DESPRE POLITICIANUL BÃSESCU ŞI DESPRE CE FEL DE SOCIALIST SUNT

DESPRE POLITICIANUL BÃSESCU ŞI DESPRE CE FEL DE SOCIALIST SUNT


Impresia mea dupã primul mandat al lui Bãsescu este cã acesta a fost adesea politicianul oportun—sau politicianul cel mai adesea oportun. Ca preşedinte al României, Bãsescu a cãutat sã suprapunã mandatului prezidenţial cu atribuţiunile aferente o funcţie de tribun popular, de denunţãtor al anumitor manevre şi malversaţii. Chestiune de ambiţie politicã şi de temperament, aceastã originalã sau atipicã înţelegere şi interpretare a mandatului prezidenţial, la Bãsescu, a exercitat o funcţie în general utilã. Alternativa politicã Bãsescu îmi apare ca alternativa mai oportunã decât ceea ce s—a oferit la concurenţã. E vorba, aşadar, despre o apreciere de oportunitate.
Iar când hidre ca Voiculescu şi Patriciu apar în scenã, impulsul care îmi e firesc este de a prefera (aproape orice) altceva.
Adaug un comentariu şi la afirmaţia cã Bãsescu a fost ‘pãrãsit de cãtre intelectuali’. De care intelectuali? Şi ai cui?
Eu i—am vãzut alãturi de preşedintele Bãsescu pe Traian Ungureanu, pe Lãzãroiu, pe Cristian Preda, pe Patapievici, pe Avramescu.
Dacã nici aceştia nu prea satisfac înaltele exigenţe de intelectualitate ale jurnaliştilor TV şi ale ‘strategilor’ de teapa reptilei Guşã, cu atât mai rãu pentru aceşti cârcotaşi.
Intelectualitatea intimidantã a lui moş Rãzvan Teodorescu şi a apartcikului Cristian Diaconescu şi a dascãlului bonom Djuvara o pune în asemenea mãsurã în umbrã pe aceea a lui Patapievici, Avramescu, Traian Ungureanu, Tismãneanu, Lãzãroiu, Mihail Neamţu?
Mai bizarã mi s—a pãrut denunţarea de cãtre haita neobolşevicilor lui moş Iliescu a ‘vastelor majoritãţi’ electorale. De ce? A fost Iliescu, port—stindardul otrepelor autohtone, un politician al majoritãţilor cãznite, la limitã?


‘Nu’ am ales sã—i spun şi socialismului de operetã care se afişeazã cu asemenea specimene; socialism de galerie şi de bagatelã.
Socialismul românesc postrevoluţionar e unul nu … decredibilizat—ci unul care nici n—a ajuns sã se credibilizeze vreodatã, ca ideologie, viziune şi conduitã—o adunãturã de rapaci şi semioligofreni—în frunte cu mai degrabã funestul Geoanã, paţachina sforarilor celor mai detestabili.
Sc. XIX a fost veacul în care, printre occidentali, socialismul—sau socialismele—s—a (s—au) adunat. Adicã a parvenit la o certificare intelectual—politicã. În diferite mãsuri, Engels şi Marx, Kautsky, Plehanov, sau, din generaţii anterioare, socialiştii francezi, utopiştii şi filozofii studiaţi în tinereţea lui de cãtre Ralea sunt diplomele acestei impozante tendinţe stângiste. În pragul loviturii de stat bolşevice din fostul Imperiu ţarist, acest socialism ajunsese, în Europa, la anumite concluzii, la unele rezultate teoretice cel puţin, la o linie a lui. În bunã mãsurã, puterea şi accederea la putere au dezorganizat o parte a acestui socialism. Însã efortul, filozofic şi politic, au continuat. Reconfigurãrile ulterioare au menţinut de fapt socialismul european ca pe o tendinţã de calitate intelectualã şi politicã.
Cretinismul (când endemic, când epidemic) numit, din considerente de cinism manifest, ‘socialism’ românesc postervoluţionar nu este decât o cacialma—una hidoasã, ce—i drept—cum şi este orice cretinism.
Rãmân socialistul cãruia—i e imposibil sã—i voteze pe socialişti, pe execrabili socialiştii români (de alţii nu ştiu). Rãmân un socialist de cãrţi şi de sentiment; socialismul meu e unul intelectual, livresc şi de sentiment. Formula aşa—zisului socialism românesc o gãsesc inaceptabilã.