Scrisoare pastorală la
sărbătoarea Naşterii Domnului 2009
ASTĂZI S-A NĂSCUT CEL FĂR’ DE-NCEPUT
CUM AU ZIS PROROCII
SCRISOAREA PASTORALĂ
a
PS Florentin CRIHĂLMEANU,
Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla
la mărita Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos
Florentin, prin harul, mila şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu, Eparh de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,
«Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Cel care întru Hristos ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea spirituală; precum întru El ne-a şi ales, mai înainte de întemeierea lumii să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui…» (Ef 1,3-4).
Iubiţi credincioşi,
Timpul sfânt al Sărbătorii Naşterii Domnului, este perioada anului liturgic în care suntem invitaţi să ne reamintim că venirea noastră pe lume este o alegere pe care Tatăl Creator a făcut-o din veşnicie, cu un scop precis: ca noi să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea Lui. El doreşte ca fiecare dintre noi să ajungă în iubirea Sa şi să devenim fii ai Săi, prin Fiul Său Isus Hristos. Iată ce minunat proiect de viaţă are Dumnezeu pentru noi!
Ne întrebăm însă, ce trebuie să facem pentru a putea împlini acest proiect divin?
Prorocul Isaia îndemna pe cei din vremea lui: «Aduceţi-vă aminte de vremurile străvechi, de la obârşia lor, că Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. (…) De la început Eu vestesc sfârşitul şi mai dinainte ceea ce are să se întâmple. Şi zic: Planul Meu va dăinui şi toată voia Mea o voi face!» (cf. Is 46, 9.10).
Să ne amintim că Sfintele sărbători ale credinţei noastre creştine sunt adevărate «porţi de intrare» în marile Taine ale vieţii Domnului nostru Isus Hristos şi prin aceasta, ocazii concrete de a pătrunde cu smerenie în dinamica Planului divin de mântuire, căci «în opera Întrupării şi a Răscumpărării strălucesc sublimul şi măreţia căilor divine» (Fer. Colomba Marmion).
În pregătirea noastră spirituală din acest an, vom încerca să urmărim pedagogia cu care Tatăl Creator a pregătit neamul omenesc pentru venirea Fiului său în lume. Ne vom reaminti mai întâi prima vestire a mântuirii ce a răsunat în rai, apoi vom urma firul făgăduinţelor şi revelaţiilor făcute patriarhilor, regilor şi prorocilor Vechiului Legământ, pentru a ajunge la bunele vestiri îngereşti şi cântările de laudă profetice, premergătoare venirii pe lume a Pruncului Mântuitor.
1. Primul Vestitor al Naşterii Domnului
«Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul» (cf. Gen 3,15).
Îndată după căderea omului în păcat, acolo încă în rai Dumnezeu-Tatăl dezvăluie minunatul Său plan de răscumpărare a neamului omenesc. Răsună acum întâia vestire a venirii unui Eliberator, prima revelare a misterului Întrupării.
Să privim şi noi cu ochii sufletului pe Adam şi Eva, încă în Grădina paradisului pământesc, îngenunchiaţi, înfricoşaţi şi ruşinaţi, cu capetele plecate în faţa Creatorului, (acum Judecător), care le cere socoteală asupra păcatului comis. Nici unul dintre ei nu are curajul răspunderii, fiecare arată spre un alt vinovat. Răspunzând întrebării ispititoare a şarpelui (devenit instrument al răului), Eva s-a învoit să pună în discuţie porunca divină, despre fructul oprit. Acceptând apoi minciuna şi acordându-i încredere, prima femeie ajunge să pună la îndoială Cuvântul divin. Discuţia familiară cu răul duce treptat spre înşelarea raţiunii iar apoi, prin poarta simţurilor, ajunge să pună în mişcare voinţa şi acţiunea ce conduce, în final, la păcatul mortal. Unica poruncă lăsată de Dumnezeu primilor oameni, (cf. Gen 2,16-17), unicul post cerut, este încălcat datorită încrederii acordate cuvântului ispititorului. Astfel primind cuvântul celui rău, omul devine instrument al răului.
Dumnezeu începe prin a pedepsi mai întâi şarpele, prin care răul a acţionat în rai. Dacă pe Adam şi Eva îi întreabă asupra motivaţiei actului lor, cu ispititorul nu stă de vorbă, ci dă o sentinţă imediată şi apoi adaugă o prevestire. Este primul «colind» ce conferă speranţă şi încredere în victoria finală a binelui asupra răului. Înainte de a pronunţa sentinţa de alungare din paradis, Dumnezeu, Tatăl milostiv, face prima promisiune a răscumpărării. Adam şi Eva devin muritori, dar nu vor muri imediat (cf. Gen 2,17), nu vor fi blestemaţi şi alungaţi definitiv din faţa Lui, ci vor avea un Salvator, Eliberator, Mântuitor, care va sfărâma puterea celui rău în lume. Şi pentru că păcatul a intrat în lume printr-o fecioară, a cărei nume era Eva, adică «viaţă», printr-o fecioară va veni şi răscumpărarea din păcat, prin Neprihănita Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, Izvorul vieţii.
Începe cea de-a doua luptă spirituală între forţa binelui şi a răului, împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia demonului, dar acum câmpul de luptă este aici, pe pământ, chiar neamul omenesc. Sămânţa femeii sunt cei care doresc să rămână fideli lui Dumnezeu şi poruncilor Lui. Sămânţa «şarpelui» sunt toţi aceia care devin instrumente ale răului în lume. Sămânţa răului va ataca mereu picioarele, călcâiele celor ce vor să meargă pe calea dreptăţii, pentru a-i împiedica, dar pe de-altă parte, seminţia femeii se va apăra călcând în picioare, zdrobind răul. Este o luptă spirituală ce se va da la nivel interior în fiecare suflet uman: o luptă între virtute şi patimă, între răul care vrea să pună stăpânire pe suflet prin păcat şi forţa harului ce se opune, se fereşte şi îl alungă. O luptă pe care omul o duce cu speranţă şi cu încrederea că atâta vreme cât este în comuniune cu Dumnezeu, este învingător prin sămânţa, descendenţa femeii, care a zdrobit capul descendenţilor răului.
Zorile îndurărilor divine faţă de pământul care a păcătuit se-arată imediat după cădere. Este prima rază a luminii răscumpărării ce treptat crescând va prevesti «Răsăritul cel de sus» (cf. Lc 1,78), al Soarelui dreptăţii, este cea dintâi «descoperire a tainei celei ascunse din timpuri veşnice» (cf. Rom 16,25).
Sf. Vasile cel Mare în Anafora liturgică rezumă foarte frumos: «Tu ai zidit pe om, ţărână luând din pământ şi cu chipul Tău, Dumnezeule l-ai onorat şi în raiul desfătării l-ai aşezat (…) dar neascultându-te pe Tine (…) şi amăgirii şarpelui plecându-se, prin ale sale păcate muritor făcându-se, l-ai alungat, Dumnezeule, cu judecata Ta cea dreaptă din rai în lumea aceasta (…) rânduindu-i mântuirea cea din naşterea de-a doua, cea întru însuşi Hristosul Tău»
Şi totuşi chiar dacă prima vestire răsună în rai îndată după primul păcat, Mântuitorul va veni doar după îndelungi secole de aşteptare. De ce această lungă perioadă de aşteptare?
Deoarece era nevoie de un timp de purificare pentru oamenii care păcătuiseră din mândrie, lepădându-se de Cuvântul lui Dumnezeu şi acceptând ispita celui rău. Trebuia să experimenteze tristeţea separării de Dumnezeu, să se convingă de propriile slăbiciuni şi neputinţa de a scăpa de sub stăpânirea răului, a păcatului şi a morţii. Astfel, neamul omenesc va recunoaşte nevoia venirii unui Eliberator, a unui Mântuitor şi va dori cu ardoare venirea Lui (cf. S. Toma de Aquino).
Începând de la această promisiune, în timp, întreaga spiritualitate a poporului ales se va concentra asupra Celui care trebuie să vină, Eliberatorul din puterea răului, descendenţa femeii. Pe măsură ce secolele se scurg, în vremea patriarhilor, Dumnezeu conturează mai clar promisiunea Sa. Lui Avram îi promite că va fi tatăl unei mulţimi de popoare (Gen 17,5), cu care Dumnezeu va încheia un legământ veşnic, iar apoi după ce din ascultare era gata să-şi sacrifice chiar şi unicul fiu Isaac, îngerul Domnului îi vesteşte: «… te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul mării (…) şi se vor binecuvânta prin neamul tău toate popoarele pământului» (Gen 22,17-18). Promisiunea a fost reînnoită lui Iacob (Gen 28,14) iar înainte de a muri el-însuşi va proroci fiului său Iuda: «Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, căruia se vor supune popoarele» (Gen 49,10).
Oamenii treptat vor uita aceste promisiuni şi prorocii, cufundându-se din nou în întunericul şi-n umbra morţii păcatului. Atunci Dumnezeu intervine din nou alegându-şi un popor cu care încheie legământul său şi căruia îi va trimite noi mesaje şi prevestiri.
Valaam, cel ce ascultă cuvintele lui Dumnezeu şi vede descoperirile lui Dumnezeu, privind poporul lui Israel primeşte Spiritul divin, binecuvântează poporul, apoi prevesteşte pe Omul care va ieşi din sămânţa lui Israel şi proroceşte: «Îl văd, dar acum încă nu este, îl privesc dar nu de aproape; o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel (…) Din Iacob se va ridica Cel ce va stăpâni cu putere…» (cf. Num 24,7.17.19).
Iată cum pornind de la prima vestire a descendenţei femeii care va zdrobi capul şarpelui, se vesteşte apoi binecuvântarea asupra unui popor ce va deveni foarte numeros, din care Domnul va ridica un Stăpânitor din tribul lui Iuda, căruia toate popoarele i se vor supune, este steaua care răsărind din Iacob va stăpâni cu putere.
Poporul decade din nou în păcat şi este lăsat să încerce condiţia separării de Dumnezeu prin robie şi exil. Astfel, ajuns în ceasul încercării, va invoca mântuirea Domnului: «Deşteaptă puterea Ta şi vino să ne mântuieşti (…) Dumnezeul puterilor, întoarce-te dar, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, şi o desăvârşeşte pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta» (cf. Ps 79,3.15).
Periodic, Domnul va alege şi va trimite proroci prin care să reamintească legământul şi planul Său cu poporul ales, reînnoind promisiunile de mântuire. Poporul va exclama cu încredere şi speranţă: «Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte! Doamne grăbeşte-te să mă ajuţi! (…) Să se bucure şi să se veselească de Tine toţi cei care te caută pe Tine, Dumnezeule, şi să zică pururi cei ce iubesc mântuirea Ta: Slăvit să fie Domnul!» (cf. Ps 69,1.5).
Treptat întregul cult spiritual al Vechiului Testament se va concentra asupra promisiunilor, prefigurărilor şi prorociilor prin care se prevesteşte venirea Salvatorului, Mântuitorului. Este o perioadă de aşteptare plină de bucuria speranţei, un timp de pregătire plin de încredere în Domnul Răscumpărător (cf. Is 43,1). Aşteptarea venirii Mântuitorului străbate ca o veste bună de-a lungul Vechiului Testament (cf. Is 45,8; Ier 33,14-16; Sof 3,17; Mih 5,2-4; Dan 9,24), acum toate dorinţele şi speranţele poporului asuprit se îndreaptă cu încredere spre El, aşa cum spune Sf. Augustin: «Vechiul Testament îl purta pe Hristos în sânul său».
2. Prorocii ale Naşterii Domnului în Vechiul Testament
«Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14).
Dumnezeu, Tatăl milostiv, va conduce în continuare destinul poporului Său spre mântuire prin prorocii Săi, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare: «…Nu ai uitat, Bunule, de lucrul mâinilor Tale, ci pentru adâncul milei Tale în multe chipuri l-ai cercetat: proroci ai trimis, făcut-ai puteri prin sfinţii tăi, care bine Ţi-au plăcut din fiecare neam, ne-ai vorbit prin gura prorocilor, slujitorilor Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea, care va să fie…» (Anafora liturgică) Prorociile Vechiului Testament zugrăvesc prin diferite imagini trăsăturile Celui care trebuie să vină, Unsul lui Dumnezeu, (Mesia, Hristos), Salvatorul, Mântuitorul (Isus), conferindu-i diferite nume în funcţie de diferitele Sale atribute. În cuvântările lor se îmbină promisiuni de eliberare şi răscumpărare cu invocaţii de rugăciune, strigăte de bucurie, cu cereri de milostivire, imagini triumfale cu imagini de umilire, timpuri de pace şi bunăstare cu timpuri de persecuţie şi împotrivire. Toate aceste imagini simbolice au un singur scop, acela de a pregăti poporul ales pentru a-L aştepta cum se cuvine pe Mesia, Eliberatorul şi a se putea bucura de venirea Lui la timpul rânduit.
Regelui David, uns din poruncă divină, asupra căruia coborâse Spiritul Sfânt (1Regi 16,13), Domnul îi promite că-i va întări neamul iar tronul său şi regatul său vor dăinui veşnic (2Regi 7,12-16). În psalmii săi dă glas Celui care a primit un trup şi vine pentru a face voia Dumnezeului Său: «Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit; ardere de tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: Iată vin (…) ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu» (cf. Ps 39,9-10). El va binevesti dreptatea, adevărul şi mântuirea Sa (cf. Ps 39,12-13).
David contemplă în viziune, pe Acela căruia Dumnezeu îi oferă tronul de-a dreapta Sa, până când va înfrânge toţi duşmanii săi. Aceluia i se va da toiagul puterii spre stăpânire, căci El este cel născut din veşnicie din Tatăl (cf. Ps 109,1-3). El este preotul veşnic al Domnului: «Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec» (cf. Ps 109,4). Psalmistul îl vede împodobit cu frumuseţe «mai mult decât fii oamenilor» (cf. Ps 44,3) şi har se revarsă de pe buzele sale, binecuvântat veşnic de Dumnezeu, El va lupta pentru «adevăr, blândeţe şi dreptate» (cf. Ps 44,6), tronul său va dăinui veşnic, va iubi dreptatea şi va urî fărădelegea, de aceea a fost uns de Dumnezeu cu untdelemnul bucuriei (cf. Ps 44,8-9).
Marele vizionar al Vechiului Testament care sub inspiraţie divină proclamă faptele viitoare, Isaia, fiul lui Amos, reaminteşte adeseori promisiunile din timpul patriarhilor sau al regilor dar oferă şi numeroase prorocii clare asupra Celui care trebuia să vină.
«Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel» (cf. Is 7,14), este cea mai limpede prefigurare a Naşterii Domnului, ce prevesteşte zămislirea minunată, fără intervenţie umană, a tinerei fecioare Maria din Nazaret. Numele Celui ce se va naşte, reprezintă împlinirea dorinţei mult aşteptată de popor: Dumnezeu este cu noi, (Emanuel). Atunci, poporul aflat în întunericul spiritual al umbrei morţii păcatului, va fi învăluit într-o lumină strălucitoare, pentru că acest Prunc născut pentru noi este însăşi Fiul care ni se dăruieşte nouă, proroceşte Isaia: «Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă …» (cf. Is 9,1.5). El va avea o stăpânire extinsă iar pacea Lui va fi fără de hotare, va deveni împărat veşnic şi va sta pe tronul lui David (cf. Is 9,6).
Prorocul Mihea vesteşte cu precizie că mica cetate a Betlehemului din Iudeea va fi locul în care se va naşte «Stăpânitorul peste Israel», Cel al cărui origine este veşnică (cf. Mih 5,1). Acolo «aceea care trebuie să nască va naşte» (cf. Mih 5,2), iar pruncul «va fi voinic şi va paşte poporul prin puterea Domnului (…) şi El însuşi va fi pacea noastră!» (cf. Mih 5,3-4).
Ieremia vorbeşte despre zilele când Domnul «va ridica lui David Odraslă dreaptă», ce va ajunge rege, va domni cu înţelepciune, va face judecată şi dreptate pe pământ şi va fi numit «Domnul-dreptatea-noastră» (cf. Ier 23,5-6).
Aceasta este Mlădiţa ieşită din tulpina lui Iese, Lăstarul înmugurit din rădăcinile lui, asupra căruia se va odihni Spiritul lui Dumnezeu şi darurile Sale (cf. Is 11,1-2). El este Unsul Domnului (Mesia, Hristosul), care va binevesti săracilor, va vindeca pe cei cu inima zdrobită, va predica robilor şi prizonierilor eliberarea, şi va vesti anul milostivirii Domnului (cf. Is 61,1-3). Este fragmentul Scripturii care peste veacuri va fi citit chiar de Isus însuşi, în sinagoga din Nazaret, la începutul vieţii Sale publice.
Observăm cum în timpul prorocilor Vechiului Testament, prevestirile conţin date precise asupra modului şi locului venirii Celui aşteptat, precum şi atribute concrete ale misiunii Sale. Astfel, poporul este pregătit pentru a-L primi pe Cel care va veni să se nască prunc dintr-o fecioară în Betlehemul din Iudeea şi va avea o misiune de mântuire asupra întregii omeniri. Va fi un om ca şi noi, dar cu atribute divine şi cu puteri divine, El este Fiul, Unsul, Mesia, Eliberatorul şi Răscumpărătorul lui Israel, Emanuel. Poporul întărit în credinţă în faţa dificultăţilor va cânta cu reînnoită speranţă şi bucurie: «Cu noi este Dumnezeu înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi» (cf. Is 8,9).
3. Binevestitori ai Naşterii Domnului în Noul Testament
«Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Isus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema (…) Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema» (cf. Lc 1,31-32.35).
Fundamentul revelaţiei divine este legătura dintre om şi Dumnezeu bazată pe credinţă. Fără încrederea în Dumnezeu şi cuvântul Său, prezenţa fizică a Fiului lui Dumnezeu şi naşterea Sa între oameni, nu ar putea produce efectul dorit în suflete, nu ar putea dobândi harul spiritual corespunzător. (Şi câţi contemporani cu El nu L-au privit doar ca simplu om!) Credinţa este o lucrare interioară a Spiritului Sfânt, Mângâietorul, Spiritul adevărului, Cel care este pretutindeni şi toate le împlineşte. Cuvântul revelat de Dumnezeu şi proclamat de către proroci îşi păstrează forţa sa «Căci Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător (…) destoinic să judece simţirile şi cugetările inimii» (Evr 4,12). De aceea, reamintind şi reluând promisiunile şi prorociile dintru începuturi, treptat, Dumnezeu dezvăluie împrejurările în care Răscumpărătorul urma să vină şi caracteristicile misiunii Sale. Toate acestea cu scopul de a trezi în sufletele dreptcredincioşilor, sentimentele necesare pentru ca venirea lui Mesia să fie pentru ei o adevărată bucurie. Astfel, sufletele care au primit cuvântul Scripturii cu deplină încredere, au primit şi ardoarea dorinţei de a-L vedea, fiind pregătiţi să primească belşugul de haruri pe care Pruncul-Mântuitor trebuia să le aducă lumii întregi. Printre aceştia se numără în primul rând Fecioara Maria, mama Sa, apoi Zaharia şi Elisabeta, părinţii Înaintemergătorului, precum şi Simion şi Ana, cei care îl aşteptau la aducerea în Templu. Aceste suflete credincioase L-au recunoscut şi L-au întâmpinat cu bucurie, şi au fost copleşiţi de harurile Sale.
Bunele vestiri ale Arhanghelului Gabriel, mai întâi la preotul Zaharia în templu şi apoi la Fecioara Maria din Nazaret, cuprind promisiunile şi prorociile Vechiului Testament şi reprezintă în acelaşi timp un pas înainte în actualizarea lor în timpul istoriei umane.
Tinerei Fecioare din Nazaretul Galileii, Arhanghelul îi vesteşte că va zămisli şi va naşte un fiu (cf. Lc 1,31; Is 7,14) iar numele Său Isus, (Salvator, Eliberator, Mântuitor, Răscumpărător), confirmă prorociile Vechiului Testament (cf. Is 41,14; 43,3; 49,26; 54,5; 59,20; 60,16; 62,11). «Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacob în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit» (cf. Lc 1,32-33; Is 9,6-7; Ier 23,5; Dan 7,14). La nedumerirea Fecioarei care doreşte să rămână neprihănită slujitoare a Domnului, Mesagerul divin, dezvăluie ceva din minunata lucrare cerească a Tainei Întrupării. Spiritul Sfânt va coborî, puterea Celui Preaînalt o va umbri iar Cel care se va naşte va fi Sfânt (cf. Lc 1,35; Is 41,14; 43,3; 54,5) şi se va chema Fiul lui Dumnezeu. Este cea dintâi afirmare clară a divinităţii lui Isus. Se realizează minunata legătură de la începuturi şi până la încheierea axei timpului. Fecioara prevestită întâia oară în rai (cf. Gen 3,15), prorocită de Isaia (cf. Is 7,14) este acum revelată de Arhanghel (cf. Lc 1,31). În ea erau cuprinse speranţele întregii omeniri spre ea au privit, fără să ştie, mii de generaţii umane citind sfintele Scripturi.
Prin consimţământul ei, Maria arată că este pregătită să se pună în slujba Cuvântului divin şi să împlinească în viaţa ei, cuvântul Scripturilor şi Planul divin de mântuire. Acum prorociile devin realitate iar sânul Fecioarei devine Chivotul Noii Alianţe dintre Dumnezeu şi oameni, căci prin răspunsul Mariei, întreaga omenire aflată de veacuri în aşteptare cu credinţă şi speranţă, răspunde afirmativ împlinirii prorociilor Vechiului Testament.
Mesagerul divin se arată şi lui Iosif, logodnicul Mariei, pentru a-i transmite că zămislirea ei este «de la Spiritul Sfânt» iar numele Celui pe care îl va naşte va fi Isus (Salvator, Eliberator, Mântuitor, Răscumpărător), pentru că «El va mântui poporul Său de păcatele lor» (cf. Mt 1,20-21; Is 49,6-7.26). Pentru a întări cele spuse, Îngerul arată că aceasta este o împlinire a prorociei făcută de Domnul prin Isaia cu sute de ani mai înainte: «Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu…» (cf. Mt 1,22-23; Is 7,14).
Mergând s-o ajute pe Elisabeta, ruda sa, Maria poartă harul veştii bune. Plină de Spirit Sfânt, Elisabeta o va binecuvânta şi o va recunoaşte ca fiind «Maica Domnului» (cf. Lc 1,43), numind-o fericită pentru că a crezut în cuvântul Domnului (cf. Lc 1,45). Iată cum prin pregătirea ei spirituală şi încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, în promisiunile, prorociile şi vestirile Scripturilor, simpla Fecioară din Nazaret dobândeşte un mare har: va deveni însăşi Maica Mântuitorului, Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu.
Acest har dobândit prin credinţă este şi rodul vieţii neprihănite a Fecioarei Maria, a vieţii sale de rugăciune, în care cu siguranţă citirea şi meditarea Scripturilor sfinte aveau un loc de cinste. Maria cunoştea prorociile din vechime, de aceea atunci când înţelege că despre ea vorbeau cărţile Vechiului Testament şi că de ea depinde acum desfăşurarea Planului divin de mântuire, răspunde smerită cu un imn de preamărire şi bucurie adus Domnului. Cântarea Născătoarei de Dumnezeu (imnul Magnificat), este o reunire a promisiunilor şi prorociilor Vechiului Testament pe care acum Maria le înţelege mai bine. Ea îşi exprimă bucuria spirituală faţă de Dumnezeu, Mântuitorul ei, pentru binefacerile primite. Acesta este Cel Puternic şi Sfânt, iar mila Lui este mereu asupra celor care cu reverenţă se tem de El. Risipeşte pe cei mândri, doboară pe cei puternici şi înalţă pe smeriţi; pe flămânzi îi copleşeşte cu haruri iar pe cei bogaţi îi scoate afară cu mâinile goale. El a sprijinit mereu poporul Său Israel aşa cum promisese lui Avraam şi seminţiei lui (cf. Lc 1,47-55; Gen 17,19; Is 49,26; 59,20; 60,16; 61,10; 63,16).
Aflat la slujbă în templu, preotul Zaharia primeşte vestea naşterii fiului său mult aşteptat, Ioan. El se va umple de Spirit Sfânt din sânul maicii sale, va converti pe mulţi şi va merge înaintea Domnului pentru a-I pregăti poporul (cf. Lc 1,15-17; Is 40,3).
După punerea numelui pruncului Ioan, acolo în templu, cântare de binecuvântare se înalţă de pe buzele preotului Zaharia, plin de Spirit Sfânt (cf. Lc 1,67). El începe binecuvântând pe Domnul Dumnezeul lui Israel, pentru că a răscumpărat poporul Său, a înălţat mântuire din neamul lui David, aşa cum au vestit sfinţii proroci (cf. Lc 1,68-70). A eliberat poporul din mâna vrăjmaşilor şi milostivindu-se de generaţiile care şi-au adus aminte mereu de legământul sfânt încheiat cu Avraam (cf. Gen 17,7.19-21), pentru ca, fiind eliberaţi de vrăjmaşi, să poată sluji în sfinţenie şi în dreptate lui Dumnezeu. Pruncului de numai opt zile, Zaharia îi prevesteşte cu precizie destinul de proroc al Celui Preaînalt, care va merge înaintea feţei Domnului pentru a pregăti căile Sale şi a propovădui mântuirea spre iertarea păcatelor, a lumina pe cei aflaţi în umbra morţii şi a conduce poporul pe calea păcii. (cf. Lc 1,71-79; Is 9,1; 40,3-5; 60,1-3). Între acestea sunt şi cuvintele proclamate de Isaia, care vor răsuna «ad litteram» peste câţiva ani în Galileea pe malul Iordanului, atunci când Ioan Botezătorul îşi va începe misiunea sa publică: «Pregătiţi calea Domnului drepte faceţi cărările Lui (…) şi toată făptura va vedea mântuirea lui Israel» (cf. Lc 3,4-5; Is 40,3-5).
Ultima bună-vestire a Naşterii Mântuitorului răsună în noaptea sfântă a Betlehemului înfricoşând păstorii aşezaţi în jurul focului în preajma turmelor. Învăluit în strălucirea gloriei cereşti îngerul Domnului proclamă: «vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut astăzi Mântuitor care este Hristos Domnul, în cetatea lui David» (cf. Lc 2,10-11). Divinul mesager reia elemente deja prezente în Scripturile Vechiului Testament: Pruncul nou-născut este numit Mântuitor (Eliberator, Răscumpărător) şi Hristos (Mesia, Unsul) Domnul, în cetatea lui David, confirmând astfel împlinirea prorociilor (cf. Is 9,5-6; 61,1; Ier 23,5).
Mesagerul îngeresc oferă şi semnul prin excelenţă: „Veţi găsi un Prunc, înfăşat, culcat în iesle (cf. Lc 2, 19), acesta este semnul Pruncului, sămânţa femeii (cf. Gen 3, 15), Pruncul Fecioarei, Emanuel (cf. Is 7, 14), Fiul născut nouă (cf. Is 9, 5), Odrasla cea dreaptă (cf. Ier 23, 5), Fiul Celui Preaînalt (cf. Lc 1, 32), Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 1, 35)”.
După acest itinerar biblic putem afirma că sunt două persoane ce apar în vestirile şi prorociile pe care noi, creştinii de astăzi, le aplicăm marelui eveniment al Naşterii Domnului: Fiul lui Dumnezeu – descendenţa femeii, (Pruncul minunat, Emanuel, Mântuitorul, Isus, Unsul Domnului, Hristos) şi femeia fecioară. Sunt cele două persoane prin care se realizează minunata punte de legătură dintre Dumnezeu şi oameni, ce începe în rai, cu prima vestire, continuă prin promisiuni, prorocii şi bune vestiri, se împlineşte în grota din Betlehem dar pe plan spiritual va continua până la încheierea axei timpului. Este Planul divin de mântuire al neamului omenesc, ce însumează credinţa şi speranţele întregii umanităţi, aşternut în Sfintele Scripturi.
„Aşadar Dumnezeu, Inspiratorul şi Autorul cărţilor celor două Testamente, a rânduit cu înţelepciune ca Noul Testament să se afle ascuns în cel vechi, iar Vechiul Testament să devină limpede în cel nou (Sf. Augustin). Căci, deşi Hristos a încheiat noul Legământ în Sângele Său (cf. Lc 22,20; 1 Cor 11,25), totuşi cărţile Vechiului Testament, preluate integral în propovăduirea Evangheliei, îşi dobândesc şi îşi manifestă semnificaţia deplină în Noul Testament (cf. Mt 5,17; Lc 24,27; Rom 16, 25-26; 2 Cor 3,14-16) şi, la rândul lor, îl luminează şi-l explică.” (DV, n. 16).
Am încercat să pătrundem şi în pedagogia cu care Dumnezeu îşi pregăteşte poporul Său. La început rugăciunile poporului Israel vor cere puterea de a învinge duşmanii, de a fi eliberaţi de asupritori, de a intra în Ţara Făgăduinţei, de a fi înlăturate pedepse sau nenorociri venite asupra lor, apoi vor cere un cârmuitor, un salvator pământesc, dar treptat poporul credincios va înţelege că totul pleacă din inimi, din sufletele pervertite spre rău. Atunci se va accentua latura spirituală, interioară «inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi spirit drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele» (cf. Ps 50,10). Astfel poporul va trece de la mentalitatea pur materială a victoriei asupra duşmanilor sau asupritorilor la acea spirituală a victoriei asupra păcatului, de la aceea a unui Salvator, Eliberator pământesc la aceea a unui Mântuitor de răul păcatului, de la dorinţa unui rege pământesc la dorinţa unui divin Răscumpărător. Prin această schimbare a mentalităţii poporul doreşte de fapt venirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi restabilirea armoniei primordiale pe care Adam o trăia în rai înainte de căderea în păcat.
Iubiţi credincioşi,
Comunitatea creştină, Biserica, doreşte în fiecare an să dedice o perioadă de pregătire de şase săptămâni pentru a ne aduce în faţa «ochilor sufletului» amintirea perioadei de pregătire de sute şi sute de ani, pe care Dumnezeu Tatăl a făcut-o cu poporul Său pentru venirea în lume a Mântuitorului, a Unsului Său. Astfel doreşte să transpună sufletele noastre în acea stare de aşteptare plină de încredere şi speranţă, pe care o trăia acest popor în aşteptarea venirii lui Mesia, Unsul lui Dumnezeu. Probabil se va spune că această pregătire, această aşteptare şi aceste dorinţe arzătoare erau foarte bune pentru cei care au trăit în vremea Vechiului Testament, dar acum după ce Hristos a venit, şi a împlinit misiunea Sa, de ce ar mai fi necesar să avem această atitudine care nu corespunde unei realităţi istorice?
Din punct de vedere teologic sunt mai multe motive:
În primul rând, să ne reamintim că omul a fost creat pentru a-L cunoaşte, a-L iubi şi a-L sluji pe Dumnezeu, mulţumindu-I pentru toate operele Sale şi astfel să dobândească mântuirea. Misterele credinţei, şi în particular, Întruparea şi Răscumpărarea sunt între cele mai minunate evenimente ale Înţelepciunii divine. În faţa lor sufletul credincios rămâne în uimire rostind cu Fecioara Maria: «mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi Sfânt e numele Lui» (Lc 1,49), sau cu psalmistul David: «cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!» (Ps 103,25). Contemplând lucrările lui Dumnezeu, admirând înţelepciunea şi puterea divină, practic pătrundem în tainele Planului divin şi sufletul nostru se înalţă spre Creatorul său. Iată rodul spiritual al reamintirii şi al meditării promisiunilor şi prorociilor din Vechiul Testament despre Naşterea Domnului.
În al doilea rând, Dumnezeu doreşte ca prin acest timp de pregătire să fim întăriţi în credinţă. El ne oferă semne diferite şi precise, trimite prin cei rânduiţi prorocii numeroase şi uneori atât de clare, cu un singur scop, acela ca noi să recunoaştem că Acela care a venit şi le-a împlinit în decursul vieţii Sale, a fost Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Isus Hristos, Fiul Său.
În timpul vieţii Sale publice, Isus va invita pe iudeii care îl prigoneau, să cerceteze Scripturile (cărţile Vechiului Testament: Legea, Prorocii, Scrierile) pentru că acelea mărturiseau despre El (Io 5,39), de aceea le poate spune: «Dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci acela despre Mine a scris» (Io 5,46). Pe ucenicii descurajaţi şi întristaţi în drum spre Emaus, îi mustră mai întâi pentru neîncrederea în cuvântul prorocilor: «O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus prorocii!» (Lc 24, 25), iar apoi le tâlcuieşte toate Scripturile despre El începând cu Moise şi apoi cu prorocii (Lc 24,27). Mai târziu, Isus va spune tuturor ucenicilor: «trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi» (Lc 24,44).
Deci atunci când ascultăm prorociile Vechiului Testament, pe care Biserica le citeşte în acest timp al postului Naşterii Domnului, să ne întărim în credinţă şi să exclamăm cu bucurie asemenea primilor ucenici după ce l-au întâlnit pe Isus: «am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi prorocii» (Io 1,45).
Există şi un al treilea motiv, mai profund şi mai intim. Hristos nu a venit în particular pentru locuitorii Iudeii, nici doar pentru compatrioţii Lui sau pentru omenirea ce trăia atunci la nivelul globului pământesc, ci a venit pentru întregul neam omenesc, pentru toţi oamenii de pretutindeni şi din totdeauna, aşa cum scria Isaia prorocul: «Nu te teme, căci Eu te-am răscumpărat şi te-am chemat pe nume, al Meu eşti! (…) Aduceţi pe fii Mei din ţinuturile depărtate şi pe fiicele Mele de la marginile pământului; pe toţi cei care poartă numele Meu şi pentru slava Mea i-am creat, i-am zidit şi i-am pregătit» (cf. Is 43,1.6-7). Ioan, apostolul iubit, va confirma câteva secole mai târziu: «…noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii» (1 Io 4, 14).
Iubiţi credincioşi,
Biserica fiind călăuzită de Spiritul Sfânt ne oferă în fiecare an posibilitatea de a contempla misterele divinului ei Mire. Orice mister al vieţii lui Hristos, celebrat cu solemnitatea cuvenită nu reprezintă doar o realitate istorică a cărei pomenire o sărbătorim, ci dobândeşte un har particular, împărtăşeşte o putere spirituală care ne ajută să aprofundăm viaţa Sa şi atât cât ne este dat să ne apropiem de misterul Acestui Dumnezeu făcut om pentru mântuirea noastră. De aceea, Biserica sărbătorind Naşterea Domnului doreşte mai întâi să ne pregătească, prin săptămânile postului, pentru primirea harului venirii lui Hristos la noi şi în noi. Este o purcedere cu totul tainică, interioară, care se produce prin credinţă, în rugăciune (meditaţie şi contemplaţie), şi aduce bogate roade spirituale. Desigur, Hristos este prezent prin harul sfinţitor pe care l-am primit prin Botez, suntem cu adevărat temple ale Spiritului Sfânt care este în noi (cf. 1Cor 6,19), dar Biserica vrea să ne reînnoiască acest har, pentru a trăi o viaţă nouă, eliberată de păcat, de egoismul propriu şi de ataşamentele materiale. Vrea să ne ajute să înţelegem că Mântuitorul în schimbul firii omeneşti pe care o primeşte de la noi, vrea să ne facă părtaşi de divinitatea Sa, mai mult, mai profund, mai desăvârşit în fiecare an, conferindu-ne harul unei renaşteri divine în sufletele noastre.
Acesta este harul pe care Cuvântul divin întrupat l-a dobândit pentru noi prin naşterea Sa sub forma smerită a pruncului în peştera din Betlehem. Însă harurile se primesc doar pe măsura dispoziţiilor interioare ale fiecărui suflet. Iată de ce avem nevoie de o atitudine sufletească interioară corespunzătoare.
În timp ce aşează în faţa ochilor noştri prorociile Scripturilor, invitându-ne să le recitim, Biserica ne îndeamnă să trezim în sufletele noastre aspiraţiile şi suspinele drepţilor din timpul Vechiului Legământ. Ea vrea să fim pregătiţi pentru venirea lui Hristos astăzi în sufletele noastre să putem rosti împreună cu psalmistul: «Sufletul nostru aşteaptă pe Domnul, El este ajutorul şi apărătorul nostru şi în El se va veseli inima noastră, pentru că în numele cel sfânt al Lui am nădăjduit» (cf. Ps 32,19-20). Hristos se dăruieşte pe măsura dorinţei noastre de a-L primi, deci dacă dorim ca mărita sărbătoare a Naşterii Domnului din anul 2009 să aducă preamărire Psf. Treimi, să devină izvor de haruri şi binecuvântări pentru Biserică şi pentru fiecare dintre noi, să facem efortul de a ne curăţa sufletele de orice întinare a păcatului, să păstrăm în ele o smerenie plină de încredere şi să ne deschidem larg poarta sufletelor pentru ca să intre Împăratul măririi (cf. Ps 23,7).
«Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui (…) şi toată făptura va vedea mântuirea lui Dumnezeu» (cf. Lc 3,4.6; Is 40,3), ne spune şi nouă astăzi Ioan Botezătorul. Iată Biserica, Mama noastră, ne oferă mijloacele necesare pentru această pregătire spirituală şi ne ajută să ne transpunem în timpurile Vechiului Testament pentru a trezi în sufletele noastre sentimentele dreptcredincioşilor de atunci, care suspinau aşteptând cu nerăbdare venirea lui Mesia. Să ne lăsăm deci călăuziţi de buna noastră Mamă, pentru a avea dispoziţiile sufleteşti corespunzătoare marii sărbători pentru care ne pregătim şi a putea dobândi în sufletele noastre roadele de har, de întărire şi de viaţă pe care le dorim.
Să privim exemplul aceleia care, fără îndoială, a fost cea mai pregătită sufleteşte şi deplin capabilă să primească darurile divine cu care Domnul dorea să o copleşească. Puritatea sufletului feciorelnic al Psf. Fecioare Maria, care o făcea să fie «mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii» (imnul Heruvimilor). Trupul ei neprihănit care pentru un timp a devenit tabernacol viu, cădelniţă de aur, încăpere a Treimii Celei necuprinse, Cea mai cuprinzătoare decât cerurile (imnografia bizantină) trebuia să amintească Fiului lui Dumnezeu ceva din strălucirea negrăită a Luminii eterne. Cât de puternică trebuie să fi fost emoţia Mariei atunci când a înţeles că tot ceea ce cunoştea din sfintele Scripturi, ceea ce aştepta cu speranţă şi încredere urma să se împlinească prin ea şi în ea. Spre ea se îndreptaseră aspiraţiile, speranţele şi rugăciunile întregii omeniri în aşteptarea Mântuitorului. Această umilă Fecioară, prin credinţa şi puritatea ei a devenit colaboratoare la Planul divin de mântuire. Biserica o numeşte cu veneraţie regina patriarhilor şi regina prorocilor, pentru că provine din neamul lor iar naşterea Pruncului Mântuitor din sânul ei imaculat, reprezintă un moment de împlinire şi de reînnoite speranţe. Împlinirea promisiunilor şi prorociilor Scripturilor referitoare la Naşterea Domnului, oferă noi speranţe de împlinire a Planului divin de mântuire al neamului omenesc.
Iubiţi credincioşi,
Să ne reamintim că suntem în anul dedicat Sfintei preoţii şi tuturor acelora care au răspuns chemării sfinte, au acceptat «jugul blând» şi «povara uşoară» a slujirii lui Hristos. Prin hirotonirea preoţească, ei au devenit învăţători, sfinţitori şi conducători spre mântuire ai celor încredinţaţi lor în sfânta păstorire. Un gând de rugăciune şi recunoştinţă pentru toţi aceşti vestitori ai Cuvântului divin, adevăraţi proroci ai timpurilor moderne, care înfruntând dificultăţile timpului actual, prin exemplul vieţii şi cuvântul lor, ne arată căile mântuitoare. Îi mulţumim Domnului pentru acest mare har al Sfintei Preoţii prin cuvintele prorocului Isaia: «Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat în veşmântul mântuirii şi cu haina veseliei m-a acoperit; ca unui mire mi-a pus cunună şi ca pe o mireasă m-a împodobit cu podoabă» (Rugăciunea preotului la îmbrăcarea stiharului – cf. Is 61,10).
Ne amintim că suntem şi în anul dedicat celui întru sfinţi Părintelui nostru Vasile cel Mare, arhiepiscopul din Cesareea Capadociei, personalitate proeminentă a Bisericii orientale din sec. IV, reformator al monahismului, vrednic păstor, scriitor bisericesc şi apărător al dreptei credinţe, adevărat model de sfinţenie pentru orice slujitor al lui Hristos.
Să-i cerem Preasfintei Fecioare Maria şi sfântului Iosif, patronul Eparhiei noastre, să ne mijlocească şi nouă tuturor, harurile de care avem nevoie pentru a ne deschide sufletele cu bucurie şi a primi cu iubire, credinţă şi speranţă pe Cel care «pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire», acceptă să se nască din nou în sufletele noastre şi spiritual să ne reînnoiască.
Acum, putem înălţa glasul nostru şi împreună cu colindătorii bine vestitori ai Naşterii Domnului să cântăm: «Păstorilor din câmpie / le vesteşte-o bucurie / c-astăzi s-a născut Cel făr’de-nceput cum au scris prorocii (…) E Isus Păstorul mare / turmă ca El nimeni n-are / noi îl lăudăm / Lui ne închinăm cu credinţă tare».
Domnului Celui ce ne-a întărit după Cuvântul bunei vestiri, «potrivit cu descoperirea tainei celei ascunse din timpuri veşnice iar acum arătată prin Scripturile prorocilor, (…) Unuia înţeleptului Dumnezeu, prin Isus Hristos, să-I fie cinstea şi mărirea în vecii vecilor. Amin!» (cf. Rom 16,25.27).
Vă doresc sărbători sfinte de Dumnezeu binecuvântate de cereşti daruri încununate cu bucurie şi spor în toate!
† Florentin
Episcop de Cluj-Gherla
Dată în Cluj-Napoca, din reşedinţa episcopală, la Marea Sărbătoare a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos, în Anul Domnului 2009, al 309-lea de la Sfânta Unire cu Biserica Romei, al 157-lea de la întemeierea Eparhiei de Gherla, al 80-lea de la schimbarea sediului episcopal la Cluj, al cincilea de la ridicarea la rangul de Arhiepiscopie Majoră a Bisericii noastre, în al cincilea an de pontificat al Sf. Părinte Papa Benedict al XVI-lea, al cincilea an al Pf. Părinte Arhiepiscop Lucian în tronul Arhiepiscopiei Majore de Făgăraş şi Alba-Iulia la Blaj, al 13-lea an al episcopatului nostru şi al 8-lea în tronul arhieresc al Eparhiei de Cluj-Gherla.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu