Casa Lui Dumnezeu şi Poarta Raiului

Casa Lui Dumnezeu şi Poarta Raiului





Lecturile mele de Naşterea Preasfintei Maria sunt: un tabel cronologic de evenimente mariane (de la ‘Galateni’, la consacrarea lumii efectuatã acum zece ani de Ioan Paul al II—lea), articole despre evlavia marianã a lui Luther, a dominicanilor din sc. XIII, spiritualitatea marianã a Sf. Anselm, poezia marianã a lui Merton, protoevanghelia lui Iacob; precum şi ‘Evanghelia naşterii Mariei’, ‘Protoevanghelia Sf. Iacob’ şi o prezentare bizantinã a sãrbãtorii.

‘Protoevanghelia Sf. Iacob’, a cãrei redactare e situatã cãtre mijlocul sc. II, a fost folositã de imnografii sc. VII—VIII.
Sã citim împreunã primele cinci capitole: preabogatul Ioachim este umilit fiindcã nu are urmaşi, atunci când vrea sã ofere daruri în ziua Domnului. Cercetând Scripturile, Ioachim constatã cã toţi drepţii au avut urmaşi, de unde înţelege cã între el şi Dumnezeu nu existã pace. Îndurerat, Ioachim pleacã în pustie pentru un post de patruzeci de zile, hrãnindu—se cu rugãciunea. Soţia lui, Ana, se roagã cu lacrimi nãdãjduind şi ea cã Dumnezeu o va vizita. Pe când se ruga în grãdinã, Anei îi apare un înger şi îi vesteşte rãspunsul Lui Dumnezeu. Ana fãgãduieşte sã Îi ofere Domnului pe copilul care se va naşte. Doi mesageri anunţã cã soţul ei revine acasã, întrucât a fost vizitat de Dumnezeu.
Ioachim oferã zece miei nepãtaţi pentru Dumnezeu, şi doisprezece viţei pentru preoţi. Când duce darurile la Templu, Ioachim cere un semn cã pãcatele i—au fost iertate, şi primeşte acest semn.
Evenimentele descrise sunt emoţionante: amãrãciunea eşecului, Ioachim şi Ana plâng existenţa lor nerodnicã şi pustie, ‘blestematã’ şi batjocoritã.
Sã citim şi primele cinci capitole ale ‘Evangheliei naşterii Mariei’: familia lui Ioachim sunt galileeni din Nazaret, familia Anei e din Betleem. Mergând cu daruri la Templu, Ioachim este certat de Marele Preot Izahar, care îi spune cã cel fãrã urmaşi este blestemat.
Un înger îi spune lui Ioachim cã Dumnezeu blocheazã firea numai ca sã poatã pune acolo darul Sãu. Cã nu vrea sã pedepseascã astfel, ci sã dãruiascã. Restriştea lui Ioachim s—a schimbat în binecuvântare. Îngerul îi vesteşte lui Ioachim nu numai naşterea fiicei sale, ci şi pe aceea a Lui Iisus. O vestire similarã îi e acordatã Anei.
Naşterile ca dar de la Dumnezeu caracterizeazã venirea pe lume a lui Isaac, Samson, Samuel, Ioan Botezãtorul.
Sãrbãtoarea Naşterii Preasfintei e menţionatã de autorii din a doua jumãtate a sc. IV. Tradiţia palestinianã spune cã Sf. Elena ar fi construit la Ierusalim o bazilicã cu acest hram. 8 septembrie e data închinãrii bazilicii din Ierusalim. În sc. VII, sãrbãtoarea a fost preluatã şi de Roma. Andrei al Cretei are patru predici, iar Damaschin are douã predici pentru aceastã sãrbãtoare.
Naşterea Mariei este, în limbaj patristic, luceafãrul de dimineaţã.
Nãdejde neclintitã şi rugãciune: spiritualitatea rãsãriteanã vede în naşterea Fecioarei nu numai pasul cãtre viitoarea naştere a Fiului ei—ci şi o sãrbãtoare a nãdejdii, a rãspunsului Lui Dumnezeu, a milostivirii Lui Dumnezeu, prin aceea cã venirea pe lume a Mariei este interpretatã ca rãsplata datã de Dumnezeu pãrinţilor ei. Condacul spune cã naşterea Mariei i—a eliberat pe Adam şi Eva de stricãciunea morţii.

Existã trei rugãciuni ale Sf. Anselm cãtre Deipara. Prima rugãciune are şi aceste versuri:
‘Purtãtoare de viaţã, maica mântuirii,
Altar al bunãtãţii şi îndurãrii,
Nãzuiesc sã vin înaintea ta în durerea mea,
Bolnav de boala nãravului,
Îndurerat de rãnile nelegiurilor,
Stricat de ulcerele pãcatului.
Cât de aproape aş fi de moarte, mã îndrept cãtre tine,
Şi nãdãjduiesc sã cer ca, prin meritele tale puternice,
Şi rugãciunile tale iubitoare,
Sã consimţi sã mã vindeci.’

Cineva s—a gândit cã Zaharia despre care vorbeşte Iisus (la ‘Matei’, 23) ar fi nu proorocul din sc. IX î. d. Hr., care fusese fiul lui Iehoiada şi a murit lapidat în curtea Templului, nici Zaharia, fiul lui Verehia, prooroc în sc. VI î. d. Hr.. Scriptura nu menţioneazã moartea acestuia; însã e adevãrat cã Iisus ar fi putut cita o tradiţie oralã despre felul cum a murit Zaharia, fiul lui Verehia. Existã cel puţin douã posibilitãţi: Iisus asociazã numele ‘fiului lui Verehia’ cu o reprezentare vagã a circumstanţelor uciderii unui alt profet mai timpuriu şi având acelaşi nume, combinând numele unuia cu reprezentarea inexactã a uciderii celuilalt; sau vorbeşte despre uciderea tatãlui lui Ioan Botezãtorul. (O a treia posibilitate fiind aceea deja menţionatã: ca Iisus sã se refere la o tradiţie oralã despre uciderea celui de—al doilea prooroc Zaharia din VT.)
Protoevanghelia lui Iacob vorbeşte despre asasinarea tatãlui lui Ioan Botezãtorul, ‘între sanctuar şi altar’—însã din ordinul lui Irod, şi fãrã a—l numi ‘fiul lui Varahia’. O posibilitate ar fi ca autorul acestei ficţiuni pioase sã se fi gândit la versetul din ‘Matei’ şi sã fi crezut cã Iisus vorbea despre unchiul sãu, tatãl lui Ioan. Cu alte cuvinte, nu ‘Matei’ confirmã Protoevanghelia, ci aceasta nareazã pornind de la o presupunere referitoare la identitatea celui despre a cãrui ucidere a vorbit Iisus.
Însã ipoteza cã Iisus s—ar fi referit la uciderea unchiului sãu e ingenioasã—alternativa fiind sã credem cã Iisus confunda doi prooroci veterotestamentari şi avea o reprezentare vagã a morţii unuia dintre ei—asociind numele unuia cu o idee inexactã despre felul cum a fost ucis celãlalt.

DUMINICA SF. MARIA EGIPTEANCA. RANCÉ, NECTARIE, RAHNER, VIAŢA CUV. MAICI MARIA, SERAFIM

DUMINICA SF. MARIA EGIPTEANCA. RANCÉ, NECTARIE, RAHNER, VIAŢA CUV. MAICI MARIA, SERAFIM




Mi se pare cã Rancé înãlţase o capelã sau o bisericã în cinstea Sf. Maria Egipteanca, sfântã a cãrei existenţã de penitenţã luminoasã trebuie sã îi fi spus multe acestui reformator al cistercienilor. Asceza Mariei era una în care cistercienii sã se regãseascã şi care sã îi inspire.
De ziua Sf. Maria Egipteanca, voi mai vorbi puţin despre Rancé, a cãrui viaţã e interesantã şi, într—un fel, exemplarã. Reformatorul cistercienilor a fost un convertit (de la mondenitate şi hedonism), şi un penitent de un caracter foarte tradiţional. Credea în necesitatea de a fi un egiptean sau un sinait în Franţa. La vremea respectivã, noile spiritualitãţi catolice, ca de ex. aceea iezuitã, mai acomodante, în mod cert mai netradiţionale în formã şi probabil cã şi în spirit, încã mai scandalizau, încã mai trezeau indignare (martori sau exponenţi ai acestei reacţii sunt, în ziua de azi, minoritari ca Pãr. Bunge). Iar trapismul, reforma trapistã trebuie vãzutã şi pe acest fundal, de refuz al modernizãrii. De proclamare a perenitãţii ascetismului egiptean, sinait, vechi.
Armand Jean le Bouthillier de Rancé, despre care am mai scris aici, un elenist precoce, canonic şi cleric de curte, meritã amintit la aceastã zi a Sf. Maria Egipteanca. Extrem de bogat, numit arhidiacon şi prim capelan, la 30 de ani, al ducelui de Orléans, a vizitat la 36 de ani La Trappe, cãreia i—a devenit, dupã alţi doi ani, stareţ. Rancé era un aristocrat, finul lui Richelieu, şi dusese viaţa unui preot monden; a fost pus abia la 31 de ani pe drumul cãtre convertire. Şase ani mai târziu a devenit monah.

Una din cuvântãrile despre pocãinţã ale lui Nectarie de Eghina atrage atenţia asupra unui fapt interesant: toate cele patru exemple de pocãinţã desãvârşitã provin din Evanghelia Sf. Luca. [1]

‘Viaţa Sfintei Noastre Maici Maria Egipteanca’ este o nuvelã teologicã de la sfârşitul antichitãţii, probabil mult mai veche decât în datarea şi atribuirea tradiţionalã; tonul nuvelei este unul remarcabil de ‘medieval’, cu accentele puse pe cultul Fecioarei, pe Sacramente, pe venerarea Sf. Cruci. Întâlnirea preotului cu Maria Egipteanca, în deşert, are loc chiar în decursul Postului Mare.
Existenţialitatea legãturii cuvioasei Maria cu Fecioara duce cu gândul la Sf. Serafim (cu toate cã, biografic, rusul îi e diametral opus egiptencei). Sã rãmânem cu gândul cã Preacurata i—a folosit şi Mariei Egipteanca, şi lui Serafim de la Sarov.
Fecioara intervine cu puterea ei şi în desãvârşirea treptatã a unui alt rus, Sf. Siluan; ea e aceea care îl cheamã din rãtãcirea lui, înaintea icoanei ei se ruga el la primirea harului rugãciunii. Iar Siluan este un convertit, un întors, ca şi Maria Egipteanca şi ca şi Rancé. (Rancé are în comun cu Sf. Serafim aspiraţia de a fi un egiptean antic în Europa modernã.)
Convertirea Mariei Egipteanca îi este atribuitã Fecioarei, cea care o cãlãuzeşte şi o îndrumã pe penitentã.
Nuvela atrage atenţia asupra faptului cã paroxismului viciilor nu îi urmeazã ‘mântuirea’ —ci numai începutul pocãinţei, începerea a ceva bun. Maria nu ‘se mântuie’, ci numai începe sã se pocãiascã, sã îşi transforme gândirea, sã ‘gândeascã altfel’. Povestirea nu e, de aceea, deloc romanţioasã, ci de un realism—deopotrivã psihologic şi spiritual—emoţionant. Aceastã luminoasã nuvelã hagiograficã nu e deloc un basm cu zâne, o feerie religioasã.
Maria îl salutã pe Avva Zosima cu cuvintele: ‘Binecuvântat este Dumnezeu, Care se îngrijeşte pentru mântuirea oamenilor şi sufletele lor’. Trebuie remarcat cã aceastã nuvelã despre ascezã este în primul rând o nuvelã despre har. De aceea Pãr. Townsend are dreptate scriind cã lectura biografiei Mariei Egipteanca dã nãdejde şi curaj şi vorbeşte despre terapeutica harului.
Discutând despre rolul harului în pocãinţã, Nectarie spune cã ‘harul lui Dumnezeu premerge şi urmeazã, iar voinţa îl însoţeşte la mijloc’. Adâncurile sufletului creştin, a afirmat—o Rahner în diferite feluri, sunt adâncuri de har, adâncuri necreate, adâncuri divine—în strãfundurile inimii sãlãşluieşte Sf. Spirit, adicã împãrtãşirea personalã a Lui Dumnezeu. [2]


NOTE:

[1] Sfântul Nectarie de Eghina: ‘Zece cuvântãri la Postul Mare’, Sophia 2010 (‘Despre pocãinţã’).
[2] Texte relevante sunt antologate în: Karl Rahner, ‘Gânduri despre credinţã’.

MARIA COMÂNTUITOARE, LOCUL EI SINGULAR ÎN ECONOMIA MÂNTUIRII DUPĂ TROPARELE NĂSCĂTOAREI

MARIA COMÂNTUITOARE, LOCUL EI SINGULAR ÎN ECONOMIA MÂNTUIRII DUPĂ TROPARELE NĂSCĂTOAREI


Liturghia vorbeşte despre rolul Mariei în iconomie, dincolo de ‘momentul nazarinean’, de Bunavestire. Însãşi interpretarea patristicã datã Întrupãrii vede în participarea Mariei la Întrupare altceva decât numai ‘consimţire’ sau ‘participare pasivã’.
‘Bucură-te, toiagul din care Dumnezeu, odrăslind fără de sămânţă, a pierdut prin lemn moartea’, spun Troparele Nãscãtoarei de Dumnezeu [de aici înainte, citate ca TND].
Şi, mai departe:
‘Bucură-te, norul Luminii celei neapuse, care ai purtat în braţe pe Însuşi Domnul slavei’.
Nãscãtoare de Dumnezeu nu înseamnã ‘cea care I—a pus la dispoziţie Lui Iisus un trup’.
Rolul Nãscãtoarei merge mult dincolo de consimţãmânt şi de a ‘pune la dispoziţie trupul necesar Lui Iisus’ (atâta îi acorda şi ereziarhul Nestorie). În mariologie, ne—am fãcut cu toţii egipteni, adicã interpretãm rolul Mariei în acord cu Efesul, nu cu mariologia minimalistã a ereziarhului Nestorie.
Ceea ce spune cristologia efeseanã este cã ‘trupul Lui Iisus’ este în mod inextricabil, mistic şi suprafiresc întreţesut cu sufletul şi cu dumnezeirea Lui, încât sã nu se mai poatã spune cã ceea ce I—a dat Maria ar fi ‘numai trupul’. (‘Dumnezeu întrupându-Se întru unire neamestecată …’, TND, glas IV).
Cooperarea Mariei la Întrupare este neapãrat mai mult decât atât; iar ascultarea, supunerea, consimţirea ei sunt unele active, eminamente active. Ea pregãteşte mântuirea şi coopereazã la ea într—un fel nedat niciunui alt om. În istoria omeneascã, numai ea este noul, noul ontologic (‘copilul neamului omenesc’, spunea Bernanos).
‘Toate tainele tale sunt mai presus de cuget, toate sunt preamărite, Născătoare de Dumnezeu’ (TND).
Cooperarea ei la mântuire merge mult dincolo de virtutea ‘ascultãrii’, deşi poate fi consideratã ca decurgând din ea.
Glasul IV spune aşa:’Tu eşti muntele din care în chip negrăit S-a tăiat Piatra de Care porţile iadului s-au sfărâmat’. Relaţia care o leagã, aşadar, de Iisus, depãşeşte în orice chip biologicul.
‘Firii celei dumnezeieşti ne-am făcut părtaşi prin tine, de Dumnezeu Născătoare’ (TND). Implicit, cu cât mai mult decât noi se va fi împãrtãşit însãşi Maria din firea dumnezeiascã.
‘Pe tine, cea mai înaltă decât făptura …’ [TND].

În legãturã cu rolul Mariei în iconomia Legii noi, citãm aici din nou troparele:
‘Fiecare, unde se mântuieşte, acolo după dreptate şi aleargă; şi care altă scăpare de felul acesta poate fi, Născătoare de Dumnezeu, în afară de tine, ceea ce acoperi sufletele noastre?’ [TND, glas III]
‘Ceea ce eşti scăparea şi puterea noastră, de Dumnezeu Născătoare, ajutătoarea cea tare a lumii’ [TND, glas III]
Or, aceste texte liturgice, tropare, nu vorbesc (numai) despre recunoştinţa faţã de cea care a mijlocit prin consimţire Întruparea, ci, direct, explicit, despre cooperarea Mariei la iconomia Legii noi.
‘Nu întoarce pe robii tăi deşerţi, că pe tine singură nădejde te-am câştigat’ [TND, glas IV].
,Bucură-te, poarta cea mai desfătată decât cerurile’ [TND].
‘Bucură-te, singura mântuire a pământenilor’ [TND].

În toate acestea, Biserica trãieşte sentimentul cã locul Mariei în economia salvificã este unul şi singular, şi necesar.
‘Maică Sfântă a Luminii celei negrăite’ înseamnã şi vrea sã spunã altceva decât ‘cea care I—a oferit trupul biologic Lui Iisus din Nazaret’. Existã aici sentimentul cã Maria are o participare excepţional de înaltã la taina mântuirii.

Fecioara Maria a fost zãmislitã în stare adamicã, aşa cum erau şi primii oameni, adicã lipsitã de urmele Pãcatului Originar, de orice sechele ale alienãrii. Dacã ea ar fi pãcãtuit în vreun fel, aceasta ar fi fost o a doua Cãdere, un al doilea Pãcat Originar, o a doua irosire de cãtre umanitate a unei şanse. Maria ar fi fost azi amintitã drept o a doua Evã. Pentru oricine alege sau considerã necesar sã fie catolic de 150 de ani încoace, a atribui pecabilitate Mariei înseamnã a contraveni net învãţãturii Bisericii.
Odatã definitã Zãmislirea Neprihãnitã, a vorbi despre pãcate ale Mariei echivaleazã cu a—i atribui repetarea catastrofei lui Adam, un al doilea pãcat originar.
Însã Biserica afirmã cã Maria nu decade din acest loc metafizic foarte înalt în care a fost zãmislitã—din curãţia originarã. Tradiţia insistã cã Maria nu numai cã nu repetã cãderea Evei—însã e chiar la antipodul Evei, ea reparã ceea ce Eva stricase.
Bineînţeles cã la baza rãmânerii ei înafara oricãrui pãcat se aflã sinergia, împreunã—lucrarea sufletului cu Dumnezeu—în acest caz, împreunã—lucrarea Mariei cu Dumnezeu.
Aşa cum, în Iisus Hristos, sufletul omenesc integral divinizat coopereazã cu Logosul, la fel Maria coopereazã cu Dumnezeu. Existã şi har, şi lucrare umanã. Adicã, existã sinergie.
Sf. Teodor Studitul scria:’—Maria este un pãmânt pe care spinul pãcatului n—a crescut deloc.’
‘Inima ta foarte curatã, lipsitã de orice patã, îl va vedea mereu pe Dumnezeu’, scrie Sf. Ioan Damaschin.
Parametrii acestei gândiri greceşti creştine duc direct cãtre teza Zãmislirii Neprihãnite:--cum ar putea fi fãrã pãcat cea care are o fire şubrezitã de urmãrile pãcatului, despãrţitã prin acestea de Dumnezeu? Cum ar putea fi înţeleasã impecabilitatea, dacã Zãmislirea Neprihãnitã nu i—a pregãtit terenul?
Atunci când Sertillanges scrie despre curãţia congenitalã a Mariei (‘nous apprenons de ta pureté congénitale le prix de la pureté acquise ‘), se înţelege cã Maria a folosit bine privilegiul ce i—a fost dat: nãscutã înafara economiei urmelor Pãcatului originar, ea nu le—a primit nici ulterior.

Nu ştiu, însã, cum gândesc impecabilitatea Mariei cei care îi contestã Zãmislirea Neprihãnitã.

Se vede cã Biserica judecã urmând liniile mari:--ea refuzã simplismul ‘mântuitismului’ care postuleazã cã înãlţarea Mariei ar fi înjosirea Lui Hristos. Mântuirea are o iconomie; în ea, rolul central îi revine Lui Iisus din Nazaret, omul complet divinizat considerat împreunã cu Logosul. Mariei îi revine şi ei un rol în aceastã iconomie. Pânã acum, Biserica a definit aspecte ale lui; şi probabil cã va mai defini şi altele în viitor.
Nu cred cã privilegiul Lui Iisus derivã din aceea cã ‘a rezistat ispitei de a crea paine din piatra’ [--spre deosebire de Maria, care n—a rezistat acestei ispite?--]. Astfel de comparaţii care sã ‘demonstreze’ ‘inferioritatea’ Mariei sunt foarte neavenite. Ceea ce Îl face unic pe Iisus a fost definit îndelung de Tradiţie; la fel, şi ceea ce o face unicã pe Maria.
Dacã vom rãsfoi mãcar Vechiul Testament, vom mai gãsi posturi de 40 de zile. Iisus este Fiul Lui Dumnezeu din alte motive decât performanţele fachirice, care nu—s aşa de rare în lumea asceţilor. Iisus nu a fost impecabil numai prin voinţa lui umanã (--de altfel, întreaga formulare despre ‘vointa proprie de a rezista pacatului’ miroase a amestec de adopţionism şi pelagianism--). În Iisus din Nazaret se aflã în operaţie douã voinţe sau ‘lucrãri’, una umanã, cealaltã divinã. Sinodul antimonotelit a stabilit acest adevãr.
Discuţiile despre faptul cã ‘nu Maria ne—a mântuit’ amintesc, prin meschinãria şi micimea lor, de unii foarte neinspiraţi teologi catolici care ţin sã—şi asigure cititorii cã rugãciunea cãtre Maria ‘nu e obligatorie’. Pãi dacã aşa se ajunge sã se discute, cu ‘obligatoriu’, etc., degeaba pierdem vremea. ‘Cei care te recunosc drept Mamã a Lui Dumnezeu sã fie binecuvântaţi, blestemaţi cei care refuzã’ (Sf. Ioan Damaschin).

Tot în cadrul acestui rãspuns, vreau sã ating în treacãt alte douã subiecte aduse în discuţie de alţii:--mai întâi, subiectul ‘asexualitãţii primare’, mai bine zis al ‘asexuãrii primare’. Nu am niciun cuvânt de spus despre aceastã asexuare originarã, vreau însã sã reamintesc intempestivilor polemişti cã Sf. Grigore de Nyssa nu era un moderat în aceste privinţe, şi cã tezele lui nu constituie învãţãtura Bisericii. Tradiţia nu e un tonomat, şi nu fiecare tezã patristicã poate fi definitã drept Tradiţie (--atunci când convine; iar dacã nu convine, rapid devine ‘pãrere personalã’ a unui Sf. Pãrinte, care oricum nu e infailibil, etc.--). Zelul de a consacra drept ‘Tradiţie’ diverse locuri patristice ar trebui sã fie strãin atât occidentalilor, cât şi rãsãritenilor (--care oricum se grãbesc, atunci când le convine, sã denunţe ‘excesul de dogmatizare’--). Eu zic cã dacã pentru unii Zãmislirea Neprihãnitã nu poate fi o dogmã, cu atât mai puţin ar trebui sã fie o dogmã … ‘asexuarea primordialã’. Dacã ‘înţeleapta neteologhisire’ e bunã când serveşte la cenzurarea vesticilor (care ‘prea dogmatizeazã’, etc.), atunci sã nu procedãm neînţelept nici cu privire la sexualitatea cuplului originar.

Procedeul de a invoca ‘ce spun Sfinti Parinti de mare anvergura’ e, intelectualmente, foarte precar; nu ar trebui folosite citate din Pãrinţi ca pe nişte decizii ale unei Curţi Constituţionale teologice. Cred cã mai mult pluralism, şi mai puţinã dorinţã de a avea ‘decizii patristice’ în cât mai multe domenii ar fi salutare.

La Rusalii a fost ‘botezatã’ cu Sf. Spirit sinaxa apostolicã şi, prin ea, Biserica incipientã. Ce are asta cu impecabilitatea? Unii din cei prezenţi la Rusalii au greşit şi dupã acest moment, etc..

‘Sufletul in fiecare om vine de la Dumnezeu ( potrivit teoriei creationiste )
In acest caz Dumnezeu a inlocuit sufletul omului Iisus ? Un om normal are trup si suflet . Trupul este dat de om , sufletul de Dumnezeu .’
Caut sã fac abstracţie de gramatica foarte cleioasã şi de stilul îngãlat, pentru a spune cã sufletul uman individual este CREAT de Dumnezeu, ceea ce e mai bine decât ‘venit de la …’, ‘dat de …’; iar în Iisus din Nazaret evident cã Dumnezeu n—a ‘înlocuit’ niciun suflet, de ce s—o fi fãcut? Aceasta ar fi o tezã apolinaristã.

Cineva întreabã:’-- Sf. Fecioara avea nevoie de curatire ? Daca da , care era pacatul ?’
Nu, n—avea nevoie.
Sau:--avea tot atâta nevoie de curãţire, câtã a avut şi Iisus de curãţirea prin botezul lui Ioan. Şi chiar nu ştiţi despre ce fel de ‘curãţire’ e vorba? Vã dezvãlui eu:--este ritualul de curãţire dupã naşteri. Credeţi cã Maria trebuia ‘purificatã’ dupã ce îl purtase pe Iisus? Nu vã daţi seama cã e o blasfemie? Pe de altã parte, mã mirã faptul cã persoana care a formulat întrebarea pare sã creadã cã ritualul din Templu pentru ‘curãţirea’ mamelor chiar putea sã ofere curãţirea de pãcate realã.
Acel ritual din Templu nu oferea, fireşte, nicio curãţire spiritualã, ci era numai prefigurare a noii curãţii, cea realã, în Hristos.
…Lipsesc lecturile, reflecţia, studiul, deprinderea limbajului. Iar cine ar studia aceste subiecte pentru a se putea certa pe ele, mai bine n—ar mai face—o.

Cum am mai spus—o, cred cã niciunul din cei care scriem pe acest forum nu suntem în mãsurã sã invocãm ‘Tradiţia’ (--ca şi cum chiar am cunoaşte—o, ca şi cum am fi reflectat o viaţã întreagã la doctrinele ei, ca şi cum chiar am fi studiat direct sursele timp de o viaţã, etc.--), ci cel mult putem indica vreun loc patristic, câte un loc teologic adecvat. Cred cã un cuvânt despre Tradiţie îl pot rosti persoane vârstnice, dupã o viaţã de experienţã, reflecţie şi studiu, oameni ca Ratzinger, Bunge, Habra, Zizioulas sau Ware; altfel, spectacolul unor inşi de 20—30 de ani oţãrându—se rãspicat: “Tradiţia spune cã …’ este dezagreabil şi jalnic.
Avem viaţa unor oameni moderni, deschidem o carte, folosim computerul, etc.; haideţi sã nu perorãm, oameni de 20—40 de ani, despre ‘Tradiţie’, ca şi cum am fi nu ştiu ce sihaştri care au înapoi o viaţã de reflecţie şi de studiu al ‘Tradiţiei’. E mai cinstit sã spunem: ‘am întâlnit pãrerea cã …’, etc.. Tradiţia nu se învaţã la cursuri scurte, nici din manuale de polemicã (nici nu ‘se învaţã’ ca sociologia; ci se asimileazã treptat, îndelung, raţional—intuitiv); nu existã ‘Tradiţie’ ‘la conservã’, de desfãcut când e nevoie. ‘Tradiţia’ nu se preia mecanic, ca un set de ponturi; nici nu e un ciomag de otânjit adversarii cu el.

Mai este ceva. Nu voi nega cã din pãcate unii veneraţi Pãrinţi s-au ocupat, în acord cu deprinderile vremii lor, de chestiuni din acestea de ‘obstetricã sacrã’, dacã pot spune aşa, întrebãri despre ‘cum s—a nãscut Maria’, etc.. Luate în detaliul fizic, ele mi se par, însã, nu numai indiscrete, ci şi repugnante, şi cred cã aici curiozitatea, oricât de sacrã s—ar crede, ar face mai bine sã—şi caute întrebuinţãri mai bune şi mai salubre. Nu—mi voi micşora cuvintele, şi voi spune cã acest fel de a face teologie (‘S-a nascut Sf.Fecioara pe cale normala asa cum se nasc toti oamenii ?’), care confundã metafizica cu obstetrica, e şi indecent, şi de un gust foarte îndoielnic. Mai multã discreţie ar ajuta. Naivitãţile obstetrice ale unor monahi de acum 1500 de ani nu cred cã lumineazã cugetul nimãnui.

În încheiere, vreau sã spun cã apreciez mult rãspunsul forumistei ‘Rita’, care sintetizeazã, cu bun simţ şi limpezime, temeiuri teologice ale privilegiului Mariei.
Ale cãrei preacurate rugãciuni sã ne ajute.

Cei care regretã splendoarea mariologiei greceşti vor regãsi mult din ea la misticii francezi ai sc. XVII.
FRANÇOIS DE SALES avea sã reflecteze mult asupra asemãnãrii dintre Maria şi Iisus (‘cu cât e încã mai adevãrat cã Fecioara sfântã şi Fiul ei n—aveau decât un suflet, o inimã şi o viaţã, în aşa fel cã aceastã Maicã sfântã trãind nu trãia prin ea …’; sau:’ Nu spun, Théotime, cã în sufletul Preasfintei Fecioare n—au existat douã regiuni şi prin urmare douã tendinţe, una dupã duh şi raţiunea superioarã, cealaltã dupã simţuri şi raţiunea inferioarã …’). Tot în legãturã cu Maria, De Sales citeazã şi Psalmul-- Beati immaculati in via, ‘Fericiţi cei care merg pe calea Ta fãrã patã’, ‘fãrã urmã de pãcat’.
Bérulle spune:’ aceastã maternitate este o calitate aşa de înaltã şi atãt de eminentã cã nu—l are decât pe Dumnezeu mai presus şi tot restul mult mai jos decât ea; este o calitate aşa de sfântã cã presupune un har cu totul singular, un pisc de har şi un har plin de privilegii. Este o calitate aşa de rarã, cã e unicã pe pãmânt şi în ceruri; cãci pãmântul poartã mai mulţi copii adoptivi ai Lui Dumnezeu, şi cerul este umplut de sfinţi şi de îngeri care sunt copii ai Lui Dumnezeu. Însã Cerul şi pãmântul nu poartã decât o Maicã a Lui Dumnezeu, ea este unicã şi singularã în aceastã calitate; aşa cum nu existã între Persoanele divine decât o Persoanã necreatã care are calitatea de Tatã; la fel, printre toate persoanele create stabilite în ordinea firii, a harului şi a slavei pe pãmânt şi în ceruri, nu existã decât o persoanã creatã, nu existã decât Maria care sã aibã calitatea de Mamã în raport cu Dumnezeu şi care sã fie Mama Celui cãruia Dumnezeu îi este Tatã; calitate aşa de înaltã, aşa de rarã şi aşa de sfântã, cã n—o putem admira îndeajuns; calitate aşa de dumnezeiascã încât ea [--Maria--] se apropie de Dumnezeu atât de mult, şi se apropie de El în aşa mãsurã în calitate de Mamã, încât Îl concepe, Îl conţine, Îl duce şi Îi dã naştere în ea însãşi şi înafara ei înseşi, dându—L lumii.’

Corneille le compara aşa pe Eva şi pe Maria:

L’une a toute sa race au démon asservie,
L’autre rompt l’esclavage où furent ses aïeux;
Par l’une vient la mort et par l’autre la vie,
L’une ouvre les enfers et l’autre ouvre les cieux.

În legãturã cu Maria la Rusalii, iatã cuvintele iezuitului Grou († 1803): ‘Sf. Spirit în ziua Rusaliilor trimite ucenicilor raze din focul Lui sfinţit; însã pe toţi i—a adunat în jurul Mariei; El odihneşte în chip special asupra ei. […] Nu zãgãzuim puterea dumnezeiascã; însã putem spune cu adevãr cã Sf. Spirit nu s—a împãrtãşit, nici nu se va împãrtãşi vreodatã niciunei fãpturi cu atâta profuziune ca Mariei. S—a produs în acea zi o schimbare miraculoasã în apostoli, care din trupeşti şi grosieri au devenit bãrbaţi în întregime duhovniceşti şi în întregime dumnezeieşti. Însã s—a produs una încã şi mai mare în Maria, nu trecând ca ei de la starea de nedesãvârşire la aceea de sfinţenie; însã trecând de la un grad sublim de desãvârşire la un altul, fãrã comparaţie mai sublim. Vom crede fãrã dificultate cã nu existã nimic exagerat în aceasta, dacã vom cugeta cã sfinţenia Lui Dumnezeu fiind nesfârşitã în ea însãşi, nimic n—ar putea sã—i mãrgineascã împãrtãşirile înafarã; şi cã în privinţa Mariei n—a pus altã mãsurã decât aceea pe care o poate constitui capacitatea esenţial finitã a unei pure fãpturi.’
[Ca scriitor, Grou nu e la nivelul lui De Sales, însã îl depãşeşte pe Bérulle, ale cãrui defecte literare sunt destul de evidente. Toate traducerile de texte sunt ale mele.]

Aseara pe-nserate

Aseara pe-nserate


Aseara pe-nserate Fecioara Maria
In Viflaim cetate calatorind venea
Si fiind obosita in oras intra,
In Viflaimul mare nimenea n-o primea.

Atunci fecioara sfanta din oras iesi
Pe camp, intr-o poiata locasul si-l gasi
Pe paie intr vite, pe fanul ces strohoz;
Aici fecioara sfanta nascuse pe Cristos.

Fiul incepe-a plange, maica--sa-l ingana:
O, nu plange Isuse ca Tu cunosti lumea;
Ca lumea asta mare prin Tine s-a nascut
Prin Tine si prin Tatal, Dumnezeu cel sfant.

La fiecare casa se-aud colindatori;
Colinda lor frumoasa rasuna pana-n zori,
Colinda lor frumoasa rasuna pana-n zori.

BIRUINŢA LUI IISUS NU AŞTEAPTĂ MOMENTUL ĨNVIERII

BIRUINŢA LUI IISUS NU AŞTEAPTĂ MOMENTUL ĨNVIERII



Iisus este, pe Cruce, biruitor; Iisus este biruitor, a Lui este victoria. Pãrând cã ar scoborĩ ĩn moarte, El se ĩnalţã ĩn slavã. Ĩn acest chip a fost ĩnãlţat ĩn vãzul mulţimii şarpele de aramã cel tãmãduitor.
Victoria Lui Iisus nu aşteaptã fotonizarea cadavrului Sãu. El este viu din momentul ĩn care—şi dã duhul—şi este biruitor. Momentul decesului este şi cel al biruinţei. Victoria Lui este unirea definitivã şi completã, nezdruncinatã, a sufletului omenesc creat cu Tatãl—ĩn acest sens, nu existã descreşteri sau fluctuaţii de vreun fel. Teologiile romanţioase vor sã existe o prelungire a suferinţei Lui Iisus—dar ĩnţelegerea tradiţionalã a Bisericii este aceea cã la deces Iisus este deja biruitor—deja a biruit. El deja se ĩnalţã ĩmpreunã cu rãstignitul cel pocãit de care S—a miluit.
Sã nu se lase creştinul biruit de facticitatea romanţiozitãţii gnostice. Sã fie atent şi la posibilul adopţionism care subĩntinde aceste reprezentãri ale tribulaţiilor postume ale Lui Iisus. Iisus aduce viaţa şi o dã, o comunicã. Pare cã ar descinde, şi El urcã; pare sã coboare, şi este ridicat. Pare strivit, şi este slãvit. Decedând, omul creat unit ĩn chip indicibil cu Logosul sau Mintea Lui Dumnezeu intrã neapãrat ĩn slava Tatãlui, ce I—a fost promisã.
Mitologiile romanţioase ale Sâmbetei Mari sunt vane speculaţii gnostice; ‚omul Iisus’, cum zice Apostolul, este deja cu Tatãl. Este adevãrat şi cã NU SE VA ARĂTA OAMENILOR PÂNĂ CE CADAVRUL LUI NU VA FI FOST PREFĂCUT ĨN LUMINĂ. Despre Fecioara Maria, Preacuvioasa Deipara, catolicii nu cred altceva; nu este mai puţin radicalã mãrturisirea pe care o fac despre itinerariul fiinţei ĩntregi a Deiparei—fie cã pentru aceasta ea a trecut, sau nu, prin moarte. [Se poate ca ea sã fi ĩnviat, ca Fiul ei, adicã trupul ei sã fi fost preschimbat ĩn luminã; sau se poate sã fi fost ĩnãlţatã la cer, ca profeţii veterotestamentari.]
Speculaţiile romanţioase despre Sâmbãta Mare sunt fãcute—n dispreţul evident, şi tipic pentru ‚Noii teologi’, a referinţelor neotestamentare.

Şi eu şi toţi coreligionarii mei şi Papa Romei spunem cã ĩnafarã de Hristos Mântuitorul nostru nu mai existã nicio altã fiinţã aşa de ĩnãlţatã ca Preasfânta Deipara, Maica Bisericii; asta, cunoscând şi cinstind locul preaĩnãlţat al Sf. Ioan Botezãtorul, al Sf. Iosif şi al Sfinţilor Apostoli, prietenii Domnului nostru, precum şi ale dreptului Abel, ale lui Abraham, Moise şi Ilie.

ĨN PLAN MARIOLOGIC ROMA CONTINUÃ BIZANŢUL

ĨN PLAN MARIOLOGIC ROMA CONTINUÃ BIZANŢUL




Ca un anglican: papist, filioquist, imaculist şi infailibilist.
Infailibilismul nu este un recurs la magie, ci expresia ĩncrederii ĩn misiunea doctrinarã aparte a Bisericii Romei, ĩn primatul ei doctrinar.
Mai oportun ca oricând.
۞
T Xavier scrie mereu greşit Mater Ecclesia—fãrã genitiv—pentru ‚Maica Bisericii’.
۞
Instinctiv, spontan, natural relaţionat cu omiletica marianã bizantinã; stilul, cei deopotrivã.
Ca Ĩnvãţãtor marian (asta i—o proclamã Pãr. H., şi i—o recunoaşte, sau admite, şi grecul convertit).
۞
Ĩn plan marian, este evident cã Roma continuã Bizanţul, este legatara lui.
Vestul este spontan mai afin astãzi atitudinii mariologice bizantine, are aceeaşi predicã—ĩn vreme ce schismaticii se regãsesc—sub diferite pretexte şi ifose segregaţioniste—de aceeaşi parte cu protestanţii.
Mariologia Romei poate cã vine dinspre Est; sau a fost precedatã de acesta. Oricum ar fi, Roma a identificat corect teologia şi o promoveazã.
Ĩn privinţa obiecţiilor referitoare la ‚trecerea de la teologie la dogmã’, acestea ar fi la fel de valabile privitor la orice altã dogmã—şi mai ales nu venind de la nişte indivizi care ĩn orice altã privinţã sunt integrişti—toane, pornire, burzuluialã, capricii, arbitrarietate.
۞
Ĩncurajator, Cardinalul Vienei este concomitent un rahnerian, şi un marian şi theresian .
۞
Atitudinea anglicanã.
Melkitul francez; ed.. Ierarhul sirian. Şi tocmai el refuza titulaturi echivoce, pretexte de segregare.
۞
Separatism ĩndârjit.

LEPÃDÃTURILE RETICENTE

LEPÃDÃTURILE RETICENTE




O fi ceva nedogmatic şi deopotrivã nedogmatizabil ĩn anumite expresii ale evlaviei mariane preconciliare—dar ĩn atitudinea criticilor acesteia existã ceva mult mai fundamental greşit: ceva pur şi simplu inuman—omeneşte greşit.
Evlavia marianã este ceva viu, omeneşte valabil, care trebuie teologic elucidat; ĩnsã antipatia faţã de aceste fenomene este ceva mult mai fundamental greşit—o expresie a inumanitãţii. Cei care ‚exagereazã’ cu evlavia, ‚exaltaţii’, greşesc şi se ĩnşealã mult mai puţin decât o fac adversarii lor.

SECTA RETICENŢILOR FAŢÃ DE APARIIŢILE DEIPAREI

SECTA RETICENŢILOR FAŢÃ DE APARIIŢILE DEIPAREI




Ĩi am ĩn vedere pe cei care—şi manifestã ritos dispreţul şi reticenţele faţã de apariţiile Deiparei avizate de cãtre Bisericã, râtanii care strâmbã din nas şi scuipã acolo unde un Bloy, un Carrel şi alţi intelectuali de prim rang au sãrutat şi au cinstit; trupa mofluzilor ‚versaţi’. Ei sunt deasupra acestor superstiţii şi credinţe bãbeşti. [Bineĩnţeles cã şi fauna universitãţilor colcãie de asemenea mofluzi.]
Scârba pe care mi—o produc semidocţii şi ignoranţii ritoşi şi tacticoşi care se ĩmpãuneazã cu dispreţul lor faţã de apariţiile Deiparei; automulţumirea lor placidã de semidocţi. Ifosele lor de ‚iniţiaţi’ care sunt deasupra prostimii fiindcã au priceput, ştiu ei cum stau lucrurile—specimene lugubre, subhomaisiene, ca acele groteşti figuri provinciale ritoase din filmele americane—sentenţioşi şi pedanţi. Jubilaţia lor ‚complice’, de sectã de iniţiaţi. Jargonul lor artificial şi tacticos. Cvasiprotestantism izmenit şi circumspect.

MEFIAŢI—VÃ DE MEFIENŢI!

MEFIAŢI—VÃ DE MEFIENŢI!


Cei foarte sceptici faţã de apariţiile Deiparei—inclusiv cele avizate de Bisericã—sunt ĩn general mult mai puţin reticenţi faţã de apariţiile cutãrui patriarh al ateismului şi darwinismului, ale cutãrui proagandist al stângismului, sau ale vreunui biblist impostor.
Ei nu ‚cred ĩn Fatima’; ei nu ‚cred ĩn Lourdes’; dar fireşte cred ĩn revelaţiile ‚ştiinţifice’ ale cutãrui Institut de biblisticã—ĩn asta cred fãrã rezerve!
Am mai scris—o: sunt—aş fi fost—un om al partidului zis mariologic de la Vaticanul II—şi anume, al vechii mariologii, ‚preconciliare’ şi ‚exaltate’—nu al versiunii fade vehiculate actualmente chiar de cãtre unii aşa—zişi mariologi. (‚Mariolog’ era Sf. Pio ĩn chilia lui—nu papiţoii aroganţi şi ĩmbufnaţi de la catedrã!) Pot ĩnţelege cã, din diverse cauze—sociale, culturale, personale, cognitive—un creştin poate fi indiferent la ceea ce se numeşte ‚mistica marianã’; asta poate fi ĩnţeles. Detestabile sunt ifosele de iniţiaţi şi sentenţiozitatea ritoasã a acestor semidocţi ĩncoţopeniţi.

EDUCAŢIA MARIANÃ

EDUCAŢIA MARIANÃ

Ĩi sunt recunoscãtor Lui Dumnezeu cã n—a fost nevoie sã mã fi convertit de la protestantism—şi sã aduc cu mine reticenţele şi prejudecãţile unui protestant.
Sunt multe motive de a—i fi recunoscãtor Lui Dumnezeu; faptul de a fi beneficiat de o timpurie formaţie ĩn evlavia şi spiritualitatea marianã; mulţi convertiţi de la protestantism aduc cu ei reticenţa; aduc cu ei rezervele, crisparea, preconcepţiile.

aliquid sanctorum

A trãi ĩn viaţa şi ĩn mintea mea, nu ‘ĩn culturã’, ‘ĩn tradiţie’ (subordonarea, idolul, necrozarea, devitalizarea).
۞
Nãravurile, apucãturile de sãlbãticiuni ale schismaticilor.
۞
Nu ĩnţeleg cum cei care se pretind catolici pot totuşi sã conteste autoritatea şi ĩndreptãţirea Papei de a face adãugiri la Crez şi de a ţine Concilii universal valabile, fie cã—s primite sau nu. Datã fiind autoritatea Papei, aceasta fiind primitã, adaosul la Crez, etc., decurg firesc.
۞
Aroganţa schismaticilor; iluziile şi minciunile lor.
Bãdãrãnia, insolenţa, agresivitatea.
۞
Vesticilor, ei li se par la fel de inofensivi şi candizi pe cât mi se par mie calviniştii sau hinduşii.
۞
Concluziile patrologiei.
Modelul fals al ‚doctrinei secrete’, fãcute treptat publicã.
۞
Progres ca ĩn ştiinţã.
Ulterior nu ĩnseamnã inferior.
۞
Ceea ce şi—a menţinut Biserica sunt nişte linii de dezvoltare, un program, un ‚genom’, nişte linii de progres—asta este ceea ce a fost dat.
۞
‚Cazul’ Origen. Subiectiv, omeneşte, el a lucrat cât de bine a fost posibil.
Nu este o citadelã asediatã de duşmani (=eretici), ci o breaslã ĩn care, lucrându—se, se dã şi chix.
Rezultate proaste nu ĩnseamnã rea—credinţã, nici vinã, cel puţin nu ĩn sens direct—subiectiv ( sunte erori de cogniţie, de raţionament, filozofice; şi, poate, tare de caracter, etc.).
Latura subiectivã este pleava ‚afacerilor de erezie’.
۞
Tradiţia, cultura sunt date cu un scop—ca sã fie ĩn folosul omului, ĩn ajutorul sãu.
Altfel, este numai livresc, abstracţie, finitism, iluzie.
۞
Constant este un program de dezvoltare, nişte linii.
۞
Noţiunea de ‚sfânt antiprotestant’, sau antialbigens; noţiunea ĩnsãşi de ‚sfânt anti ...’. Mitologii şovine, propagandã.
۞
Funk şi Wrede.
۞
Ĩmpãrţeau pâine duhovniceascã poporului, erau preoţi, nu ĩmproşcau venin ĩn direcţia strãinilor.
۞
Inautenticitatea.
۞
C. Webb; R. Lightfoot;
۞
Creştinismul, ca religie A LUI Iisus.
Religia aşa cum o exemplifica Iisus.
۞
Faptul evident cã unii dintre aceşti ‚savanţi’ nici nu erau oameni evlavioşi, nici nu—L iubeau pe Iisus ĩn mod real şi definitor.
۞
Adrian Chivu, romanul.
۞
Ĩn nuvela lui Waldrop, 'Gentil' rãmâne netradus.
۞
Lecturile mele—s lecturi de om care citeşte foarte mult.
۞
A alimenta vs. a trata.
۞
Ceea ce savanţii iau drept o sosire—tiparele—este de fapt numai o pornire.
La tipare, simetrii, etc., nu se ajunge—ci de la ele se pleacã.
۞
--Ştii de ce n—are Moş Crãciun copii?
--Pentru cã ĩşi dã drumul pe horn.
۞
Tonul apodictic, tãios, magisterial.
Totul, de sus, aspru, colţuros.
Ton profesoral, provincial—mãrginit, ‚fãrã drept de apel’.
Nãravuri de papiţoi.
Apucãturi de sãlbatici, bruscheţe, grosolãnie.
Proastele apucãturi de vandali, de provinciali agresivi, de separatişti, de inşi din ghetto.
Teologia cu bâta—teologia din caverne.
Apucãturi de neanderthalieni. De cealaltã parte, ĩn birourile occidentale, atracţia decadentã a unor ultracivilizaţi faţã de fanatism; ĩn plus, noţiunea cã ei ĩnşişi au capitulat, şi deci invidia faţã de cei care pot fi fanatici, au vlagã pentru aşa ceva—identificarea greşitã a forţei cu sãlbãticia.
Nişte degeneraţi impresionabili, care se ştiu moi, efeminaţi, şi, ĩn secret, dibuie, cautã altceva, se simt atraşi de extrema opusã.
Febleţe de birocraţi, care nu—s cu totul mulţumiţi de propria lor turpitudine.
۞
Destul de ĩnaintat—ĩn anumite privinţe, pe câteva fronturi—inegal.
۞
Viaţa—ca pâine evanghelicã.
Spontaneitatea—când ĩnseamnã mizerie, derivã.
A treia cale (nici silnic, artificial, abstract, nici ‚spontan’ ...).
۞
Hal. Vlagã. A ceda. Mesaj. Nu fãrã complicitate ascunsã. Tendenţios.
JG, Loara, ora, vreme.
Discreţia, simplitatea, deziluzionismul, candoarea, prospeţimea, autosinceritatea ca trãsãturi ale vieţii carmelite.
A le gândi ĩn termeni umani, divinoumani, niciodatã ‚magici’.
۞
Situat, prin minte, culturã, naturã, ĩnzestrãri, ĩnclinaţie, practicã, nesaţ şi gândire ....
۞
Apostolatele specializate.
Şansã.
Plenar.
۞
McCabe, Ullathorne, Bourgoing, Hopkins.
Ĩn Preasf. Deipara, Pãr. McCabe are dreptate, simţim plenar vigoarea lucrãrii mântuitoare a Lui Hristos, amploarea şi aş zice promptitudinea acţiunii Sf. Spirit.
Viaţa catolicã a gândirii—aceastã plenitudine şi desãvârşire rotundã, robustã, maturã, stenicã.
Fulbert de Chartres.
Vasta culturã catolicã, ignoratã chiar şi de cãtre vestici—sau frunzãritã ĩn silã sau lãutãreşte.
Pãr. H.; englezul, ed.; 1 ½ l.; dominicanul filorus. 2 ½ l.. Blazare.
۞
Ĩn Preasf. Deipara, centralitatea Fiului preasfânt este tangibilã, evidentã, nu escamotatã.
۞
Cel puţin trei (şi, de fapt, incluzându—l pe grecul convertit: patru) convergem ĩn a—l considera un mare mariolog.
۞
Ĩn Deipara, opera de mântuire a Fiului apare ĩn radicalitatea ei, ĩn perspicacitatea şi inteligenţa ei, ĩn nemecanicul ei, ĩn creativitatea şi ĩn duhul ei creator.
۞
Un exemplu de deteriorare bizantinã prin ieşirea de sub tutela doctrinarã a Romei este deteriorarea mariologicã, declinul, deriva.
Nu a fost mereu aşa—deteriorarea a survenit pe parcurs, la un moment.
۞
False calitãţi. Divorţul dintre cuvânt şi percepţie.
۞
De la o dogmã la urmãtoarea: un veac, şi patru Papi (ĩn interval). [Pontificatele erau mai lungi? De la Pius al XII—lea deja avem ĩncã cinci Papi!]
۞
Casula şi stola.
۞
Viaţa, ca primarã.
۞
Ca a gusta Euharistia.
Viaţa hristicã, şi a Lui Hristos—comunicarea ei, transmiterea.
۞
Ĩn spatele teoriilor ĩn favoarea ĩmpãrtãşirii rare se ascunde un fals misticism. Pe de altã parte ,sunt foarte sensibil la pierderea dimensiunii ‚orizontale’ a actului euharistic—prânzul comun, şi comunicarea Domnului nostru cu aceastã ocazie. Aici nu mai este vorba despre a politiza, despre a fi ‚pentru’ sau ‚ĩmpotriva’ Vaticanului II—ci despre adevãr. Dimensiunea de prânz creştin este esenţialã—şi trebuie sã fie normativã, sã precumpãneascã asupra accepţiilor ‚ultramistice’ şi confuz—extraordinariste.
۞
A rata ceea ce este esenţial, definitor ĩn recitire—criteriul intern, obiectiv, nescornit, nearb. (la Fraser, de ex.).
Tocmai, cã nu este ceva maşinal, arbitrar, silnic.
Este o ocazie de A AFLA CEVA şi despre sine—de a se identifica mai corect.
۞
Teocentrismul inerent şi raţional al Missei romane.
۞
Clasicele; 3 x duh; teologie. Câteva mari cãrţi; nişte documente conciliare; câteva surse, izvoare de teologie, de filozofie—sunt cãrţile care meritã recitire.
۞
Juan, Padre Pio—ca mãrturisitori.
۞
Nuanţãrile moderne nu lucreazã ĩn sensul unor certitudini mai exacte—ci pentru denaturarea şi anularea certitudinilor.
۞
Adierea Sf. Spirit. Moderaţie. Cumpãtarea.
۞
Cãrţi folositoare. PC. A.. Ep. SS.
Pãrinţii.
Teologie.
4 x .... Cr.. [Alibi.]
Cei trei anglicani. Superior. Ca la PG.
A testa. BW. JG. 4 x .... Albume. Francezii, ed.; clasã, rang, ligã.
Studitul, Scãrarul. Esticii.
Alegerile trapiste.
۞
Rafinata, subtila teologie a prefeţelor liturgice.
۞
Cãutând ceea ce este mai subtil—nu mai grosier. Cãci dealtfel nimeni nu se poate ĩntrece pe sine ĩnsuşi ĩn subtilitate.
Fiecare sã fie atât de subtil pe cât poate şi—i e dat.
۞
Gândire. Culturã. A nu supralicita. Fruct, rod. Ceea ce este dat.
A ĩnainta, obiectiv.
Pãr. N. (dominicanul) este un adevãrat maestru, şi un adevãrat model—de discreţie, moderaţie, autenticitate.
۞
Tonul prozaic, pedestru, nepatristic al acelor articole dealtfel docte.
Ton, ĩn fond, neteologic, exterior, strãin teologiei, inautentic.
۞
A spune ceea ce este, ceea ce vãd—şi de aici a porni, de la asta a ĩncepe.
۞
Centralitatea Ĩntrupãrii.
۞
Teologie. Nutrit. Gândire. Neconcesiv, necomplice. Obiectiv. Nevoie. Nesaţ. Denutriţii.
۞
B. C. Butler, An Approach to Christianity
M. Bockmuehl, This Jesus: Martyr, Lord, Messiah
B. Pixner, With Jesus through Galilee according to the Fifth Gospel
G. H. Tavard, The Vision of the Trinity
W. J. Hill, The Three-Personed God: The Trinity as a Mystery of Salvation
F X. Durrwell, In the Redeeming Christ
Gândire. Sinteze. Barth. Schiţe. Pãr. N.. Papa (‚60, vârf).
۞
Progresismul inerent—sfinţii nu arãtau ĩnapoi, ci ĩnainte—la armonia nouã, originalã, nemaivãzutã, adusã de Hristos.
Hristos a inaugurat, nu a restaurat.
El este marele inaugurator, marele ĩnnoitor. Pe linii preexistente.
۞
Surse teologic—filozofice. Moderaţie. Şansã. Creativ. Firea. Fire, aluat, original, creativ.
۞
Nu din afarã—ci numai prin acordul, armonia prestabilitã dintre intuiţie şi ghidare, vocea inimii şi mesaj.
۞
Şansa unui proiect original& istorie vesticã/ fapt eclezial. Expresie.
۞
Eu cred cã lucrãrile Lui Dumnezeu nu poartã ĩn ele arbitrar, ci perfecţiune—şi anume, perfecţiunea Lui Dumnezeu şi a planului Sãu raţionat, vrut, gândit de El. Lucrãrile ĩi manifestã perfecţiunea. Sã nu nãruim cunoaşterea desãvârşirii Lui Dumnezeu ĩn operele Sale, ĩn numele unui iraţionalism necurat care le—ar ĩntemeia pe arbitrar şi incognoscibil.
Speculaţii pseudoistorice, conjecturi, fantezii, lãutãrisme.
۞
Stareţul cistercian Aelred.
Priceput sã guste simplitatea semnificativã, autenticã.
۞
Cistercienii englezi vechi (Aelred ,Gilbert de Hoyland, John de Ford). Artã, pricepere, nu ....
Ignoranţa. Ignorarea istoriei, a principiilor adevãrate, deschise, a logicii.
TH.
Utilitate.
Nu smintita amorţire.
Nevoie. Hal. Eşec uman. Hiat.
۞
Oamenii zilei, oamenii de succes—cei ĩn care epoca se recunoştea, ĩn care—i saluta pe exponenţii ei.
۞
Agresivitate—pentru vestici, abstractã, teoreticã, neexperimentatã; DE ACOLO, aratã inofensiv.

MARIOLOGIE EFESEANÃ

MARIOLOGIE EFESEANÃ

Deipara este termenul mai exact,mai apt,indiferent dacã Sf. Chiril era un protomonofizit sau nu. Pentru cã Deipara expliciteazã faptul cã Dumnezeu era deja prezent unit cu fiinţa umanã ĩn momentul conceperii.
Hristotokos este ambiguu—deoarece nu specificã ce relaţie are omul asumat, cu Logosul, când şi dacã şi ce fel de unire survine.
Deipara spune cã Iisus este Hristosul ĨN SENSUL SPECIFIC CÃ LOGOSUL ESTE STRÂNS UNIT CU OMUL ĨNCÃ DE LA MOMENTUL CONCEPERII ACESTUIA,DE LA BUN ĨNCEPUT—NU ULTERIOR.Iar ĩn aceastã precizare—chirilianã –stã toatã cristologia ortodoxã.
Eu nu ştiu dacã Sf. Chiril spunea ‚Deipara’, adicã Preasf. Fecioarã l—a adus pe Dumnezeu ĩn lume, având ĩn minte o noţiune monofizitã (Fecioara l—a adus pe lume pe Dumnezeu fiindcã Iisus este Dumnezeu, Iisus=Dumnezeu, teza monofizitã, sau aproximativ). Dar ca şi completare adusã cristologiei Sf. Damasus, cristologiei Romei, titlul acordat Preacuratei este excelent şi salutar—el specificã ĩn ce sens, ĩn ce fel este Iisus Hristosul. Explicã ce ĩnseamnã ‚Hristos’, care este ĩnţelesul specific creştin al Ĩntrupãrii.
Titlul alternativ, sugerând sau nu adopţionismul, sau cristologiile ‚joase’, anteniceene, este vag.