Pãr. Serghei Bulgakov şi Sinodul de la Florenţa

Pãr. Serghei Bulgakov şi Sinodul de la Florenţa






Ştiam numai douã lucruri privind simpatiile pentru apuseni ale Pãr. Bulgakov: unul era faptul cã admitea evlavia marianã occidentalã, nu o blama (şi se referã undeva la o icoanã apuseanã, ca la o experienţã religioasã vie); al doilea, poate citit la dominicanul Nichols, era acela cã spre sfârşitul anilor 1910 Serghei Bulgakov obişnuia sã insereze, în secret, numele Papei, la Liturghie. Însã acelaşi Serghei Bulgakov e cunoscut şi ca polemist antipapal, ca antipapist.
Un savant reportaj al patrologului american Peter Gilbert, conţinând o dare de seamã despre conferinţa ‘Orthodox Constructions of the West’, de la Univ. Fordham, aduce, în cuprinsul rezumatului conferinţei lui Arjakovsky (al cãrui nume îmi era cunoscut de la Ep. Sigrist), informaţia, senzaţionalã, cã Serghei Bulgakov primea ‘ecumenicitatea Sinodului de la Florenţa’ şi cã a argumentat pentru validitatea evenimentului de la Florenţa ca Sinod ecumenic, considerat de el ca al optulea; numai cã în eseul lui Gilbert nu se menţioneazã unde anume a scris Serghei Bulgakov aceste lucruri, nu se dã o bibliografie (se menţioneazã numai anul 1922, pentru întâia punere în scris de cãtre Pãr. Bulgakov a acceptãrii Sinodului de la Florenţa, şi ‘Gânduri liniştite’, un memorial scris târziu). Aceeaşi tezã, a validitãţii ecumenice a Sinodului florentin, se regãseşte, dupã Arjakovsky, şi la Clément.
Pe scurt, cf. lui Arjakovsky, atât Pãr. Serghei Bulgakov, cât şi Clément, sunt doi teologi ortodocşi care acceptã valabilitatea ecumenicã a Sinodului de la Florenţa.
Însã în mediile ortodoxe neopalamiste, Pãr. Bulgakov este, ca şi alţi autori din mediile exilului rusesc de la Paris, un ‘teolog controversat’.
Aş vrea sã vãd termenii în care atât Pãr. Bulgakov, cât şi Clément, îşi exprimau convingerea în valabilitatea Sinodului de la Florenţa. (Mi s—a întâmplat sã gãsesc rãstãlmãciri, ca, de ex., la Congar, care, din lipsã de simţ al umorului, îi atribuia lui Simeon al Tesalonicului o recunoaştere a primatului papal, acolo unde marele mistagog bizantin nu era decât sarcastic şi fãcea o profesiune în bãtaie de joc a credinţei în primatul Romei. Nici vorbã despre vreo acceptare realã, fie şi condiţionatã, a ‘pretenţiilor Romei’. Textul mistagogului bizantin existã şi în româneşte, în vechea traducere, şi se vede cã Sf. Simeon glumea, râdea de pretenţiile papale, nu le ‘admitea condiţionat’, cum pare sã fi priceput, din lipsã de simţ al umorului, probabil, bietul Congar. Sau poate cã atât e de mare zelul de a se iluziona al ecumeniştilor.)