Din viaţã

Sãnãtos nu poate fi nici numai curajul luat în izolare, ‘fãrã minte’. Vrusesem sã spun cã dreptate au curajoşii; însã aş fi greşit, curajul smintit n—are dreptate. Putem pãstra formularea, numai dacã dãm o accepţie suficient de diferenţiatã ‘curajului’.
§
Apusenii nu sunt civilizaţi, ci inhibaţi.
§
Dacã Sf. Maria a trãit cam 77 de ani, cei 47 de ani de pustnicie înseamnã mai mult de jumãtate; dezmãţul a ţinut de la 12 la 29 de ani. În convertirea ei, a existat şi o statuie a Deiparei. Bolandiştii cred cã biografia sfintei a fost scrisã timpuriu, cam cu un veac şi jumãtate mai devreme decât ar cere—o atribuirea tradiţionalã.
Sofronie, un arab (ca şi alt autor din Damasc, Ioan), cãruia îi e atribuitã adesea biografia sfintei, se nãscuse la cam 140 de ani de la trecerea la Domnul a sihastrei. (Alte calcule însã ar situa data decesului ei cu mai mult de un veac mai târziu decât cea folositã de mine.)
§
Serafim—sihastru de la 34 la 56 de ani.
Îmbierea sfinţeniei. Rose avea dreptate sã fie dezgustat de o asemenea etnicizare a sfinţeniei (ca la rusul care—i provocase mânia).
§
Existã …--cunosc un pasaj formidabil scris, la Pãr. Taft, care începe aşa: ‘Aceasta este viziunea patristicã unitarã pe care dominicanul flamand …, etc.’ (în articolul de acum 22 de luni).
Pentru Pãr. Taft, dominicanul olandez (admonestat de Curie) este un mare teolog (al Sacramentelor). E drept cã despre cristologia lui kantistã nu spune o vorbã, îi încuviinţeazã exclusiv teologia Sacramentelor. (Reflectând la foarte puţinul pe care—l ştiu despre olandez, mi—am amintit un scurt interviu, din care rezulta deopotrivã cã respectivul cãlugãr a fost considerat de unii a fi un tomist, cât şi cã el, la rândul lui, recomanda studierea Sf. Atanasie sau a altui mare Pãrinte creator teologic.)
§
Oamenii detestã sã le fie demascate iluziile; asta face, adesea, Pãr. Taft, şi în asta constã iconoclasmul salutar. Iar demitizarea lui nu se pierde în relativism sau în scepticism. Ca intelectual, Pãr. Taft e mult mai puţin pedestru decât ar lãsa—o sã se creadã caracterizãrile venite dinspre unii.
Îmi place când criticii, evidenţierii negativului, îi succede pozitivitatea, afirmarea pozitivului (fie ca virtuţi ale Apusului catolic, fie ca încuviinţare a teologiei dominicanului olandez controversat).
§
Acel surâs deschis nu se cumpãrã.
§
La pg. 11, ajunge la ceea ce rãsãritenii au de învãţat de la apuseni.
§
Oriunde vedem virtutea, trebuie sã ştim dinainte cã ea nu va fi larg urmatã sau imitatã.
§
O idee despre scris.
§
Ştiinţele nu ţin de inteligenţã, ci de atitudinea ei, de ‘optimismul cognitiv’. Atitudinea ştiinţificã nu denotã numai inteligenţã, ci şi curajul acesteia.
§
Antiunionistul Marcu al Efesului nu era de acord cu noţiunea de Purgatoriu; însã nici prounionistul Gilbert nu o acceptã (ca patristicã sau tradiţionalã).
§
Harul înseamnã autocomunicarea Lui Dumnezeu.
§
Tonul negativ şi critic, dezaprobator, al altor cititori ai articolului iezuitului melkit.
§
Pãr. Taft nu e cu totul necontradictoriu; de fapt, şi el cere repudierea unui mileniu de creştinism vestic—în numele perturbãrii medievale, ale cãrei urmãri trebuie remediate. Şi el cere o întoarcere la teologia patristicã şi dacã nu excluderea, atunci în orice caz subordonarea a ‘ceea ce e medieval’. În mai multe rânduri, subînţelege cã teologia tridentinã trebuie înlocuitã.
§
Ce mi—ar lipsi de la apuseni: Rozariul, evlavia marianã, Via …, câteva imnuri, Sf. Iosif, cultul Preasfintelor Inimi.
§
Întruparea aduce o purificare completã a umanului.
§
Citind o discuţie despre substituţia penalã, mi se pare cã sintaxa de sorginte protestantã e cu totul inadecvatã; tema jertfei este una preluatã de primii autori creştini din VT. Nu e ceva adus de ei, ci constituie cadrul în care gândeau; erau precedaţi de tema teologicã a jertfei necesare. Mie mi se pare cã autorii creştini mai degrabã o ‘atenueazã’, o reformuleazã. Însã preocuparea pentru jertfã era una mozaicã, veterotestamentarã, creştinii fuseserã predeterminaţi cultural sã gândeascã astfel, sã vadã destinul uman al Lui Iisus în termeni de jertfã necesarã.
Nu creştinii au adus sintaxa aceasta a jertfei, ci au fost nevoiţi sã o preia. Era cadrul teologic al gândirii religioase semite care îi precedase. Mozaismul articula cãutarea jertfei desãvârşite, eficiente, satisfãcãtoare; în acest cadru apare creştinismul.
Duby îi citeazã pe Moltmann şi Calvin; acesta din urmã e şi singurul care sunã ceva mai bine.
§
Rancé era un monah preocupat de progresul lui de creştin, şi a cãrui atragere în disputele din jurul jansenismului s—a încercat. Ce aiurealã!
Mã intereseazã mãcar câteva dintre cãrţile scrie de el, mãcar ‘Vieţile sihaştrilor’, ‘Tratatul despre sfinţenie’ şi ‘Regula benedictinã explicatã’.
§
Schiţa biograficã folositã de Fedotov precizeazã cã Sf. Serafim trãia ‘în contact direct cu monahii primitivi din Egipt şi Siria’.
Aceeaşi biografie rezumativã e şi cam scepticã, luând ceva distanţã faţã de ‘naraţiunile naive şi posibil credule’.
§
Imagini ale desãvârşirii creştine (Siluan, Nectarie, Serafim; ca şi unii apuseni). Biblia continuatã, incontestabilul harului şi al sfinţeniei.
§
Prohor Moşnin a avut la zece ani prima viziune a Maicii Domnului. Era un cititor, şi mereu a studiat textele creştinismului şi ale monahismului rãsãritean.
De la 35 la 45 de ani a sihãstrit; Bateman spune de douã ori cã era un pahomian. ‘Rugãciune, studiu şi disciplinã’, se scrie despre sihãstria Sf. Serafim; la 45 de ani a fost deformat, gârbovit de bãtaia primitã. A treia viziune marianã a avut—o la ceva mai mult de douãzeci de ani dupã a doua; şi, conform cronologiei vieţii lui Moşnin, ele sunt viziuni de mângãiere în boalã.
De la 45 la 48 de ani, s—a rugat într—una în felul vameşului. De la 48 de ani, a încetat sã vorbeascã; la 52 de ani a revenit la mãnãstire. S—a zãvorât. În chilie avea o singurã candelã, cu o singurã icoanã. Chilia era neîncãlzitã. La 57 de ani a încetat zãvorârea.
Moşnin era un ascet foarte disciplinat.
§
Moşnin—la Rose, la Sigrist, la Gilbert; numai cã Rose e exponentul unei religii pop, şi ai lui, la fel.
§
Apartenenţa la Bisericã a asceţilor şi a misticilor nu trebuie luatã ca Trãsnea. Existã destulã supleţe. Ea mai lasã loc şi de altceva. E un element între altele, nu ocupã avanscena existenţei.
§
Aşa cum sfinţenia extraodinarã a lui Moşnin pare azi incontestabilã, la fel pãrea sã fie, acum un veac, inferioritatea lui, de unde şi scandalul canonizãrii lui, protestele.
§
Tradiţia ascezei, asceza tradiţionalã, fondul, discreţia, Charles, Juan, sihastrul Bunge; unii athoniţi.
§
De la Simeon la Serafim, asceţii continuã sã vorbeascã despre demnitatea şi ‘cãlugãria’ laicilor.
§
Ce mi—ar lipsi de la apuseni.
Serafim, Nectarie, Siluan, Sofronie, Zaharia, Mitr. Zizoulas. Rafail; Pãr. Freeman. Religiozitatea pop şi antiromanismul exprotestanţilor.
Juan, Charles, Pãr. Bunge. Asceza, mistica, sfinţenia, lecţia rãsãriteanã; ‘demodarea’.
Gillet şi Evdokimov.
§
‘Înţelegerea nouã’, modernistã, şi practicile ascezei. Ce mai rãmâne. Cum mai e cineva ascet, odatã ce îşi formuleazã în termeni moderni înţelegerea.
Sau, cu alte cuvinte, ce fel de ascet, de ‘trãitor’, mai poate fi un schillebeeckxian, ce fel de cadru sau premise îi mai creazã ascezei o astfel de înţelegere revizuitã.
§
Cei mai mulţi nu pot aprecia decât forma (care li se pare fermecãtoare sau mãcar corectã), nu şi conţinutul, fondul, adevãrul unei teologii. Succesul la un public neavizat al atâtor teologi schismatici de aici provine: ei farmecã prin formã un public incapabil sã judece fondul.
§
Nu—i înţeleg pe catolicii care refuzã întoarcerea la Trent, însã acceptã întoarcerea la … Luther.
Luther, sacul de enormitãţi şi insolenţe, nu ţine de trecut mai puţin decât Trentul, iar teologia lui nu e mai puţin depãşitã.
§
Cronologii ale vieţii sihastrului rus.
Laicii şi sfinţirea. Poarta.
§
Cãlugãrul olandez, campion al progresismului, martor al perioadei preconciliare, are nişte admiratori de naturã sã—l compromitã, sã—l discrediteze.
Mã gândesc cã situaţia lui ar putea sã fie aceeaşi cu a Pãr. Teilhard, ai cãrui propagandişti sunt discreditanţi. Sã lãsãm autorul sã vorbeascã pentru sine însuşi! E de vãzut ce va rezista.
§
Iconoclasmul literar, detestarea limbajului ales.
§
Oamenii îşi fac idei greşite.
O idee nu e un enunţ—sau nu e numai enunţul ei.
§
Aş rãspunde:--Pleşu, Crumpei, Mitu, englezul (Daniels, 61 de ani) şi iezuitul melkit (şi tradiţia bizantino—rusã). Câteva exemple de medici, eseişti, savanţi.
§
Aprecierile despre oameni şi caractere, la Chesterton. Gustul empiricului.
§
Stancu, Verne, câţiva regizori (ca la Howard).
§
Astãzi, Mama m—a întrebat despre ce sunt eseurile lui Kurp; n—am ştiut ce sã îi rãspund, am ricanat, am fost evaziv.
§
Încercând, în scris, o abordare creştinã, devin conştient de ignoranţa mea, îmi dau seama cã nu cunosc aceste lucruri despre care totuşi vrusesem sã vorbesc; îmi conştientizez veleitarismul şi sfruntarea.
§
Estetismul japonezilor este autentic, însã se însoţeşte de asprime, de stoicism, de disciplinã, de ascetism. Poate cã între timp au înlocuit acest estetism cu isteria dizgraţioasã, cu frenezia. Creativitatea teologicã, muzica, poezia, chiar felul cum se scrie teologia, cititul Bibliei pot fi dimensiuni ale unui asemenea estetism. Vechii japonezi, ca sã revin la ei, puteau fi esteţi fiindcã erau şi stoici, disciplinaţi, etc..
§
Existã un anume gen de virtuozitate, de excelenţã care nu e decât virtuozitate cam vanã, şi care rateazã umanul, se descalificã uman.
Reflecţia lui Kurp, a Pãr. Freeman, a criticului literar evreu, a Ep. Sigrist, sunt mai semnificative ca acelea ale filozofilor tehnici. Existã, la eseiştii amintiţi, o competenţã umanã, adicã spiritualã. O lipsã de artificialitate, de afectare, de pompã absurdã.
§
Nu mai existã gustul sãnãtos, tonic, al experienţei, al testãrii, al deschiderii.
§
‘Şi creaţa o am bunã’.
§
Douã nelãmuriri despre Evanghelia zilei:--ce înseamnã ‘a lãsa în ascuns’;--şi de ce era aşa de inculpantã ‘zãmislirea de la Duhul’, de vreme ce era ştiutã ca atare.
La radio, predicatorul de la Missã menţioneazã declinul postconciliar al cultului Sf. Iosif; dã ca repere ale acestui cult ‘sfârşitul Evului Mediu’ şi sc. IX.
§
Sfinţii sfinţesc istoria, îi dau contur, dimensiuni, tridimensionalitate. Ei legitimeazã istoria, o configureazã, o sfinţesc. Prin ei, de la ei, existã ceva sfânt în istorie—germenele vieţii noi.
§
La el m—au adus adevãrul şi obiectivitatea, interesul faţã de adevãr.
Adevãrul este cel care înalţã arcuri de pod, care face posibile .
§
O interpretare ‘confesionalã’, şi confesionalistã.
§
Existenţã curat intelectualã.
§
Gesturile afectate, de preoteasã, ale lui Hurezeanu.
§
Ceea ce e deliberat vag, intenţionat vag.
§
Dus de şuvoi.
§
A nu subestima fanatismul îngustimii, al mãrginirii.
§
Astion Bandrabulã.
§
Echilibru subtil.
§
Necesitate coercitivã şi exterioarã. Maximalismul ascetic al unor ruşi, al anticilor. La aceştia e vorba despre o altfel de necesitate, nu de cea externã; existã o raţiune internã în asceza lor.
Cum trebuie înţeles maximalismul ascetic care e curat.
§
Monahismul înţeles ca lãrgime şi curãţie, nu ca asprime şi silnicie.
§
Cãlugãrul dominican olandez, despre a cãrui trecere la Domnul abia ieri searã am aflat, mã inspirã prin aceea cã încurajeazã o regândire globalã, o reformulare de anvergurã.
Despre unicul interviu al sãu pe care l—am citit i—am vorbit şi lui P. (acum 37 de luni, pe la Râpa Galbenã). Nota aceea patristicã arãta competenţã, şi mi—a plãcut. De fapt, dominicanul respectiv e, biografic, un preconciliar. Are cultura şi amploarea preconciliarilor, a ‘precursorilor’. Liturgistul iezuit spune cã dominicanul european regãsise suflul patristic, inspiraţia patristicã. Cã a refundamentat patristic teologia Sacramentelor.
§
Tradiţia nu e nimic fãrã raţiune şi fãrã experienţã (deopotrivã în sensul de ‘simţire’ şi în acela de ‘frecare’). De aceea spun cã Tradiţia e numai jumãtate din identitatea cuiva. Nu e deajuns pentru a constitui o identitate completã.
§
Fumam, reflectând la pofte.
Pofta nu e în sine necuratã, n—are cum fi. Ea e o direcţie a dorinţei; iar dacã nu e iubire, nu e nici opusul ei.
§
Pãrinţii Biserici sunt vãzuţi ca martori privilegiaţi ai Tradiţiei, ca martori cu autoritate ai Tradiţiei. Şi cum s—a ajuns la aceastã desemnare? Existã o epistemologie a identificãrii aici. Existã, implicit, un mod de a cunoaşte, de a deosebi. Biserica mare constatã şi interpreteazã; ei îi revine decizia.
§
Cred cã, pentru Iisus, preoţia instituţionalã avea mediocritatea instituţiilor, cred cã o privea fãrã iluzii, empiric, sub aspectul mediocritãţii instituţiilor; o altfel de preoţie, independentã de hirotoniri, venise sã aducã El.
§
Cã e important ca adevãrul sã dãinuie, dincolo de considerente de mântuitism. Simţirea faptului cã existã un bine intrinsec în adevãr şi în profesarea lui—ceva care scapã rutinei şi blazãrii, ceva intrinsec bun.
De asta, în Rãsãrit, ‘universalismul’ sau optimismul soteriologic n—au tocit dogma. Dogma e împãrtãşire de adevãrul lui Dumnezeu, e participare la ceva înalt.
§
Latinii la un monah român experimentat, Cranmer la Pãr. Freeman ….
§
Scrima, Patapievici, Nemoianu.
§
Diferite ocazii de a experimenta Biblia, cuvântul dumnezeiesc.
§
Existã, de fapt, la Pãr. Freeman şi generalizãri, şi idealizãri, şi naivitãţi—e drept, adesea încântãtoare.
Idealizare, idilism, utopism, vorbe mari.
§
Deosebirea sau precizarea frumuseţii.
§
Condiţia epigonismului spiritual, sau aparenţa de epigonism. Ceea ce, mãcar, aratã a epigonism (dacã nu chiar şi e)—dependenţa, aservirea, aparenţa de servilism.
§
Viziuni ale Lui Iisus existã şi la Serafim, şi la Siluan.
§
Reprezentãri mistice, adecvate, nu psihologice, nu caricaturi.
§
La Siluan se vede forţa şi univocitatea opţiunii, o alegere fermã. Continuitatea.
§
Pe primul loc era rugãciunea, ea avea întâietatea, ea prima—viaţa misticã, rugãciunea, dibuirea.
§
Monahismul rãsãritean vorbeşte despre altceva decât acela apusean.
§
Eseurile Pãr. Freeman pornesc: douã de la stareţul Sofronie; unul de la Dra. O’Connor şi sudişti; unul de la Sf. Pavel; unul de la Wurmbrand; unul de la Sf. Marcu (chemarea vameşului Levi), Dostoievski şi Cranmer; unul de la Behr; unul de la Bloom; iar unul e despre moarte şi altul despre icoane.
Porneşte de la un verset biblic sau poate de la câteva rânduri ale unei cãrţi—sau de la semnificaţia unei opere; citeazã ocazional.
Sf. Pavel e citat în 3/ 10 eseuri, iar stareţul Sofronie în 4/ 10.
Hauerwas e citat o datã.
Care sunt pentru Pãr. Freeman autorii citabili. E un rang anume.
§
Ceea ce nu aratã ca ‘ambele bloguri’ nici nu meritã fãcut, e pierdere de vreme.
§
Acest Post Mare nu l—am trãit cu Iisus, nici cu scrierile Pãrinţilor.
§
Ceea ce e deschidere, afirmare, empirism, pozitivitate, raţiune şi testare.
§
A scrie ca Pãr. Freeman, însã despre marea teologie spiritualã apuseanã, preconciliarã sau a progresiştilor.
§
Existã, în formula apuseanã a catolicitãţii, un principiu de relativism, un principiu nociv, un minimalism tactic. Tot ceea ce e degradat la nivelul unei alternative e relativizat. Poate lipsi.
§
Sadoveanu, Lovinescu, Cãlinescu, Scott, Neculce, Verne. Oricâte ediţii.
§
Arta—Maiorescu, Lovinescu, Sebastian, Cãlinescu, Eliade—arta unor articole bine scrise, de limpezime şi fineţã, de argumentaţie ţintitã.
Eseuri ‘de dialecticã’, de elasticitate argumentativã, de logicã în mişcare.
§
Istoria e o ştiinţã a finitului, a interpretãrii unor fenomene finite, ‘nesaturate’.
§
Taft are un accent francez urât, forţat, artificial.
§
Reflecţie, gândire, creativitate. E vorba despre a gândi, despre gândire.
§
A contrazice, pentru a şi încuviinţa.
§
Tradiţia, sortarea obiectivã, comparativ, ceva nearb..
§
Funcţia religioasã a eticii profesionale.
§
Ca premise şi culturale, şi intelectuale. Avanscenã.
§
Nu trãiesc la nivelul înţelegerii şi al trãirii importanţei harului, nu sunt la nivelul cerutei obiectivitãţi.
§
Falsa penurie.
De teamã sã nu se bucure de prea puţin, nu ajung sã se bucure cu adevãrat de nimic.
§
Arghezi, Camil P., MS şi Creangã.
§
Rahner şi Ratzinger, Wojtyla, Balthasar, Küng.
§
Ceea ce e resimţit ca formal şi derizoriu, ca amorf, ca nesemnificativ, darul existenţei.
§
Cãlinescu avea vârsta mea în ’31, când fãcea deja gazetãrie.