Din viaţã

Unde se pierde cãlugãria (--efortul coerent de sfinţire--), se pierde şi noţiunea corectã de teologie, iar viaţa monahalã ca exemplu viu, neabstract, prezervã şi noţiunea realã a teologiei. Vãd teologii aparţinând unor confesiuni care nu cunosc viaţa monahalã cum orbecãie şi debiteazã imbecilitãţi despre ‘utilitatea intrinsecã’ a (oricãrei aşa—zise) teologii.
De ex., în schimburile lui James Merrick cu interlocutorii lui ‘sofisticaţi’, despre teologie şi sfinţire, el vorbeşte despre real şi statistic, ei despre ideal şi cum ar trebui sã fie. Pe de altã parte, trebuie sã existe o anume moderaţie sapienţialã în practicarea unei meserii—fãrã idealizare, şi fãrã idignare dinaintea rutinei specifice. Realism—nici refuz, nici indignare, nici idealism. A persevera cu idealism, sau a refuza din idealism sunt alternative deopotrivã de greşite. Trebuie spus însã şi cã ceea ce cere Merrick ar putea sã nu fie aşa de exagerat; în realitate, însã, şi prin implicaţii, este ceva exagerat, ceva excesiv—cãci el le cerere tuturor teologilor de rând sã fie Williams sau Ratzinger. Ceea ce e nerezonabil. La prima vedere, ar pãrea sã nu cearã chiar aşa de mult; însã, de fapt, cere—el le cere ‘teologilor’ de meserie sã fie excepţionali, cum sunt cei doi autori indicaţi de el. Ceea ce e nerezonabil. Pe de altã parte, pesimismul şi dezamãgirea lui Merrick provin şi din parohialismul şi incultura lui; cetele de teologi ai Bisericii—de adevãraţi teologi, vreau sã spun—îi dezmint pesimismul şi dezamãgirea.
Prin ‘teologi’, Merrick înţelege, cum mulţi fac azi, ‘profesori de teologie’. Obiecţiile lui se referã la practici pervertite, mai ales în comunitãţi ecleziale foarte denaturate. De aceea, remarcile sale sunt unele de novice.