Duminica Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului şi taumaturgul; Transfigurarea de pe muntele Tabor
Succesiunea duminicilor Triodului este una foarte semnificativã:--se începe cu teologia foarte înaltã şi tardivã a Patr. Nichifor şi a Sinodului antiiconoclast; se continuã cu teologul harului şi al teozei; se merge mai în profunzime, spre venerarea stindardului de biruinţã al Lui Hristos; se urmeazã cu şcoala asceticã a isihastului sinait; Triodul se încheie cu lucrarea cea mai profundã a harului, în viaţa unei persoane desfigurate de rãu, de pãcate. Într—un sens, se trece de la discursul despre lucrurile cele mai înalte şi sublime, la acela despre lucrurile cele mai prozaice şi mai profunde—spre temeliile umanului deteriorat de rãu. Întâmplarea transferurilor unor sãrbãtori în duminicile Postului a conlucrat la realizarea acestei armonioase dispuneri.
Triodul începe cu elaborãri teologice, cu nişte mari creatori de teologie, expresii ale unor faze înalt diferenţiate ale culturii teologice, cu sãrbãtorirea unor teologi—iconodulii de la cel de—al şaptelea Sinod ecumenic şi Grigore, Arhiepiscopul Tesalonicului; are în mijloc Crucea, şi continuã cu asceţii—un monah sinait şi o pocãitã a cãrei existenţã aratã pânã cât de jos consimte harul dumnezeiesc sã coboare—de fapt, cât de în profunzime descinde, cât de în adânc coboarã pentru a tãmãdui şi a reface în acord cu arhetipul divin, şi cât de folositoare sunt pocãinţa şi harul care îi corespunde. Cea mai înaltã teologie conduce, cu alte cuvinte, cãtre asprimea ascezei.
Milioane de catolici de tradiţie bizantinã (slavi, melkiţi, români) sãrbãtoresc în a doua duminicã a Triodului pe Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului—sãrbãtoare instituitã probabil cãtre mijlocul sc. XV, în deceniile ce au urmat Conciliului de la Florenţa, probabil chiar în Istanbulul ocupat de musulmani.
Catolicii vãd în Sf. Grigore mai ales un neîntrecut omilist şi mariolog, ca şi pe teologul divinizãrii. În plan teologic şi ecleziologic, isihastul athonit dezaprobase atitudinea conciliantã a Patr. Vekkos, împotriva cãruia a şi scris. Identificarea sa simbolicã cu rezistenţa curentului bizantin antilatin nu e chiar neîntemeiatã. Dealtfel, nu e singurul mare teolog rãsãritean care sã îi fi antipatizat pe apuseni.
Originea sãrbãtorii ar fi, cum am spus, Ţarigradul primilor ani ai ocupaţiei mahomedane. Savanţii vorbesc de intervalul 1445—1545. Este posibil ca prãznuirea aceasta sã fi fost decisã în vremea patriarhatului lui Scholarios, care ar putea sã fie şi autorul slujbei. S—a arãtat cã aceasta nu e decât o prelucrare a slujbei originale, scrisã de discipolul palamist Kokkinos.
În Duminica Sf. Grigore, Arhiep. Tesalonicului, în bisericile de rit latin s—au citit lecturile Transfigurãrii de pe muntele Tabor: una din Evangheliile Schimbãrii la Faţã (Luca) şi Filipeni 3 (‘Hristos, care va schimba la înfãţişare trupul smereniei noastre …’).
Se poate interpreta cã Schimbarea la Faţã este împlinirea promisiunii abia fãcute de Iisus (‘Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pânã ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împãrãţia Sa’, sau ‘împãrãţia Lui Dumnezeu, venind întru putere’).
La Matei 17, 12, Iisus spune cã pãtimirea lui Ioan a fost urmarea ignoranţei cãrturarilor, la fel cum va fi şi propria Sa moarte. Deasemeni, mai spune cã funcţia lui Ioan a fost de a ‘aşeza la loc toate’.
Numai la Luca se aratã despre ce vorbea Iisus cu cei doi prooroci (‘despre sfârşitul Lui’). Transfigurarea de pe Tabor este parte a pregãtirii Lui Iisus pentru pãtimire. Nu poate fi interpretatã ca experienţã senzorialã a dumnezeirii, ca vedere senzorialã a Lui Dumnezeu, Dumnezeu neputând fi vãzut trupeşte; aceastã întâmplare enigmaticã face, de fapt, pandant pogorârii Spiritului la botezul în Iordan al Lui Iisus.
Transfigurarea de pe muntele Tabor este unul din cele mai bine autentificate episoade ale vieţii Lui Iisus; îl descriu şi Matei (17, 1—13), şi Marcu (9, 2—9), şi Luca (9, 28—36). Exegeţii mai noi se prefac a nu vedea ce corespondent istoric ar putea sã aibã aceste relatãri sinoptice, care însã sunt remarcabil de unitare (la Matei existã strãlucirea feţei şi luminozitatea hainelor, propunerea lui Petru, norul, frica ucenicilor, porunca Lui Iisus; la Marcu avem strãlucirea de nea a hainelor, propunerea lui Petru, norul, porunca Lui Iisus; la Luca, strãlucirea îmbrãcãminţii, torpoarea Apostoilor, propunerea lui Petru, norul). Un gând bun pentru aceastã zi sunt cele de la Filipeni 3, 10—12 (‘Ca sã—L cunosc pe El şi puterea învierii Lui …’). Încã un gând bun pentru aceeaşi zi vine de la Isaia 1, 17—19—povãţuirile pentru pocãinţã, îndemnurile cele bune, cu fãgãduinţa importantã a deplinei restaurãri: ‘Învãţaţi sã faceţi binele …’.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu