Émile Faguet, istoricul literar

Émile Faguet, istoricul literar







Dupã Eliot, Sainte—Beuve, Taine şi ‘noii critici francezi’, Faguet e unul din primii critici pe care i—am citit cu nesaţ—cam în vremea în care—l citeam şi pe Cioculescu, şi înainte de a trece la Cãlinescu (pe Ibrãileanu, Iorga, Lovinescu, Zarifopol i—am citit la 26 de ani).
În gândirea criticã a lui Faguet, calitãţile lui Sainte—Beuve sunt cele care capãtã o aplicare mai generalã, şi cred cã Franţa a avut în el un mare istoric al literaturii naţionale; survine un fel de profesionalizare salutarã, şi de aceea întâlnim la Faguet remarci apreciative despre comediile din sc. XIII (de la Halle) şi îl vedem gãsind câte ceva favorabil de spus şi despre Bertaut şi Desportes, ‘suta de versuri frumoase’ a lui Malherbe, Lamotte—Houdar, Campistron (chiar blamându—l !), Voltaire ca poet tragic (‘tragediile, dintre care unele sunt mişcãtoare …’), Prudhomme (‘elegiac delicat şi profund şi poet filozof extrem de subtil şi precis’). Fãcând istorie literarã, Faguet pronunţã mereu judecãţi estetice—şi rãspicat, fãrã scrupule de perspectivism şi relativism; se vede cã, deşi invocã alte trei precedente, Cãlinescu un astfel de istoric literar a fost, de aceeaşi conformaţie intelectualã—şi, poate, şi de aceeaşi anvergurã.
Dinamica literaturii franceze e foarte bine explicatã în cuprinzãtoarea prefaţã a unei antologii de versuri franceze [1]. Paragraful despre Racine este formidabil. Pe de altã parte, Baudelaire e menţionat reprobator, iar Verlaine, Mallarmé, Rimbaud—ca sã nu mai vorbim de Lautréamont, sau Laforgue, Rollinat, etc.—nu sunt nici mãcar numiţi (într—o introducere în care se gãsesc cuvinte elogioase la adresa unor … Haraucourt, Le Brun, etc.). Rãmâne un paradox coexistenţa, la tânãrul Lovinescu, a gustului pentru Faguet şi a cultivãrii simbolismului (deşi nu în formele cele mai experimentale sau decadente ale acestuia).
Însã, altfel, literatura francezã apare drept ceva ce Faguet mânuia cu virtuozitate.

‘En lisant les beaux vieux livres’ mi se pare una din cãrţile cele mai frumoase ale lui Faguet, o carte ‘impresionistã’, de cozerii, ‘o suitã de conversaţii literare’, culegere de cursive analize literare, trecând în revistã pagini de la Homer, Vergiliu şi Rabelais, la Hugo, Musset şi Balzac (‘portretist desãvârşit şi romancier foarte abil’)—instructive şi pentru a vedea ce recitea cu precãdere acest vorace consumator de literaturã; eu cred cã ştia sã admire—cu toate cã, la fel ca Sainte—Beuve şi Doumic, admira mai puţine decât ne—am fi dorit.
Tonul e voit şcolãresc, domol, aproape neutru, banal şi didactic, fãrã acele percutante judecãţi nonconformiste şi racursiuri care fac altundeva interesul scrisului lui Faguet; însã aratã ce e de admirat acolo unde Faguet menţiona, alteori numai în treacãt, cã existã frumuseţi de apreciat: ei bine, iatã—l explorându—le, analizându—le, procedând la domoale şi nespectaculoase, însã instructive analize de text, şi de aceea ‘En lisant les beaux vieux livres’ constituie ‘reversul lui Faguet’, dedicat practicii şi rutinei şcolare. Cartea pare destinatã elevilor. Se oferã citate cuprinzãtoare. Poate servi drept manual şi îndrumar de analizã literarã şcolarã. Cei care cautã ceea ce e spectaculos în Faguet, vor fi nemulţumiţi.
Ca formã, sunt analize de felul acelora pe care le pretindea Gracq: urmeazã singularul unei scrieri.

Faguet scria, scânteietor, despre ‘iubirea caştilor şi a timizilor’ (în relaţie cu Pascal) şi despre iluziile tinerilor urâţi (în relaţie cu Sainte—Beuve), ‘stoicismul creştin foarte impunãtor’ al Dnei. de Sévigné.
Stilul lui, sacadat, e scãpãrãtor, scânteietor, dinamic.
Se interesa de teatru—de teatrul din toate vremurile şi al tuturor meridianelor—cu un fel de pasiune.

Nu ştiu cât mai e de citit Émile Faguet, însã posteritatea aceasta nu semnificã nimic în legãturã cu utilitatea unei opere, şi probabil cã nici chiar Sainte—Beuve, Taine, Lemaître, France şi Doumic nu au o soartã mai bunã; de mine va fi citit, mereu. Decalarea marilor critici francezi faţã de ceea ce se scria în vremea lor e aproape o regulã, şi ei au fost, în general, proşti judecãtori ai literaturii contemporane, ceea ce îi face inutilizabili când vine vorba despre literatura vremii lor, pe care uneori par sã fi fãcut eforturi ca sã n—o înţeleagã (Faguet fiind, probabil, încã mai absurd decât fusese Sainte—Beuve, şi mai drastic faţã de ceea ce, în literatura nouã, contravenea gusturilor sale clasicizante); la noi, cu Cãlinescu şi Lovinescu, acest tipar nu s—a repetat.
Ca regulã, marele critic francez este în luptã cu marea literaturã a vremii lui, exista un decalaj între literatura prezentului şi gustul marilor autoritãţi critice; lucrurile aratã altfel la Thibaudet şi unii cronicari literari interbelici, şi s—au schimbat cu ‘noii critici’, care încep sã ia act de literatura vremii lor altfel decât cu dispreţ. E vorba, de fapt, despre perimarea şi dizlocarea ‘gustului clasic’, a cãrui cultivare, de veacuri, lãsase urme adânci asupra facultãţii de a aprecia.


NOTE:


[1] ‘La poésie française. Extraits de tous les auteurs depuis les origines jusqu’à nos jours’, pg. VII—XXIV.