DUMINICA SF. MARIA EGIPTEANCA. RANCÉ, NECTARIE, RAHNER, VIAŢA CUV. MAICI MARIA, SERAFIM

DUMINICA SF. MARIA EGIPTEANCA. RANCÉ, NECTARIE, RAHNER, VIAŢA CUV. MAICI MARIA, SERAFIM




Mi se pare cã Rancé înãlţase o capelã sau o bisericã în cinstea Sf. Maria Egipteanca, sfântã a cãrei existenţã de penitenţã luminoasã trebuie sã îi fi spus multe acestui reformator al cistercienilor. Asceza Mariei era una în care cistercienii sã se regãseascã şi care sã îi inspire.
De ziua Sf. Maria Egipteanca, voi mai vorbi puţin despre Rancé, a cãrui viaţã e interesantã şi, într—un fel, exemplarã. Reformatorul cistercienilor a fost un convertit (de la mondenitate şi hedonism), şi un penitent de un caracter foarte tradiţional. Credea în necesitatea de a fi un egiptean sau un sinait în Franţa. La vremea respectivã, noile spiritualitãţi catolice, ca de ex. aceea iezuitã, mai acomodante, în mod cert mai netradiţionale în formã şi probabil cã şi în spirit, încã mai scandalizau, încã mai trezeau indignare (martori sau exponenţi ai acestei reacţii sunt, în ziua de azi, minoritari ca Pãr. Bunge). Iar trapismul, reforma trapistã trebuie vãzutã şi pe acest fundal, de refuz al modernizãrii. De proclamare a perenitãţii ascetismului egiptean, sinait, vechi.
Armand Jean le Bouthillier de Rancé, despre care am mai scris aici, un elenist precoce, canonic şi cleric de curte, meritã amintit la aceastã zi a Sf. Maria Egipteanca. Extrem de bogat, numit arhidiacon şi prim capelan, la 30 de ani, al ducelui de Orléans, a vizitat la 36 de ani La Trappe, cãreia i—a devenit, dupã alţi doi ani, stareţ. Rancé era un aristocrat, finul lui Richelieu, şi dusese viaţa unui preot monden; a fost pus abia la 31 de ani pe drumul cãtre convertire. Şase ani mai târziu a devenit monah.

Una din cuvântãrile despre pocãinţã ale lui Nectarie de Eghina atrage atenţia asupra unui fapt interesant: toate cele patru exemple de pocãinţã desãvârşitã provin din Evanghelia Sf. Luca. [1]

‘Viaţa Sfintei Noastre Maici Maria Egipteanca’ este o nuvelã teologicã de la sfârşitul antichitãţii, probabil mult mai veche decât în datarea şi atribuirea tradiţionalã; tonul nuvelei este unul remarcabil de ‘medieval’, cu accentele puse pe cultul Fecioarei, pe Sacramente, pe venerarea Sf. Cruci. Întâlnirea preotului cu Maria Egipteanca, în deşert, are loc chiar în decursul Postului Mare.
Existenţialitatea legãturii cuvioasei Maria cu Fecioara duce cu gândul la Sf. Serafim (cu toate cã, biografic, rusul îi e diametral opus egiptencei). Sã rãmânem cu gândul cã Preacurata i—a folosit şi Mariei Egipteanca, şi lui Serafim de la Sarov.
Fecioara intervine cu puterea ei şi în desãvârşirea treptatã a unui alt rus, Sf. Siluan; ea e aceea care îl cheamã din rãtãcirea lui, înaintea icoanei ei se ruga el la primirea harului rugãciunii. Iar Siluan este un convertit, un întors, ca şi Maria Egipteanca şi ca şi Rancé. (Rancé are în comun cu Sf. Serafim aspiraţia de a fi un egiptean antic în Europa modernã.)
Convertirea Mariei Egipteanca îi este atribuitã Fecioarei, cea care o cãlãuzeşte şi o îndrumã pe penitentã.
Nuvela atrage atenţia asupra faptului cã paroxismului viciilor nu îi urmeazã ‘mântuirea’ —ci numai începutul pocãinţei, începerea a ceva bun. Maria nu ‘se mântuie’, ci numai începe sã se pocãiascã, sã îşi transforme gândirea, sã ‘gândeascã altfel’. Povestirea nu e, de aceea, deloc romanţioasã, ci de un realism—deopotrivã psihologic şi spiritual—emoţionant. Aceastã luminoasã nuvelã hagiograficã nu e deloc un basm cu zâne, o feerie religioasã.
Maria îl salutã pe Avva Zosima cu cuvintele: ‘Binecuvântat este Dumnezeu, Care se îngrijeşte pentru mântuirea oamenilor şi sufletele lor’. Trebuie remarcat cã aceastã nuvelã despre ascezã este în primul rând o nuvelã despre har. De aceea Pãr. Townsend are dreptate scriind cã lectura biografiei Mariei Egipteanca dã nãdejde şi curaj şi vorbeşte despre terapeutica harului.
Discutând despre rolul harului în pocãinţã, Nectarie spune cã ‘harul lui Dumnezeu premerge şi urmeazã, iar voinţa îl însoţeşte la mijloc’. Adâncurile sufletului creştin, a afirmat—o Rahner în diferite feluri, sunt adâncuri de har, adâncuri necreate, adâncuri divine—în strãfundurile inimii sãlãşluieşte Sf. Spirit, adicã împãrtãşirea personalã a Lui Dumnezeu. [2]


NOTE:

[1] Sfântul Nectarie de Eghina: ‘Zece cuvântãri la Postul Mare’, Sophia 2010 (‘Despre pocãinţã’).
[2] Texte relevante sunt antologate în: Karl Rahner, ‘Gânduri despre credinţã’.