea e (numai) pregãtirea pentru Cruce. Are o funcţie în aceastã iconomie a pãtimirii mântuitoare.
Vãdire a puterii sau substanţei ascunse a Lui Iisus, episodul de pe Tabor e corelat cu noţiunea pãtimirii iconomice, perspectivã suveranã asupra parcursului mundan, apãrând ca precizarea locului în iconomie al Lui Mesia; referirile sunt la istoria Mântuirii şi la înfiere, fiind surprinsã unitatea Testamentelor pentru a evidenţia deplin demnitatea de Fiu a Nazarineanului. În relatãrile sinopticilor, caracteristicile vizibile ale Lui Iisus transfigurat nu reţin mai mult decât prezenţa profeţilor, glasul ceresc, starea confuzionalã a Apostolilor. Mai e, cu alte cuvinte, şi altceva în Transfigurare, decât strãlucirea nouã a Lui Iisus, care serveşte desemnãrii Lui ca Fiu.
Episodul taboric aparţine mai degrabã unei cristologii ‘de jos în sus’, cvasiadopţioniste, ascendente; nu e o întâmplare cã NUMAI SINOPTICII au nevoie sã—l relateze, e ceva ce ţine de ordinea mesianicã. Nu ţine de cristologia dumnezeirii, sau ‘de sus în jos’, sau descendentã; ci de aceea a umanitãţii glorificate, de o cristologie a înfierii, a ‘Celui înfiat’. Interpretarea palamistã rãstoarnã cu totul acest înţeles originar al Transfigurãrii; istoric şi cristologic, Schimbarea la Faţã e de acelaşi tip cu botezul Lui Iisus (Matei 3, 16—17; Marcu 1, 10—12; Luca 3, 21—22); subiect pentru un sinoptic (cu toate cã şi la Ioan e relatatã coborârea Sf. Spirit: Ioan 1, 32—33). Evenimentul taboric e exemplar pentru cristologia neotestamentarã a înfierii.
§
A învãţa sã ai rãbdare.
§
‘Boul de Papã care—a crãpat … ãla n—a fost popã …’.
§
Brãtescu (la TV); figurã de obtuz aparatcik bolşevic.
§
EL, artã, crez; creaţia; emoţia; evreul (interb.). Loara. Geografia. Banii, HK—sinteza despre iudaism.
§
Arta n—o discut în termeni de dogmatism. Preocupãrile de artã sunt strãine de vizarea consensului inerţial.
Descrierea gamei emoţionale a unei lecturi.
§
Neagu, la TV, despre Sadoveanu. Şi Sadoveanu despre Creangã (‘de la 7 la 70 de ani’). Neagu greşeşte numele Dnei. Velisar (‘Ştefana’), crede cã Pãstorel era fratele lui … Ionel; vorbeşte despre bãutul lui Cezar Petrescu; Labiş, boemã, Brumaru şi Ştefanache, Hagiu.
În linia mitomaniei boeme, Neagu declarã a fi fost prietenul lui Pãstorel, Cezar P., Labiş, Stãnescu, a i se fi vorbit de cãtre Sadoveanu şi Ionel T.. A vrut sã scrie opt romane şi 500 de povestiri; în ’93, la data interviului, scrisese cam 250 de povestiri şi patru romane. Prezicea perenitatea supremaţiei sadoveniene.
Avea, în ’93, o fiicã de 22 de ani; femeile familiei îi arbitrau lui Neagu creaţia literarã.
Aşa cum ştia şi Mama, spune cã e din Brãila; iar în bucata de interviu pe care—am vãzut—o, nu—i amintea pe Sãraru, Barbu. Neagu afirmã cã Sadoveanu îi îndemna sã—l citeascã pe Creangã ‘de la 7 la 70 de ani’; pentru Neagu, Sadoveanu l—a surclasat pe Creangã.
§
Creangã la Ibrãileanu, Iorga, Sadoveanu; la Cãlinescu şi Streinu. Sugestiva tãcere a lui Paleologu (--venit din stirpea lui Sebastian şi a lui Camil P.--).
Literar, Sadoveanu era omul lui Creangã şi Neculce.
§
Sadoveanu şi Creangã—Gracq şi Verne—Stevenson şi Gautier, Dumas—Lang şi Dumas, şi atâţia alţii.
Verne, Scott, Reade. Bãieţii.
Listate.
Relaxarea; Mama, ecranizarea; Neagu, ’93.
§
Lecturile de copil, de bãiat—şi nedezicerea.
Preocupare de bucurie, nu de arheologie.
Firescul dinamicii, nearb..
§
D. Toma, Ep., criticii englezi, eseiştii. MS.
Ca la MS …. EW—vârsta.
§
MT—MS—JG. Ca la MS …. EW—vârsta.
RLS, Lang, galezul. [--Doi scoţieni şi un galez. Lecturile lor de bãieţi.--]
MT—nu numai Verne, ci şi alte lecturi ale copilãriei lui.
§
A nu confunda încrederea în vocaţia Romei cu aceea în ierarhia înţeleasã formal; experienţa îndeamnã la moderaţie, la ceva circumspecţie, lealitatea trebuie completatã cu simţul empiric şi cu o abordare empiricã. Existã, în transferarea asupra unui aparat administrativ a prerogativelor unei instanţe bisericeşti ideale, cum e Roma, o ‘ispitire a Lui Dumnezeu’.
Dreptatea Romei e una în linii mari; cu toate cã e un fapt istoric şi o constatare empiricã, nu un deziderat ori o intenţie. Roma poate şi înseamnã mai mult decât pot şi înseamnã oamenii ei, funcţionarii ei, dicasteriile ei.
§
Ca relaxare, şi ca lecturi ale copilãriei, de bãieţi, şi ca pe Creangã la Mama (pornind de la ecranizarea regizoarei). Distanţa pânã la produsul finit.
§
Cuprinsul umanului, înaintea aceluia al supranaturalului; îmi rãmâne domeniul rutinei umanului, al eticii, al înfrânãrii şi al principiilor de comportare.
§
Umor, ironie, relaxare, nu fricã.
‘Distanţele’. Comuniunea iluzorie.

Pastorala de Crăciun a PS Florentin Crihălmeanu

Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Naşterii Domnului 2009

ASTĂZI S-A NĂSCUT CEL FĂR’ DE-NCEPUT
CUM AU ZIS PROROCII

SCRISOAREA PASTORALĂ
a
PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos

Florentin, prin harul, mila şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,

«Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel care întru Hristos ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea spirituală; precum întru El ne-a şi ales, mai înainte de întemeierea lumii să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui…» (Ef 1,3-4).

Iubiţi credincioşi,

Timpul sfânt al Sărbătorii Naşterii Domnului, este perioada anului liturgic în care suntem invitaţi să ne reamintim că venirea noastră pe lume este o alegere pe care Tatăl Creator a făcut-o din veşnicie, cu un scop precis: ca noi să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui. El doreşte ca fiecare dintre noi să ajungă în iubirea Sa şi să devenim fii ai Săi, prin Fiul Său Isus Hristos. Iată ce minunat proiect de viaţă are Dumnezeu pentru noi!

Ne întrebăm însă, ce trebuie să facem pentru a putea împlini acest proiect divin?

Prorocul Isaia îndemna pe cei din vremea lui: «Aduceţi-vă aminte de vremurile străvechi, de la obârşia lor, că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. (…) De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!» (cf. Is 46, 9.10).

Să ne amintim că Sfintele sărbători ale credinţei noastre creştine sunt adevărate «porţi de intrare» în marile Taine ale vieţii Domnului nostru Isus Hristos şi prin aceasta, ocazii concrete de a pătrunde cu smerenie în dinamica Planului divin de mântuire, căci «în opera Întrupării şi a Răscumpărării strălucesc sublimul şi măreţia căilor divine» (Fer. Colomba Marmion).

În pregătirea noastră spirituală din acest an, vom încerca să urmărim pedagogia cu care Tatăl Creator a pregătit neamul omenesc pentru venirea Fiului său în lume. Ne vom reaminti mai întâi prima vestire a mântuirii ce a răsunat în rai, apoi vom urma firul făgăduinţelor şi revelaţiilor făcute patriarhilor, regilor şi prorocilor Vechiului Legământ, pentru a ajunge la bunele vestiri îngereşti şi cântările de laudă profetice, premergătoare venirii pe lume a Pruncului Mântuitor.

1. Primul Vestitor al Naşterii Domnului

«Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul» (cf. Gen 3,15).

Îndată după căderea omului în păcat, acolo încă în rai Dumnezeu-Tatăl dezvăluie minunatul Său plan de răscumpărare a neamului omenesc. Răsună acum întâia vestire a venirii unui Eliberator, prima revelare a misterului Întrupării.

Să privim şi noi cu ochii sufletului pe Adam şi Eva, încă în Grădina paradisului pământesc, îngenunchiaţi, înfricoşaţi şi ruşinaţi, cu capetele plecate în faţa Creatorului, (acum Judecător), care le cere socoteală asupra păcatului comis. Nici unul dintre ei nu are curajul răspunderii, fiecare arată spre un alt vinovat. Răspunzând întrebării ispititoare a şarpelui (devenit instrument al răului), Eva s-a învoit să pună în discuţie porunca divină, despre fructul oprit. Acceptând apoi minciuna şi acordându-i încredere, prima femeie ajunge să pună la îndoială Cuvântul divin. Discuţia familiară cu răul duce treptat spre înşelarea raţiunii iar apoi, prin poarta simţurilor, ajunge să pună în mişcare voinţa şi acţiunea ce conduce, în final, la păcatul mortal. Unica poruncă lăsată de Dumnezeu primilor oameni, (cf. Gen 2,16-17), unicul post cerut, este încălcat datorită încrederii acordate cuvântului ispititorului. Astfel primind cuvântul celui rău, omul devine instrument al răului.

Dumnezeu începe prin a pedepsi mai întâi şarpele, prin care răul a acţionat în rai. Dacă pe Adam şi Eva îi întreabă asupra motivaţiei actului lor, cu ispititorul nu stă de vorbă, ci dă o sentinţă imediată şi apoi adaugă o prevestire. Este primul «colind» ce conferă speranţă şi încredere în victoria finală a binelui asupra răului. Înainte de a pronunţa sentinţa de alungare din paradis, Dumnezeu, Tatăl milostiv, face prima promisiune a răscumpărării. Adam şi Eva devin muritori, dar nu vor muri imediat (cf. Gen 2,17), nu vor fi blestemaţi şi alungaţi definitiv din faţa Lui, ci vor avea un Salvator, Eliberator, Mântuitor, care va sfărâma puterea celui rău în lume. Şi pentru că păcatul a intrat în lume printr-o fecioară, a cărei nume era Eva, adică «viaţă», printr-o fecioară va veni şi răscumpărarea din păcat, prin Neprihănita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Izvorul vieţii.

Începe cea de-a doua luptă spirituală între forţa binelui şi a răului, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia demonului, dar acum câmpul de luptă este aici, pe pământ, chiar neamul omenesc. Sămânţa femeii sunt cei care doresc să rămână fideli lui Dumnezeu şi poruncilor Lui. Sămânţa «şarpelui» sunt toţi aceia care devin instrumente ale răului în lume. Sămânţa răului va ataca mereu picioarele, călcâiele celor ce vor să meargă pe calea dreptăţii, pentru a-i împiedica, dar pe de-altă parte, seminţia femeii se va apăra călcând în picioare, zdrobind răul. Este o luptă spirituală ce se va da la nivel interior în fiecare suflet uman: o luptă între virtute şi patimă, între răul care vrea să pună stăpânire pe suflet prin păcat şi forţa harului ce se opune, se fereşte şi îl alungă. O luptă pe care omul o duce cu speranţă şi cu încrederea că atâta vreme cât este în comuniune cu Dumnezeu, este învingător prin sămânţa, descendenţa femeii, care a zdrobit capul descendenţilor răului.

Zorile îndurărilor divine faţă de pământul care a păcătuit se-arată imediat după cădere. Este prima rază a luminii răscumpărării ce treptat crescând va prevesti «Răsăritul cel de sus» (cf. Lc 1,78), al Soarelui dreptăţii, este cea dintâi «descoperire a tainei celei ascunse din timpuri veşnice» (cf. Rom 16,25).

Sf. Vasile cel Mare în Anafora liturgică rezumă foarte frumos: «Tu ai zidit pe om, ţărână luând din pământ şi cu chipul Tău, Dumnezeule l-ai onorat şi în raiul desfătării l-ai aşezat (…) dar neascultându-te pe Tine (…) şi amăgirii şarpelui plecându-se, prin ale sale păcate muritor făcându-se, l-ai alungat, Dumnezeule, cu judecata Ta cea dreaptă din rai în lumea aceasta (…) rânduindu-i mântuirea cea din naşterea de-a doua, cea întru însuşi Hristosul Tău»

Şi totuşi chiar dacă prima vestire răsună în rai îndată după primul păcat, Mântuitorul va veni doar după îndelungi secole de aşteptare. De ce această lungă perioadă de aşteptare?

Deoarece era nevoie de un timp de purificare pentru oamenii care păcătuiseră din mândrie, lepădându-se de Cuvântul lui Dumnezeu şi acceptând ispita celui rău. Trebuia să experimenteze tristeţea separării de Dumnezeu, să se convingă de propriile slăbiciuni şi neputinţa de a scăpa de sub stăpânirea răului, a păcatului şi a morţii. Astfel, neamul omenesc va recunoaşte nevoia venirii unui Eliberator, a unui Mântuitor şi va dori cu ardoare venirea Lui (cf. S. Toma de Aquino).

Începând de la această promisiune, în timp, întreaga spiritualitate a poporului ales se va concentra asupra Celui care trebuie să vină, Eliberatorul din puterea răului, descendenţa femeii. Pe măsură ce secolele se scurg, în vremea patriarhilor, Dumnezeu conturează mai clar promisiunea Sa. Lui Avram îi promite că va fi tatăl unei mulţimi de popoare (Gen 17,5), cu care Dumnezeu va încheia un legământ veşnic, iar apoi după ce din ascultare era gata să-şi sacrifice chiar şi unicul fiu Isaac, îngerul Domnului îi vesteşte: «… te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul mării (…) şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului» (Gen 22,17-18). Promisiunea a fost reînnoită lui Iacob (Gen 28,14) iar înainte de a muri el-însuşi va proroci fiului său Iuda: «Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, căruia se vor supune popoarele» (Gen 49,10).

Oamenii treptat vor uita aceste promisiuni şi prorocii, cufundându-se din nou în întunericul şi-n umbra morţii păcatului. Atunci Dumnezeu intervine din nou alegându-şi un popor cu care încheie legământul său şi căruia îi va trimite noi mesaje şi prevestiri.

Valaam, cel ce ascultă cuvintele lui Dumnezeu şi vede descoperirile lui Dumnezeu, privind poporul lui Israel primeşte Spiritul divin, binecuvântează poporul, apoi prevesteşte pe Omul care va ieşi din sămânţa lui Israel şi proroceşte: «Îl văd, dar acum încă nu este, îl privesc dar nu de aproape; o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel (…) Din Iacob se va ridica Cel ce va stăpâni cu putere…» (cf. Num 24,7.17.19).

Iată cum pornind de la prima vestire a descendenţei femeii care va zdrobi capul şarpelui, se vesteşte apoi binecuvântarea asupra unui popor ce va deveni foarte numeros, din care Domnul va ridica un Stăpânitor din tribul lui Iuda, căruia toate popoarele i se vor supune, este steaua care răsărind din Iacob va stăpâni cu putere.

Poporul decade din nou în păcat şi este lăsat să încerce condiţia separării de Dumnezeu prin robie şi exil. Astfel, ajuns în ceasul încercării, va invoca mântuirea Domnului: «Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mântuieşti (…) Dumnezeul puterilor, întoarce-te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta» (cf. Ps 79,3.15).

Periodic, Domnul va alege şi va trimite proroci prin care să reamintească legământul şi planul Său cu poporul ales, reînnoind promisiunile de mântuire. Poporul va exclama cu încredere şi speranţă: «Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte! Doamne grăbeşte-te să mă ajuţi! (…) Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei care te caută pe Tine, Dumnezeule, şi să zică pururi cei ce iubesc mântuirea Ta: Slăvit să fie Domnul!» (cf. Ps 69,1.5).

Treptat întregul cult spiritual al Vechiului Testament se va concentra asupra promisiunilor, prefigurărilor şi prorociilor prin care se prevesteşte venirea Salvatorului, Mântuitorului. Este o perioadă de aşteptare plină de bucuria speranţei, un timp de pregătire plin de încredere în Domnul Răscumpărător (cf. Is 43,1). Aşteptarea venirii Mântuitorului străbate ca o veste bună de-a lungul Vechiului Testament (cf. Is 45,8; Ier 33,14-16; Sof 3,17; Mih 5,2-4; Dan 9,24), acum toate dorinţele şi speranţele poporului asuprit se îndreaptă cu încredere spre El, aşa cum spune Sf. Augustin: «Vechiul Testament îl purta pe Hristos în sânul său».

2. Prorocii ale Naşterii Domnului în Vechiul Testament

«Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14).

Dumnezeu, Tatăl milostiv, va conduce în continuare destinul poporului Său spre mântuire prin prorocii Săi, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: «…Nu ai uitat, Bunule, de lucrul mâinilor Tale, ci pentru adâncul milei Tale în multe chipuri l-ai cercetat: proroci ai trimis, făcut-ai puteri prin sfinţii tăi, care bine Ţi-au plăcut din fiecare neam, ne-ai vorbit prin gura prorocilor, slujitorilor Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea, care va să fie…» (Anafora liturgică) Prorociile Vechiului Testament zugrăvesc prin diferite imagini trăsăturile Celui care trebuie să vină, Unsul lui Dumnezeu, (Mesia, Hristos), Salvatorul, Mântuitorul (Isus), conferindu-i diferite nume în funcţie de diferitele Sale atribute. În cuvântările lor se îmbină promisiuni de eliberare şi răscumpărare cu invocaţii de rugăciune, strigăte de bucurie, cu cereri de milostivire, imagini triumfale cu imagini de umilire, timpuri de pace şi bunăstare cu timpuri de persecuţie şi împotrivire. Toate aceste imagini simbolice au un singur scop, acela de a pregăti poporul ales pentru a-L aştepta cum se cuvine pe Mesia, Eliberatorul şi a se putea bucura de venirea Lui la timpul rânduit.

Regelui David, uns din poruncă divină, asupra căruia coborâse Spiritul Sfânt (1Regi 16,13), Domnul îi promite că-i va întări neamul iar tronul său şi regatul său vor dăinui veşnic (2Regi 7,12-16). În psalmii săi dă glas Celui care a primit un trup şi vine pentru a face voia Dumnezeului Său: «Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit; ardere de tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: Iată vin (…) ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu» (cf. Ps 39,9-10). El va binevesti dreptatea, adevărul şi mântuirea Sa (cf. Ps 39,12-13).

David contemplă în viziune, pe Acela căruia Dumnezeu îi oferă tronul de-a dreapta Sa, până când va înfrânge toţi duşmanii săi. Aceluia i se va da toiagul puterii spre stăpânire, căci El este cel născut din veşnicie din Tatăl (cf. Ps 109,1-3). El este preotul veşnic al Domnului: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec» (cf. Ps 109,4). Psalmistul îl vede împodobit cu frumuseţe «mai mult decât fii oamenilor» (cf. Ps 44,3) şi har se revarsă de pe buzele sale, binecuvântat veşnic de Dumnezeu, El va lupta pentru «adevăr, blândeţe şi dreptate» (cf. Ps 44,6), tronul său va dăinui veşnic, va iubi dreptatea şi va urî fărădelegea, de aceea a fost uns de Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei (cf. Ps 44,8-9).

Marele vizionar al Vechiului Testament care sub inspiraţie divină proclamă faptele viitoare, Isaia, fiul lui Amos, reaminteşte adeseori promisiunile din timpul patriarhilor sau al regilor dar oferă şi numeroase prorocii clare asupra Celui care trebuia să vină.

«Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14), este cea mai limpede prefigurare a Naşterii Domnului, ce prevesteşte zămislirea minunată, fără intervenţie umană, a tinerei fecioare Maria din Nazaret. Numele Celui ce se va naşte, reprezintă împlinirea dorinţei mult aşteptată de popor: Dumnezeu este cu noi, (Emanuel). Atunci, poporul aflat în întunericul spiritual al umbrei morţii păcatului, va fi învăluit într-o lumină strălucitoare, pentru că acest Prunc născut pentru noi este însăşi Fiul care ni se dăruieşte nouă, proroceşte Isaia: «Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă …» (cf. Is 9,1.5). El va avea o stăpânire extinsă iar pacea Lui va fi fără de hotare, va deveni împărat veşnic şi va sta pe tronul lui David (cf. Is 9,6).

Prorocul Mihea vesteşte cu precizie că mica cetate a Betlehemului din Iudeea va fi locul în care se va naşte «Stăpânitorul peste Israel», Cel al cărui origine este veşnică (cf. Mih 5,1). Acolo «aceea care trebuie să nască va naşte» (cf. Mih 5,2), iar pruncul «va fi voinic şi va paşte poporul prin puterea Domnului (…) şi El însuşi va fi pacea noastră!» (cf. Mih 5,3-4).

Ieremia vorbeşte despre zilele când Domnul «va ridica lui David Odraslă dreaptă», ce va ajunge rege, va domni cu înţelepciune, va face judecată şi dreptate pe pământ şi va fi numit «Domnul-dreptatea-noastră» (cf. Ier 23,5-6).

Aceasta este Mlădiţa ieşită din tulpina lui Iese, Lăstarul înmugurit din rădăcinile lui, asupra căruia se va odihni Spiritul lui Dumnezeu şi darurile Sale (cf. Is 11,1-2). El este Unsul Domnului (Mesia, Hristosul), care va binevesti săracilor, va vindeca pe cei cu inima zdrobită, va predica robilor şi prizonierilor eliberarea, şi va vesti anul milostivirii Domnului (cf. Is 61,1-3). Este fragmentul Scripturii care peste veacuri va fi citit chiar de Isus însuşi, în sinagoga din Nazaret, la începutul vieţii Sale publice.

Observăm cum în timpul prorocilor Vechiului Testament, prevestirile conţin date precise asupra modului şi locului venirii Celui aşteptat, precum şi atribute concrete ale misiunii Sale. Astfel, poporul este pregătit pentru a-L primi pe Cel care va veni să se nască prunc dintr-o fecioară în Betlehemul din Iudeea şi va avea o misiune de mântuire asupra întregii omeniri. Va fi un om ca şi noi, dar cu atribute divine şi cu puteri divine, El este Fiul, Unsul, Mesia, Eliberatorul şi Răscumpărătorul lui Israel, Emanuel. Poporul întărit în credinţă în faţa dificultăţilor va cânta cu reînnoită speranţă şi bucurie: «Cu noi este Dumnezeu înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi» (cf. Is 8,9).

3. Binevestitori ai Naşterii Domnului în Noul Testament

«Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema (…) Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (cf. Lc 1,31-32.35).

Fundamentul revelaţiei divine este legătura dintre om şi Dumnezeu bazată pe credinţă. Fără încrederea în Dumnezeu şi cuvântul Său, prezenţa fizică a Fiului lui Dumnezeu şi naşterea Sa între oameni, nu ar putea produce efectul dorit în suflete, nu ar putea dobândi harul spiritual corespunzător. (Şi câţi contemporani cu El nu L-au privit doar ca simplu om!) Credinţa este o lucrare interioară a Spiritului Sfânt, Mângâietorul, Spiritul adevărului, Cel care este pretutindeni şi toate le împlineşte. Cuvântul revelat de Dumnezeu şi proclamat de către proroci îşi păstrează forţa sa «Căci Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător (…) destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii» (Evr 4,12). De aceea, reamintind şi reluând promisiunile şi prorociile dintru începuturi, treptat, Dumnezeu dezvăluie împrejurările în care Răscumpărătorul urma să vină şi caracteristicile misiunii Sale. Toate acestea cu scopul de a trezi în sufletele dreptcredincioşilor, sentimentele necesare pentru ca venirea lui Mesia să fie pentru ei o adevărată bucurie. Astfel, sufletele care au primit cuvântul Scripturii cu deplină încredere, au primit şi ardoarea dorinţei de a-L vedea, fiind pregătiţi să primească belşugul de haruri pe care Pruncul-Mântuitor trebuia să le aducă lumii întregi. Printre aceştia se numără în primul rând Fecioara Maria, mama Sa, apoi Zaharia şi Elisabeta, părinţii Înaintemergătorului, precum şi Simion şi Ana, cei care îl aşteptau la aducerea în Templu. Aceste suflete credincioase L-au recunoscut şi L-au întâmpinat cu bucurie, şi au fost copleşiţi de harurile Sale.

Bunele vestiri ale Arhanghelului Gabriel, mai întâi la preotul Zaharia în templu şi apoi la Fecioara Maria din Nazaret, cuprind promisiunile şi prorociile Vechiului Testament şi reprezintă în acelaşi timp un pas înainte în actualizarea lor în timpul istoriei umane.

Tinerei Fecioare din Nazaretul Galileii, Arhanghelul îi vesteşte că va zămisli şi va naşte un fiu (cf. Lc 1,31; Is 7,14) iar numele Său Isus, (Salvator, Eliberator, Mântuitor, Răscumpărător), confirmă prorociile Vechiului Testament (cf. Is 41,14; 43,3; 49,26; 54,5; 59,20; 60,16; 62,11). «Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit» (cf. Lc 1,32-33; Is 9,6-7; Ier 23,5; Dan 7,14). La nedumerirea Fecioarei care doreşte să rămână neprihănită slujitoare a Domnului, Mesagerul divin, dezvăluie ceva din minunata lucrare cerească a Tainei Întrupării. Spiritul Sfânt va coborî, puterea Celui Preaînalt o va umbri iar Cel care se va naşte va fi Sfânt (cf. Lc 1,35; Is 41,14; 43,3; 54,5) şi se va chema Fiul lui Dumnezeu. Este cea dintâi afirmare clară a divinităţii lui Isus. Se realizează minunata legătură de la începuturi şi până la încheierea axei timpului. Fecioara prevestită întâia oară în rai (cf. Gen 3,15), prorocită de Isaia (cf. Is 7,14) este acum revelată de Arhanghel (cf. Lc 1,31). În ea erau cuprinse speranţele întregii omeniri spre ea au privit, fără să ştie, mii de generaţii umane citind sfintele Scripturi.

Prin consimţământul ei, Maria arată că este pregătită să se pună în slujba Cuvântului divin şi să împlinească în viaţa ei, cuvântul Scripturilor şi Planul divin de mântuire. Acum prorociile devin realitate iar sânul Fecioarei devine Chivotul Noii Alianţe dintre Dumnezeu şi oameni, căci prin răspunsul Mariei, întreaga omenire aflată de veacuri în aşteptare cu credinţă şi speranţă, răspunde afirmativ împlinirii prorociilor Vechiului Testament.

Mesagerul divin se arată şi lui Iosif, logodnicul Mariei, pentru a-i transmite că zămislirea ei este «de la Spiritul Sfânt» iar numele Celui pe care îl va naşte va fi Isus (Salvator, Eliberator, Mântuitor, Răscumpărător), pentru că «El va mântui poporul Său de păcatele lor» (cf. Mt 1,20-21; Is 49,6-7.26). Pentru a întări cele spuse, Îngerul arată că aceasta este o împlinire a prorociei făcută de Domnul prin Isaia cu sute de ani mai înainte: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu…» (cf. Mt 1,22-23; Is 7,14).

Mergând s-o ajute pe Elisabeta, ruda sa, Maria poartă harul veştii bune. Plină de Spirit Sfânt, Elisabeta o va binecuvânta şi o va recunoaşte ca fiind «Maica Domnului» (cf. Lc 1,43), numind-o fericită pentru că a crezut în cuvântul Domnului (cf. Lc 1,45). Iată cum prin pregătirea ei spirituală şi încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, în promisiunile, prorociile şi vestirile Scripturilor, simpla Fecioară din Nazaret dobândeşte un mare har: va deveni însăşi Maica Mântuitorului, Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu.

Acest har dobândit prin credinţă este şi rodul vieţii neprihănite a Fecioarei Maria, a vieţii sale de rugăciune, în care cu siguranţă citirea şi meditarea Scripturilor sfinte aveau un loc de cinste. Maria cunoştea prorociile din vechime, de aceea atunci când înţelege că despre ea vorbeau cărţile Vechiului Testament şi că de ea depinde acum desfăşurarea Planului divin de mântuire, răspunde smerită cu un imn de preamărire şi bucurie adus Domnului. Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (imnul Magnificat), este o reunire a promisiunilor şi prorociilor Vechiului Testament pe care acum Maria le înţelege mai bine. Ea îşi exprimă bucuria spirituală faţă de Dumnezeu, Mântuitorul ei, pentru binefacerile primite. Acesta este Cel Puternic şi Sfânt, iar mila Lui este mereu asupra celor care cu reverenţă se tem de El. Risipeşte pe cei mândri, doboară pe cei puternici şi înalţă pe smeriţi; pe flămânzi îi copleşeşte cu haruri iar pe cei bogaţi îi scoate afară cu mâinile goale. El a sprijinit mereu poporul Său Israel aşa cum promisese lui Avraam şi seminţiei lui (cf. Lc 1,47-55; Gen 17,19; Is 49,26; 59,20; 60,16; 61,10; 63,16).

Aflat la slujbă în templu, preotul Zaharia primeşte vestea naşterii fiului său mult aşteptat, Ioan. El se va umple de Spirit Sfânt din sânul maicii sale, va converti pe mulţi şi va merge înaintea Domnului pentru a-I pregăti poporul (cf. Lc 1,15-17; Is 40,3).

După punerea numelui pruncului Ioan, acolo în templu, cântare de binecuvântare se înalţă de pe buzele preotului Zaharia, plin de Spirit Sfânt (cf. Lc 1,67). El începe binecuvântând pe Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a răscumpărat poporul Său, a înălţat mântuire din neamul lui David, aşa cum au vestit sfinţii proroci (cf. Lc 1,68-70). A eliberat poporul din mâna vrăjmaşilor şi milostivindu-se de generaţiile care şi-au adus aminte mereu de legământul sfânt încheiat cu Avraam (cf. Gen 17,7.19-21), pentru ca, fiind eliberaţi de vrăjmaşi, să poată sluji în sfinţenie şi în dreptate lui Dumnezeu. Pruncului de numai opt zile, Zaharia îi prevesteşte cu precizie destinul de proroc al Celui Preaînalt, care va merge înaintea feţei Domnului pentru a pregăti căile Sale şi a propovădui mântuirea spre iertarea păcatelor, a lumina pe cei aflaţi în umbra morţii şi a conduce poporul pe calea păcii. (cf. Lc 1,71-79; Is 9,1; 40,3-5; 60,1-3). Între acestea sunt şi cuvintele proclamate de Isaia, care vor răsuna «ad litteram» peste câţiva ani în Galileea pe malul Iordanului, atunci când Ioan Botezătorul îşi va începe misiunea sa publică: «Pregătiţi calea Domnului drepte faceţi cărările Lui (…) şi toată făptura va vedea mântuirea lui Israel» (cf. Lc 3,4-5; Is 40,3-5).

Ultima bună-vestire a Naşterii Mântuitorului răsună în noaptea sfântă a Betlehemului înfricoşând păstorii aşezaţi în jurul focului în preajma turmelor. Învăluit în strălucirea gloriei cereşti îngerul Domnului proclamă: «vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut astăzi Mântuitor care este Hristos Domnul, în cetatea lui David» (cf. Lc 2,10-11). Divinul mesager reia elemente deja prezente în Scripturile Vechiului Testament: Pruncul nou-născut este numit Mântuitor (Eliberator, Răscumpărător) şi Hristos (Mesia, Unsul) Domnul, în cetatea lui David, confirmând astfel împlinirea prorociilor (cf. Is 9,5-6; 61,1; Ier 23,5).

Mesagerul îngeresc oferă şi semnul prin excelenţă: „Veţi găsi un Prunc, înfăşat, culcat în iesle (cf. Lc 2, 19), acesta este semnul Pruncului, sămânţa femeii (cf. Gen 3, 15), Pruncul Fecioarei, Emanuel (cf. Is 7, 14), Fiul născut nouă (cf. Is 9, 5), Odrasla cea dreaptă (cf. Ier 23, 5), Fiul Celui Preaînalt (cf. Lc 1, 32), Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 35)”.

După acest itinerar biblic putem afirma că sunt două persoane ce apar în vestirile şi prorociile pe care noi, creştinii de astăzi, le aplicăm marelui eveniment al Naşterii Domnului: Fiul lui Dumnezeu – descendenţa femeii, (Pruncul minunat, Emanuel, Mântuitorul, Isus, Unsul Domnului, Hristos) şi femeia fecioară. Sunt cele două persoane prin care se realizează minunata punte de legătură dintre Dumnezeu şi oameni, ce începe în rai, cu prima vestire, continuă prin promisiuni, prorocii şi bune vestiri, se împlineşte în grota din Betlehem dar pe plan spiritual va continua până la încheierea axei timpului. Este Planul divin de mântuire al neamului omenesc, ce însumează credinţa şi speranţele întregii umanităţi, aşternut în Sfintele Scripturi.

„Aşadar Dumnezeu, Inspiratorul şi Autorul cărţilor celor două Testamente, a rânduit cu înţelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou (Sf. Augustin). Căci, deşi Hristos a încheiat noul Legământ în Sângele Său (cf. Lc 22,20; 1 Cor 11,25), totuşi cărţile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea Evangheliei, îşi dobândesc şi îşi manifestă semnificaţia deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16, 25-26; 2 Cor 3,14-16) şi, la rândul lor, îl luminează şi-l explică.” (DV, n. 16).

Am încercat să pătrundem şi în pedagogia cu care Dumnezeu îşi pregăteşte poporul Său. La început rugăciunile poporului Israel vor cere puterea de a învinge duşmanii, de a fi eliberaţi de asupritori, de a intra în Ţara Făgăduinţei, de a fi înlăturate pedepse sau nenorociri venite asupra lor, apoi vor cere un cârmuitor, un salvator pământesc, dar treptat poporul credincios va înţelege că totul pleacă din inimi, din sufletele pervertite spre rău. Atunci se va accentua latura spirituală, interioară «inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi spirit drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele» (cf. Ps 50,10). Astfel poporul va trece de la mentalitatea pur materială a victoriei asupra duşmanilor sau asupritorilor la acea spirituală a victoriei asupra păcatului, de la aceea a unui Salvator, Eliberator pământesc la aceea a unui Mântuitor de răul păcatului, de la dorinţa unui rege pământesc la dorinţa unui divin Răscumpărător. Prin această schimbare a mentalităţii poporul doreşte de fapt venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi restabilirea armoniei primordiale pe care Adam o trăia în rai înainte de căderea în păcat.

Iubiţi credincioşi,

Comunitatea creştină, Biserica, doreşte în fiecare an să dedice o perioadă de pregătire de şase săptămâni pentru a ne aduce în faţa «ochilor sufletului» amintirea perioadei de pregătire de sute şi sute de ani, pe care Dumnezeu Tatăl a făcut-o cu poporul Său pentru venirea în lume a Mântuitorului, a Unsului Său. Astfel doreşte să transpună sufletele noastre în acea stare de aşteptare plină de încredere şi speranţă, pe care o trăia acest popor în aşteptarea venirii lui Mesia, Unsul lui Dumnezeu. Probabil se va spune că această pregătire, această aşteptare şi aceste dorinţe arzătoare erau foarte bune pentru cei care au trăit în vremea Vechiului Testament, dar acum după ce Hristos a venit, şi a împlinit misiunea Sa, de ce ar mai fi necesar să avem această atitudine care nu corespunde unei realităţi istorice?

Din punct de vedere teologic sunt mai multe motive:

În primul rând, să ne reamintim că omul a fost creat pentru a-L cunoaşte, a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu, mulţumindu-I pentru toate operele Sale şi astfel să dobândească mântuirea. Misterele credinţei, şi în particular, Întruparea şi Răscumpărarea sunt între cele mai minunate evenimente ale Înţelepciunii divine. În faţa lor sufletul credincios rămâne în uimire rostind cu Fecioara Maria: «mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi Sfânt e numele Lui» (Lc 1,49), sau cu psalmistul David: «cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!» (Ps 103,25). Contemplând lucrările lui Dumnezeu, admirând înţelepciunea şi puterea divină, practic pătrundem în tainele Planului divin şi sufletul nostru se înalţă spre Creatorul său. Iată rodul spiritual al reamintirii şi al meditării promisiunilor şi prorociilor din Vechiul Testament despre Naşterea Domnului.

În al doilea rând, Dumnezeu doreşte ca prin acest timp de pregătire să fim întăriţi în credinţă. El ne oferă semne diferite şi precise, trimite prin cei rânduiţi prorocii numeroase şi uneori atât de clare, cu un singur scop, acela ca noi să recunoaştem că Acela care a venit şi le-a împlinit în decursul vieţii Sale, a fost Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Isus Hristos, Fiul Său.

În timpul vieţii Sale publice, Isus va invita pe iudeii care îl prigoneau, să cerceteze Scripturile (cărţile Vechiului Testament: Legea, Prorocii, Scrierile) pentru că acelea mărturiseau despre El (Io 5,39), de aceea le poate spune: «Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci acela despre Mine a scris» (Io 5,46). Pe ucenicii descurajaţi şi întristaţi în drum spre Emaus, îi mustră mai întâi pentru neîncrederea în cuvântul prorocilor: «O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii!» (Lc 24, 25), iar apoi le tâlcuieşte toate Scripturile despre El începând cu Moise şi apoi cu prorocii (Lc 24,27). Mai târziu, Isus va spune tuturor ucenicilor: «trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi» (Lc 24,44).

Deci atunci când ascultăm prorociile Vechiului Testament, pe care Biserica le citeşte în acest timp al postului Naşterii Domnului, să ne întărim în credinţă şi să exclamăm cu bucurie asemenea primilor ucenici după ce l-au întâlnit pe Isus: «am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi prorocii» (Io 1,45).

Există şi un al treilea motiv, mai profund şi mai intim. Hristos nu a venit în particular pentru locuitorii Iudeii, nici doar pentru compatrioţii Lui sau pentru omenirea ce trăia atunci la nivelul globului pământesc, ci a venit pentru întregul neam omenesc, pentru toţi oamenii de pretutindeni şi din totdeauna, aşa cum scria Isaia prorocul: «Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti! (…) Aduceţi pe fii Mei din ţinuturile depărtate şi pe fiicele Mele de la marginile pământului; pe toţi cei care poartă numele Meu şi pentru slava Mea i-am creat, i-am zidit şi i-am pregătit» (cf. Is 43,1.6-7). Ioan, apostolul iubit, va confirma câteva secole mai târziu: «…noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii» (1 Io 4, 14).

Iubiţi credincioşi,

Biserica fiind călăuzită de Spiritul Sfânt ne oferă în fiecare an posibilitatea de a contempla misterele divinului ei Mire. Orice mister al vieţii lui Hristos, celebrat cu solemnitatea cuvenită nu reprezintă doar o realitate istorică a cărei pomenire o sărbătorim, ci dobândeşte un har particular, împărtăşeşte o putere spirituală care ne ajută să aprofundăm viaţa Sa şi atât cât ne este dat să ne apropiem de misterul Acestui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră. De aceea, Biserica sărbătorind Naşterea Domnului doreşte mai întâi să ne pregătească, prin săptămânile postului, pentru primirea harului venirii lui Hristos la noi şi în noi. Este o purcedere cu totul tainică, interioară, care se produce prin credinţă, în rugăciune (meditaţie şi contemplaţie), şi aduce bogate roade spirituale. Desigur, Hristos este prezent prin harul sfinţitor pe care l-am primit prin Botez, suntem cu adevărat temple ale Spiritului Sfânt care este în noi (cf. 1Cor 6,19), dar Biserica vrea să ne reînnoiască acest har, pentru a trăi o viaţă nouă, eliberată de păcat, de egoismul propriu şi de ataşamentele materiale. Vrea să ne ajute să înţelegem că Mântuitorul în schimbul firii omeneşti pe care o primeşte de la noi, vrea să ne facă părtaşi de divinitatea Sa, mai mult, mai profund, mai desăvârşit în fiecare an, conferindu-ne harul unei renaşteri divine în sufletele noastre.

Acesta este harul pe care Cuvântul divin întrupat l-a dobândit pentru noi prin naşterea Sa sub forma smerită a pruncului în peştera din Betlehem. Însă harurile se primesc doar pe măsura dispoziţiilor interioare ale fiecărui suflet. Iată de ce avem nevoie de o atitudine sufletească interioară corespunzătoare.

În timp ce aşează în faţa ochilor noştri prorociile Scripturilor, invitându-ne să le recitim, Biserica ne îndeamnă să trezim în sufletele noastre aspiraţiile şi suspinele drepţilor din timpul Vechiului Legământ. Ea vrea să fim pregătiţi pentru venirea lui Hristos astăzi în sufletele noastre să putem rosti împreună cu psalmistul: «Sufletul nostru aşteaptă pe Domnul, El este ajutorul şi apărătorul nostru şi în El se va veseli inima noastră, pentru că în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit» (cf. Ps 32,19-20). Hristos se dăruieşte pe măsura dorinţei noastre de a-L primi, deci dacă dorim ca mărita sărbătoare a Naşterii Domnului din anul 2009 să aducă preamărire Psf. Treimi, să devină izvor de haruri şi binecuvântări pentru Biserică şi pentru fiecare dintre noi, să facem efortul de a ne curăţa sufletele de orice întinare a păcatului, să păstrăm în ele o smerenie plină de încredere şi să ne deschidem larg poarta sufletelor pentru ca să intre Împăratul măririi (cf. Ps 23,7).

«Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui (…) şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu» (cf. Lc 3,4.6; Is 40,3), ne spune şi nouă astăzi Ioan Botezătorul. Iată Biserica, Mama noastră, ne oferă mijloacele necesare pentru această pregătire spirituală şi ne ajută să ne transpunem în timpurile Vechiului Testament pentru a trezi în sufletele noastre sentimentele dreptcredincioşilor de atunci, care suspinau aşteptând cu nerăbdare venirea lui Mesia. Să ne lăsăm deci călăuziţi de buna noastră Mamă, pentru a avea dispoziţiile sufleteşti corespunzătoare marii sărbători pentru care ne pregătim şi a putea dobândi în sufletele noastre roadele de har, de întărire şi de viaţă pe care le dorim.

Să privim exemplul aceleia care, fără îndoială, a fost cea mai pregătită sufleteşte şi deplin capabilă să primească darurile divine cu care Domnul dorea să o copleşească. Puritatea sufletului feciorelnic al Psf. Fecioare Maria, care o făcea să fie «mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii» (imnul Heruvimilor). Trupul ei neprihănit care pentru un timp a devenit tabernacol viu, cădelniţă de aur, încăpere a Treimii Celei necuprinse, Cea mai cuprinzătoare decât cerurile (imnografia bizantină) trebuia să amintească Fiului lui Dumnezeu ceva din strălucirea negrăită a Luminii eterne. Cât de puternică trebuie să fi fost emoţia Mariei atunci când a înţeles că tot ceea ce cunoştea din sfintele Scripturi, ceea ce aştepta cu speranţă şi încredere urma să se împlinească prin ea şi în ea. Spre ea se îndreptaseră aspiraţiile, speranţele şi rugăciunile întregii omeniri în aşteptarea Mântuitorului. Această umilă Fecioară, prin credinţa şi puritatea ei a devenit colaboratoare la Planul divin de mântuire. Biserica o numeşte cu veneraţie regina patriarhilor şi regina prorocilor, pentru că provine din neamul lor iar naşterea Pruncului Mântuitor din sânul ei imaculat, reprezintă un moment de împlinire şi de reînnoite speranţe. Împlinirea promisiunilor şi prorociilor Scripturilor referitoare la Naşterea Domnului, oferă noi speranţe de împlinire a Planului divin de mântuire al neamului omenesc.

Iubiţi credincioşi,

Să ne reamintim că suntem în anul dedicat Sfintei preoţii şi tuturor acelora care au răspuns chemării sfinte, au acceptat «jugul blând» şi «povara uşoară» a slujirii lui Hristos. Prin hirotonirea preoţească, ei au devenit învăţători, sfinţitori şi conducători spre mântuire ai celor încredinţaţi lor în sfânta păstorire. Un gând de rugăciune şi recunoştinţă pentru toţi aceşti vestitori ai Cuvântului divin, adevăraţi proroci ai timpurilor moderne, care înfruntând dificultăţile timpului actual, prin exemplul vieţii şi cuvântul lor, ne arată căile mântuitoare. Îi mulţumim Domnului pentru acest mare har al Sfintei Preoţii prin cuvintele prorocului Isaia: «Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a acoperit; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă» (Rugăciunea preotului la îmbrăcarea stiharului – cf. Is 61,10).

Ne amintim că suntem şi în anul dedicat celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul din Cesareea Capadociei, personalitate proeminentă a Bisericii orientale din sec. IV, reformator al monahismului, vrednic păstor, scriitor bisericesc şi apărător al dreptei credinţe, adevărat model de sfinţenie pentru orice slujitor al lui Hristos.

Să-i cerem Preasfintei Fecioare Maria şi sfântului Iosif, patronul Eparhiei noastre, să ne mijlocească şi nouă tuturor, harurile de care avem nevoie pentru a ne deschide sufletele cu bucurie şi a primi cu iubire, credinţă şi speranţă pe Cel care «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire», acceptă să se nască din nou în sufletele noastre şi spiritual să ne reînnoiască.

Acum, putem înălţa glasul nostru şi împreună cu colindătorii bine vestitori ai Naşterii Domnului să cântăm: «Păstorilor din câmpie / le vesteşte-o bucurie / c-astăzi s-a născut Cel făr’de-nceput cum au scris prorocii (…) E Isus Păstorul mare / turmă ca El nimeni n-are / noi îl lăudăm / Lui ne închinăm cu credinţă tare».


Domnului Celui ce ne-a întărit după Cuvântul bunei vestiri, «potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veşnice iar acum arătată prin Scripturile prorocilor, (…) Unuia înţeleptului Dumnezeu, prin Isus Hristos, să-I fie cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin!» (cf. Rom 16,25.27).

Vă doresc sărbători sfinte de Dumnezeu binecuvântate de cereşti daruri încununate cu bucurie şi spor în toate!

† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla

Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2009, al 309-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 157-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 80-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al cincilea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al cincilea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al cincilea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia la Blaj, al 13-lea an al episcopatului nostru şi al 8-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.