Canonul Sfântului Andrei Criteanul. O scurtã prezentare descriptivã

Canonul Sfântului Andrei Criteanul. O scurtã prezentare descriptivã






Poemul Sf. Andrei, foarte bogat în referinţe biblice, trece în revistã, pentru a instrui, istoria veterotestamentarã şi câteva minuni ale Lui Iisus, istoria mântuirii deopotrivã cu versantul ei negativ—ilustrarea virtuţilor şi a pãcatelor prin figuri biblice, istorie ale cãrei ipostaze fundamentale le regãseşte în existenţa fiecãrui pãcãtos. Amploarea istoriei biblice apare ca recapitulatã în fiecare.
Trimiterile biblice din cântãri urmeazã numai aproximativ ordinea faptelor din Scripturi.

În viziunea Sf. Andrei, temeiul nãdejdii noastre este Întruparea, al cãrei efect a fost ‘înnoirea firii’. Din Pãtimirea Lui Hristos, este amintitã numai coasta strãpunsã. Hristos Cel lãudat în acest poem este Hristos vindecãtorul, milostivul, şi Cel a Cãrui Întrupare a transformat firea umanã. Sugestia e cã ceea ce îl deosebeşte pe pãcãtosul din Legea Nouã de aceia ai Vechii Legi e tocmai hotarul aşezat de Hristos în istoria umanã prin Întruparea Sa. Profeţia Vechiului Testament, Ioan Botezãtorul şi Preasfânta Nãscãtoare sunt discutaţi tocmai în relaţie cu evenimentul acesta, al Întrupãrii. Ceea ce au cunoscut Profeţii a fost Întruparea; iar poemul penitenţial al Sf. Andrei Criteanul e centrat de Întrupare, ca eveniment esenţial al istoriei mânturii, şi nu de jertfa Lui Hristos. Binele adus de Întrupare e reamintit. Hristos a schimbat condiţia umanitãţii, care nu mai cunoaşte servitutea fundamentalã dinaintea Întrupãrii—cu toate cã fiecare reia tot rãul sãvârşit din primele vremuri. Leitmotivele sunt: îndurarea Lui Hristos, mijlocirea Fecioarei şi înnoirea naturii umane, adusã de Întrupare.
Cântarea I începe cu invocarea Lui Dumnezeu ca ajutãtor. Pãcãtosul e comparat cu Cain, Abel (în care caz, comparaţia e negativã: nevrednicul nu îi seamãnã lui Abel, şi n—a adus ‘nici fapte dumnezeieşti, nici jertfã curatã, nici viaţã fãrã prihanã’).
Omul e definit ca ‘lut viu’, fãcut de Ziditor. E imploratã iertarea. Se face mãrturisirea pãcatelor, atribuite ‘gândurilor cele ucigãtoare dinãuntru’. E reamintitã iubirea de oameni şi milostivirea Mântuitorului. Urmeazã doxologia. E lãudatã şi imploratã ‘Treimea mai presus de fiinţã’.
Deipara este invocatã în finalul întâiei cântãri, ‘ca o stãpânã curatã’.

Cântarea a II—a se deschide cu lauda naşterii virginale a Lui Iisus. E deplânsã pierderea ‘veşmântului celui dintâi, ţesut de Dumnezeu’. Trimiterile sunt la Cãderea din Rai, la pãcatul Protopãrinţilor, pãcãtosul se descrie drept unul dintre ‘cei din Adam’, însã nu e vorba despre pãcatul originar, ci despre greşelile individuale ale pãcãtosului. Se dezvoltã tema ‘hainei de ocarã’.
Pãcãtosul îşi plânge condiţia; sunt menţionate câteva vicii. Este aprofundatã ideea cãderii ‘de voie’. Se comparã pe sine cu drahma pierdutã, cu pãcãtoasa pocãitã, cu vameşul. Strigã dupã milostivirea Mântuitorului.
Este cinstit Dumnezeul treimic, apoi Deipara, ‘ceea ce singurã eşti prealãudatã’.

Cântarea a III—a, scurtã, laudã binele venit de la Dumnezeu, vãzut ca izvor de viaţã şi ca temei al fiinţei. Sunt recunoscute pãcatele, urmeazã referiri la nelegiuţii de pe timpul lui Noe, la Ham, la Lot, e temutã dreapta judecatã a Lui Dumnezeu, e cinstitã Treimea, apoi Deipara, ‘minune strãinã’.

Cântarea a IV—a începe cu referirea la Prooroc; sufletul e îndemnat sã fie asemeni Patriarhului celui mai însemnat (Iacov, tatãl celui doisprezece). Sunt numiţi Esau cel neghiob, care s—a înşelat; Iov, care ‘s—a îndreptat’; e invocatã Treimea, apoi Deipara. Urmeazã strigãtul emoţionant de nãdejde: ‘Dumnezeu unde voieşte, se biruieşte rânduiala firii, cã face câte voieşte.’

Cântarea a V—a cere luminarea şi învãţãtura de la Mântuitorul. Se vorbeşte despre Moise (imagine a chiliei izbãvitoare), Moise ca imagine a înţelepciunii, a ascezei, a robusteţii în sãvârşirea de lucruri mari, Aron, Fines (‘viaţã întinatã şi strãinã’); e slãvitã Treimea, ‘unime cãreia pururea ne închinãm’, e lãudatã Deipara.

Cântarea a VI—a aratã pocãinţa, în notã optimistã (‘a scos din stricãciune viaţa mea’). Pãcãtosul e biruit de greşeli, ca egiptenii de Marea Roşie. Sufletul e ca Izrael care preferã manei, patimile. În aceastã cântare, pãcãtosul e comparat cu poporul ieşit din Egipt, ‘poporul cel nerecunoscãtor, în pustie’. Coasta Lui Iisus a fost preînchipuitã de stânca lovitã de Moise. E recomandatã asemãnarea cu Iisus al lui Navi. Este imploratã Treimea. Deipara L—a nãscut pe Dumnezeu, rugãciunea ei ne poate, aşadar, câştiga mântuirea.

Cântarea a VII—a atinge o notã foarte dramaticã şi deplânge amar pãcatele. Se vorbeşte despre Cuza, Absalom, Ahitofel, Solomon, Ieroboam, Ieroboam sluga. Existã nãdejde în pocãinţã. Pãcãtosul se adreseazã Treimii, apoi Deiparei.

Cântarea a VIII—a începe cu mãreţia Lui Dumnezeu. Sunt menţionaţi Osea leprosul, ninivitenii, Ieremia, Iona, Daniel, Azaria şi tinerii. ‘Pe toţi cei din Legea Veche i—am adus ţie, suflete, drept pildã.’ Treimea e imploratã. Deiparei îi e adusã o laudã minunatã.

Cântarea a IX—a porneşte de la naşterea Lui Iisus, ‘naşterea Lui Dumnezeu înnoieşte firile’. Se pomenesc ispitirile Lui Hristos. Proorocul Ioan, ‘înaintemergãtorul harului’, sã îi fie pildã sufletului. Iisus a sfinţit nunta, iar la Cana Galileii a preînchipuit transformarea sufletului. Sunt menţionate minunile Lui Iisus. ‘Unimii dupã fiinţã’ îi e adusã închinare. Deipara e chezaşa mântuirii. Sunt cerute rugãciunile Sf. Andrei.

Nu sunt amintiţi, de ex., Saul, David, Samson, Iuda.