Din viaţã

Fecioara Maria a fost zãmislitã în stare adamicã, aşa cum erau şi primii oameni, adicã lipsitã de urmele Pãcatului Originar, de orice sechele ale alienãrii. Dacã ea ar fi pãcãtuit în vreun fel, aceasta ar fi fost o a doua Cãdere, un al doilea Pãcat Originar, o a doua irosire de cãtre umanitate a unei şanse. Maria ar fi fost azi amintitã drept o a doua Evã. Pentru oricine alege sau considerã necesar sã fie catolic de 150 de ani încoace, a atribui pecabilitate Mariei înseamnã a contraveni net învãţãturii Bisericii.
Odatã definitã Zãmislirea Neprihãnitã, a vorbi despre pãcate ale Mariei echivaleazã cu a—i atribui repetarea catastrofei lui Adam, un al doilea pãcat originar.
Însã Biserica afirmã cã Maria nu decade din acest loc metafizic foarte înalt în care a fost zãmislitã—din curãţia originarã. Tradiţia insistã cã Maria nu numai cã nu repetã cãderea Evei—însã e chiar la antipodul Evei, ea reparã ceea ce Eva stricase.
Bineînţeles cã la baza rãmânerii ei înafara oricãrui pãcat se aflã sinergia, împreunã—lucrarea sufletului cu Dumnezeu—în acest caz, împreunã—lucrarea Mariei cu Dumnezeu.
Aşa cum, în Iisus Hristos, sufletul omenesc integral divinizat coopereazã cu Logosul, la fel Maria coopereazã cu Dumnezeu. Existã şi har, şi lucrare umanã. Adicã, existã sinergie.
Sf. Teodor Studitul scria:’—Maria este un pãmânt pe care spinul pãcatului n—a crescut deloc.’
‘Inima ta foarte curatã, lipsitã de orice patã, îl va vedea mereu pe Dumnezeu’, scrie Sf. Ioan Damaschin.
Parametrii acestei gândiri greceşti creştine duc direct cãtre teza Zãmislirii Neprihãnite:--cum ar putea fi fãrã pãcat cea care are o fire şubrezitã de urmãrile pãcatului, despãrţitã prin acestea de Dumnezeu? Cum ar putea fi înţeleasã impecabilitatea, dacã Zãmislirea Neprihãnitã nu i—a pregãtit terenul?
Atunci când Sertillanges scrie despre curãţia congenitalã a Mariei (‘nous apprenons de ta pureté congénitale le prix de la pureté acquise ‘), se înţelege cã Maria a folosit bine privilegiul ce i—a fost dat: nãscutã înafara economiei urmelor Pãcatului originar, ea nu le—a primit nici ulterior.

Nu ştiu, însã, cum gândesc impecabilitatea Mariei cei care îi contestã Zãmislirea Neprihãnitã.

Se vede cã Biserica judecã urmând liniile mari:--ea refuzã simplismul ‘mântuitismului’ care postuleazã cã înãlţarea Mariei ar fi înjosirea Lui Hristos. Mântuirea are o iconomie; în ea, rolul central îi revine Lui Iisus din Nazaret, omul complet divinizat considerat împreunã cu Logosul. Mariei îi revine şi ei un rol în aceastã iconomie. Pânã acum, Biserica a definit aspecte ale lui; şi probabil cã va mai defini şi altele în viitor.
Nu cred cã privilegiul Lui Iisus derivã din aceea cã ‘a rezistat ispitei de a crea paine din piatra’ [--spre deosebire de Maria, care n—a rezistat acestei ispite?--]. Astfel de comparaţii care sã ‘demonstreze’ ‘inferioritatea’ Mariei sunt foarte neavenite. Ceea ce Îl face unic pe Iisus a fost definit îndelung de Tradiţie; la fel, şi ceea ce o face unicã pe Maria.
Dacã vom rãsfoi mãcar Vechiul Testament, vom mai gãsi posturi de 40 de zile. Iisus este Fiul Lui Dumnezeu din alte motive decât performanţele fachirice, care nu—s aşa de rare în lumea asceţilor. Iisus nu a fost impecabil numai prin voinţa lui umanã (--de altfel, întreaga formulare despre ‘vointa proprie de a rezista pacatului’ miroase a amestec de adopţionism şi pelagianism--). În Iisus din Nazaret se aflã în operaţie douã voinţe sau ‘lucrãri’, una umanã, cealaltã divinã. Sinodul antimonotelit a stabilit acest adevãr.
Discuţiile despre faptul cã ‘nu Maria ne—a mântuit’ amintesc, prin meschinãria şi micimea lor, de unii foarte neinspiraţi teologi catolici care ţin sã—şi asigure cititorii cã rugãciunea cãtre Maria ‘nu e obligatorie’. Pãi dacã aşa se ajunge sã se discute, cu ‘obligatoriu’, etc., degeaba pierdem vremea. ‘Cei care te recunosc drept Mamã a Lui Dumnezeu sã fie binecuvântaţi, blestemaţi cei care refuzã’ (Sf. Ioan Damaschin).

Tot în cadrul acestui rãspuns, vreau sã ating în treacãt alte douã subiecte aduse în discuţie de alţii:--mai întâi, subiectul ‘asexualitãţii primare’, mai bine zis al ‘asexuãrii primare’. Nu am niciun cuvânt de spus despre aceastã asexuare originarã, vreau însã sã reamintesc intempestivilor polemişti cã Sf. Grigore de Nyssa nu era un moderat în aceste privinţe, şi cã tezele lui nu constituie învãţãtura Bisericii. Tradiţia nu e un tonomat, şi nu fiecare tezã patristicã poate fi definitã drept Tradiţie (--atunci când convine; iar dacã nu convine, rapid devine ‘pãrere personalã’ a unui Sf. Pãrinte, care oricum nu e infailibil, etc.--). Zelul de a consacra drept ‘Tradiţie’ diverse locuri patristice ar trebui sã fie strãin atât occidentalilor, cât şi rãsãritenilor (--care oricum se grãbesc, atunci când le convine, sã denunţe ‘excesul de dogmatizare’--). Eu zic cã dacã pentru unii Zãmislirea Neprihãnitã nu poate fi o dogmã, cu atât mai puţin ar trebui sã fie o dogmã … ‘asexuarea primordialã’. Dacã ‘înţeleapta neteologhisire’ e bunã când serveşte la cenzurarea vesticilor (care ‘prea dogmatizeazã’, etc.), atunci sã nu procedãm neînţelept nici cu privire la sexualitatea cuplului originar.

Procedeul de a invoca ‘ce spun Sfinti Parinti de mare anvergura’ e, intelectualmente, foarte precar; nu ar trebui folosite citate din Pãrinţi ca pe nişte decizii ale unei Curţi Constituţionale teologice. Cred cã mai mult pluralism, şi mai puţinã dorinţã de a avea ‘decizii patristice’ în cât mai multe domenii ar fi salutare.

La Rusalii a fost ‘botezatã’ cu Sf. Spirit sinaxa apostolicã şi, prin ea, Biserica incipientã. Ce are asta cu impecabilitatea? Unii din cei prezenţi la Rusalii au greşit şi dupã acest moment, etc..

‘Sufletul in fiecare om vine de la Dumnezeu ( potrivit teoriei creationiste )
In acest caz Dumnezeu a inlocuit sufletul omului Iisus ? Un om normal are trup si suflet . Trupul este dat de om , sufletul de Dumnezeu .’
Caut sã fac abstracţie de gramatica foarte cleioasã şi de stilul îngãlat, pentru a spune cã sufletul uman individual este CREAT de Dumnezeu, ceea ce e mai bine decât ‘venit de la …’, ‘dat de …’; iar în Iisus din Nazaret evident cã Dumnezeu n—a ‘înlocuit’ niciun suflet, de ce s—o fi fãcut? Aceasta ar fi o tezã apolinaristã.

Cineva întreabã:’-- Sf. Fecioara avea nevoie de curatire ? Daca da , care era pacatul ?’
Nu, n—avea nevoie.
Sau:--avea tot atâta nevoie de curãţire, câtã a avut şi Iisus de curãţirea prin botezul lui Ioan. Şi chiar nu ştiţi despre ce fel de ‘curãţire’ e vorba? Vã dezvãlui eu:--este ritualul de curãţire dupã naşteri. Credeţi cã Maria trebuia ‘purificatã’ dupã ce îl purtase pe Iisus? Nu vã daţi seama cã e o blasfemie? Pe de altã parte, mã mirã faptul cã persoana care a formulat întrebarea pare sã creadã cã ritualul din Templu pentru ‘curãţirea’ mamelor chiar putea sã ofere curãţirea de pãcate realã.
Acel ritual din Templu nu oferea, fireşte, nicio curãţire spiritualã, ci era numai prefigurare a noii curãţii, cea realã, în Hristos.
…Lipsesc lecturile, reflecţia, studiul, deprinderea limbajului. Iar cine ar studia aceste subiecte pentru a se putea certa pe ele, mai bine n—ar mai face—o.

Cum am mai spus—o, cred cã niciunul din cei care scriem pe acest forum nu suntem în mãsurã sã invocãm ‘Tradiţia’ (--ca şi cum chiar am cunoaşte—o, ca şi cum am fi reflectat o viaţã întreagã la doctrinele ei, ca şi cum chiar am fi studiat direct sursele timp de o viaţã, etc.--), ci cel mult putem indica vreun loc patristic, câte un loc teologic adecvat. Cred cã un cuvânt despre Tradiţie îl pot rosti persoane vârstnice, dupã o viaţã de experienţã, reflecţie şi studiu, oameni ca Ratzinger, Bunge, Habra, Zizioulas sau Ware; altfel, spectacolul unor inşi de 20—30 de ani oţãrându—se rãspicat: “Tradiţia spune cã …’ este dezagreabil şi jalnic.
Avem viaţa unor oameni moderni, deschidem o carte, folosim computerul, etc.; haideţi sã nu perorãm, oameni de 20—40 de ani, despre ‘Tradiţie’, ca şi cum am fi nu ştiu ce sihaştri care au înapoi o viaţã de reflecţie şi de studiu al ‘Tradiţiei’. E mai cinstit sã spunem: ‘am întâlnit pãrerea cã …’, etc.. Tradiţia nu se învaţã la cursuri scurte, nici din manuale de polemicã (nici nu ‘se învaţã’ ca sociologia; ci se asimileazã treptat, îndelung, raţional—intuitiv); nu existã ‘Tradiţie’ ‘la conservã’, de desfãcut când e nevoie. ‘Tradiţia’ nu se preia mecanic, ca un set de ponturi; nici nu e un ciomag de otânjit adversarii cu el.

Mai este ceva. Nu voi nega cã din pãcate unii veneraţi Pãrinţi s-au ocupat, în acord cu deprinderile vremii lor, de chestiuni din acestea de ‘obstetricã sacrã’, dacã pot spune aşa, întrebãri despre ‘cum s—a nãscut Maria’, etc.. Luate în detaliul fizic, ele mi se par, însã, nu numai indiscrete, ci şi repugnante, şi cred cã aici curiozitatea, oricât de sacrã s—ar crede, ar face mai bine sã—şi caute întrebuinţãri mai bune şi mai salubre. Nu—mi voi micşora cuvintele, şi voi spune cã acest fel de a face teologie (‘S-a nascut Sf.Fecioara pe cale normala asa cum se nasc toti oamenii ?’), care confundã metafizica cu obstetrica, e şi indecent, şi de un gust foarte îndoielnic. Mai multã discreţie ar ajuta. Naivitãţile obstetrice ale unor monahi de acum 1500 de ani nu cred cã lumineazã cugetul nimãnui.

În încheiere, vreau sã spun cã apreciez mult rãspunsul forumistei ‘Rita’, care sintetizeazã, cu bun simţ şi limpezime, temeiuri teologice ale privilegiului Mariei.
Ale cãrei preacurate rugãciuni sã ne ajute.