De unde ştie dl Geoană că a învins? De la cifrele exit-pollului. Împreună cu echipa, serbează toată noaptea, când la PSD, când la PNL. De ce serbează? De ce se crede învingător? Logica ne-o spune clar: pentru că are încredere în cifrele exit-pollului; iar în cifrele exit-pollulului nu poţi avea încredere decât dacă ai încredere în faptul că alegerile nu au fost trucate.
A doua zi dimineaţă, primul comunicat oficial al Biroului Electoral Central îl arată câştigător pe Traian Băsescu. Căutat de jurnalişti, dl Geoană tace. Tace toată ziua. Derută. Ce aşteaptă? Aşteaptă rezultatul final al Biroului Electoral Central. Acesta vine. Verdictul final confirmă verdictul parţial: câştigătorul alegerilor este Traian Băsescu.
În acest moment, abia acum dl Geoană decide că alegerile au fost fraudate. Dă un comunicat, acuză, ameninţă, cere anularea alegerilor. La fel face partenerul său de alegeri, omul care a pus electoratul PNL la dispoziţia PSD, Crin Antonescu. Nici dl Antonescu nu avea vreun dubiu, cu o seară înainte, că Mircea Geoană a câştigat alegerile. Acum e convins că au fost fraudate. Au apărut fapte noi? Nu.
La data anunţării verdictului final, militanţii şi observatorii PSD ştiau la fel de multe despre neregulile din timpul alegerilor ca şi la sfârşitul zilei în care au avut loc alegerile. Logica ne spune că nu faptele s-au schimbat, ci raportarea la ele.
Ei bine, despre această raportare hâdă şi strâmbă la logică vreau să vorbesc, pentru că ea îl defineşte pe politicianul român şi pentru că anume ea dă măsura defectelor sale cele mai respingătoare.
Din punct de vedere logic, contradicţia dintre exit-pollul în baza căruia candidatul Mircea Geoană şi-a clamat victoria şi rezultatul oficial, în baza căruia era declarat învins, admite o soluţie simplă, „exit-pollul a fost greşit”, şi alta complicată, cu mai multe variante: „alegerile au fost fraudate”; „BEC a numărat greşit”; „un mare număr de secţii de votare a numărat neglijent”; „voturile anulate au fost greşit anulate” ş.a.m.d.
Diferenţa dintre soluţia simplă şi cea complicată ţine de probabilităţi. Este mult mai probabil ca un exit-poll să fie greşit (în condiţiile în care diferenţa anunţată cădea în marja de eroare şi, deci, putea fi luată fie în favoarea, fie în defavoarea unuia dintre candidaţi), decât ca un complot (fraudarea alegerilor) să izbutească.
Realizarea complotului implică un mare număr de persoane, care nu poate decât să lase în urmă un mare număr de semne compromiţătoare. Or, nicio crimă nu este perfectă, iar între crimele colective, cele româneşti sunt cele mai imperfecte.
Prin urmare, probabilitatea de a izbuti o fraudă de proporţiile inversării alegerilor este foarte redusă (ceea ce nu înseamnă că investigarea acuzaţiilor de fraudă nu trebuie făcută). De ce atunci d-nii Geoană şi Antonescu au ales explicaţia cea mai puţin probabilă? Din mai multe motive. Întâi de toate, pentru că ei, ca mai toţi politicienii noştri, au o deplină încredere în lipsa de credibilitate a instituţiilor. Oricâte dezminţiri şi infirmări vor produce instituţiile abilitate, ei oricum vor putea clama că frauda a existat. Căci ei nu pot pierde: numai ticăloşia altora i-a pierdut.
În al doilea rând, pentru că frauda, pentru d-nii Geoană şi Antonescu, este un pretext. Învingători, puţin le-ar fi păsat de fraudă (dacă ar fi existat); învinşi, îngrijorarea faţă de fraudă (ca principiu) le smulge strigăte de război civil (situaţie simetrică în 2004: acuzaţiile de fraudare aduse de echipa D.A. guvernului PSD au fost bune până la confirmarea victoriei; după victorie, au fost complet date uitării).
În al treilea rând, pentru că aproape toţi oamenii politici români nu dau doi bani pe principii. Toţi le invocă, când le pot sluji; toţi le calcă în picioare, dacă nu le slujesc. Avem aici o cheie a sentimentului endemic de frustrare care ne caracterizează. Pentru că nimeni nu ia în serios (adică independent de interesele proprii) principiile, fiecare se aşteaptă de la celălalt la ce e mai rău.
Există la noi un consens instantaneu al neîncrederii şi o dificultate infinită de a construi încrederea. În politică, instrumentalizarea tuturor principiilor (e bun ce îmi foloseşte; e rău ce mă dezavantajează) are efecte dezgustătoare. Politicienii noştri spun vrute şi nevrute, în funcţie de interes. Tot ce spun e instrumental. Tot ce fac e conjunctural.
Sunt la fel de elocvenţi minţind ca şi spunând adevărul. Dar ce spun eu - „adevărul”? Adevărul, pentru ei, nu există. Nu îl pot distinge epistemologic de fals, pentru că adevărul, pentru ei, este numai ceea ce le foloseşte, ceea ce îi face să dobândească sau conserve puterea.
Exact ca şi în cazul dlui Geoană: exit-pollul era adevărat, pentru că îl dădea învingător; ar fi fost corecte şi alegerile, dacă rezultatul final l-ar fi scos învingător. Nicio atenţie faţă de fapte, nicio grijă faţă de adevăr. Cu aceeaşi convingere, Crin Antonescu a demonstrat şi că Geoană este un politician de nimic şi că este o datorie morală să fie votat de toţi românii.
Nici Geoană, nici Antonescu nu au vreo convingere de natură intelectuală ori morală. Au un singur simţ, al puterii proprii. Ce le poate da putere este bun şi moral. Ce îi poate conduce la ea este principial şi adevărat. Această simplificare a echipamentului senzorial şi cognitiv este întâlnită în lumea oamenilor numai uneori - la monştri.
În lumea prădătorilor este obligatorie şi necesară. În scară evolutivă, prădătorii au fost echipaţi de natură cu acest tip de distorsionare instrumentală a lumii. Pentru crocodili nu există adevăr: există numai căi de a înghiţi prada. Toată lumea este percepută de prădători în funcţie de capacitatea lor de a o transforma în pradă. Ei nu pot vedea lumea în chip dezinteresat.
Pentru prădători, adevărul nu poate exista decât sub formă de instrument: e adevărat tot ce transformă lumea în pradă; e fals tot ce împiedică acest proces. E motivul pentru care animalele de pradă nu pot cunoaşte nici binele, nici frumosul, nici adevărul: viaţa lor e captivă întro unică logică - a prădării. La fel sunt şi oamenii noştri politici. S-au specializat în dobândirea puterii şi, asemenea prădătorilor, au devenit captivi în logica transformării lumii în pradă. Nu există adevăr, nu există bine. Există numai instrumente de captare a puterii.
Tot ce poate transforma lumea în bun de putere este, pentru politicienii noştri, adevărat. Restul e apă de ploaie. Asta îi face pe oamenii noştri politici hâzi şi dezgustători. Şi tot asta ne face pe noi sceptici, pesimişti şi dezabuzaţi.
Ingrediente cu care nu se prea poate menţine o democraţie, mai ales când e animată de politicieni care spun totul şi contrariul lui cu aceeaşi convingere, cu aceeaşi exaltare, cu aceeaşi sinceritate. Adică, faţă de noi, cu acelaşi dispreţ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu