‘Bagaj’ şi ‘Pensiunea doamnei Pipersberg’. Proza lui H. Bonciu

‘Bagaj’ şi ‘Pensiunea doamnei Pipersberg’. Proza lui H. Bonciu






Cele douã proze ale lui H. Bonciu aparţin extraordinarului literaturii româneşti, şi aparţin semnificativului artistic; sunt nu numai intenţie, ci şi realizare. Imperfecte stilistic, ele au sunetul şi nelãmurita incantaţie ale artei. Urâtul lor stilistic—şi acela, relativ—nu poate pune în cauzã condiţia lor de cãrţi frumoase, care plac. Frumuseţea lor e, de fapt, acolo unde trebuie.

Carte de viziuni, vise şi rãtãciri prin bordeluri, proza lui Bonciu instituie una din cele mai memorabile, mai ferm incizate lumi ficţionale româneşti; aceasta e impresia mea. Cu naraţiunea lor fragmentatã, ele instituie o lume—o lume emoţionalã, afectivã. Prin aceasta, ele sunt literaturã adevãratã. Timpul nu le—a diminuat expresivitatea; cãci timpul nu diminuã decât falsurile, ceea ce e dinainte sortit diminuãrii. Impresia elegiei lui Bonciu va dãinui. Holban şi Arghezi nu s—au înşelat, recomandându—l, iar aprecierile lor nu—s un serviciu amical. Deasemeni, nu puţine sunt expresiile memorabile, formulãrile fericite şi electrice, detaşabile pe fondul unui stil imperfect. Vehemenţa autenticitãţii lui Bonciu provine din una din acele mişcãri de a zdruncina implacabila curgere a vremii, de a ieşi din timp, de a sãri cumva din fluxul distrugerii—de unde, strigãtul dupã tinereţe, frumuseţe şi bunãtate, dupã ceea ce ar trebui sã fie nepieritor, dupã ‘valoare’. Impresionantã, vehemenţa lui Bonciu nu e jucatã. În ea tresaltã vremelnic suveranã împotrivirea la fluxul distrugerii, la vãlmãşagul care macinã toate; de aceea, frumuseţea artei brute a lui Bonciu e amarã şi sfâşietoare. Ea rupe inima.
La rãstimpuri oarecare, se ridicã, în literaturã, protestul visceral împotriva ameţitoarei distrugeri universale, a vârtejului care ucide toate, a absurditãţii şi vremelniciei, a frângerii necontenite a realului; nu e numai consemnare, ci protest deschis. Mişcare pascalianã, în care conştiinţa se afirmã, paradoxal, ca ‘valoare’ şi ca ‘în zadar’—porneşte concomitent de la ambele constatãri—valoarea conştiinţei sensibile şi emoţionale a omului, şi zãdãrnicia ei, caracterul de a fi ‘în zadar’.
Revenind acum la dipticul lui Bonciu, acest poem confesiv ţinteşte descrierea succintã a unor atitudini fundamentale şi esenţiale ale protagonistului, în care sã transparã adevãrul conştiinţei lui ca denunţare amarã a absurditãţii a toate, cu strãfulgerãri de frumuseţe literarã, cu subite note de un adevãr uman complet—în implorarea imperisabilului. La Bonciu existã una din cele mai desluşite formulãri ale foamei de sacru. Sacralitatea nu e resimţitã ca alteritate, ci ca valoare, drept ceea ce cheamã şi atrage, ceea ce corespunde unor nevoi adânci din om.
În contextul general al unei literaturi care minte, proza lui Bonciu are tonul adevãrului. Viaţa protagonistului e câteodatã încãlzitã şi luminatã de frumuseţe, de bunãtate, de sexualitate, de bucurii ilicite, de stimuli fizici, de momente luminoase, de ceea ce poate schiţa o noimã a vieţii; cãci nu e vorba despre o mascã sau o pozã construitã, relatarea lui Bonciu e veridicã. Bonciu face parte şi acestor momente hedonice, de destindere, de desfãtare, nu le exclude, nu e tendenţios şi nu noteazã numai infernalul, numai lezantul. În acest sens, imaginea pe care o dã despre sfera propriei experienţe aspirã cãtre completitudine.
Emoţiile fericite sunt totuşi derizorii sau banale, relativ sãrace, o privelişte sau un trup explorat la bordel: împreunarea şi geografia constituie sursele lor. Cu atât mai mişcãtoare e probitatea cu care Bonciu le consemneazã. Emoţiile superioare, provenite din comunicarea umanã, din atingerea spiritualului, sunt evocate, însã cu un anume schematism şi convenţionalitate. Bonciu lasã impresia cã, în faţa umanitãţii interesante, mai degrabã contemplã decât interacţioneazã.
Bonciu credea cã vocaţia conştiinţei îi depãşeşte acesteia posibilitãţile, care o reduc la a constata zãdãrnicia a toate; cu alte cuvinte, conştiinţa pare chematã la mai mult decât chiar poate, motor al insatisfacţiei sale. Existã în om aspiraţii vii, pe care îi este imposibil sã le îndeplineascã. El doreşte mai mult decât poate. E trecãtor şi muritor, şi ţinteşte veşnicul şi neperisabilul. E strivit de mizeria existenţei, şi doreşte frumuseţea, pacea şi bucuria. Doreşte comunicarea, şi acceptã negoţul şi prostituţia. Bordelul este simbolul şi emblema acestei ordini existenţiale pervertite şi contradictorii, paradoxale. Se precupeţeşte ceea ce ar trebui sã fie cea mai imediatã apropiere dintre douã fiinţe; se face negoţ cu aşa ceva.
În ordinea realizãrii artistice, nu ideile lui Bonciu conteazã, ci autenticitatea de sentiment (am spus cã portretele de ‘oameni buni’ sunt false, neconvingãtoare)—adevãrul intrinsec literar al scrisului. Autorul toarnã viaţa şi experienţa, lumea totuşi rarefiatã prin care trece, în stilizãri groteşti, în ilustrãri smintite; sentimentul e adevãrat şi îi vorbeşte inimii.
Bonciu era un pictor mai bun al cruzimii decât al bunãtãţii. Evoca bine înduioşarea pe care i—a produs—o bunãtatea altora; însã nu şi aceastã bunãtate însãşi, aşa cum izbuteşte cu figurile caricaturale, cu prigonitorii sãi.

De ce ‘Bagaj’? Titlul se referã la capitalul de experienţe fundamentale ale unui ins, un ins absurd, meschin, dedublat, contradictoriu, sucit, protagonist dostoievskian. (Însã reamintesc dezinteresul şi inaptitudinea lui Bonciu pentru psihologie, pentru scrutarea perspicace. Existã remarci de ordin empiric, însã nu creaţie de personaje literare. Artistic, Bonciu nu e un demiurg, ca Dostoievski, ci un copleşit de durere, un exasperat, un jupuit. Poate fi considerat drept unul dintre acei scriitori care sunt ‘dostoievskieni’ în sensul cã seamãnã mai degrabã personajelor lui Dostoievski, decât autorului însuşi; par personaje evadate din paginile romanelor acestuia. Nu romancierului rus îi seamãnã, ci creaţiilor acestuia. Aşa erau Rozanov, Sologub. Or, Dostoievski însuşi era ceva mai mult de—atât, aşa cum romanele lui sunt altceva decât nişte jurnale sau autobiografii deghizate or confesiuni directe.)
Subtitlul vorbeşte de ‘dublã existenţã’, iar dedublarea ia forma dublului anatomic, a fiinţei purtate de rãtãcitor în sine, ‘omul mai bun din el, care îl justificã’ (pentru a relua aici expresia unui alt autor).
Ceea ce ar putea sã treacã drept puerilitate a concepţiei (recurgerea la realitãţi extreme, la limitele ultraexplicite ale experienţei umane—priveliştea cadavrelor, etc., ca şi cum numai acestea ar mai putea suscita expresii de emoţie autenticã), drept teribilism, nu e decât probitate şi sinceritate a înregistrãrii gamei emotive aşa cum o încerca Bonciu—la acest nivel, al şocantului, exista el afectiv. Numai din asemenea împrejurãri scotea el trãiri autentice. Aşa era el, şi de asta avea nevoie pentru a putea funcţiona afectiv.
Protagonist al conştiinţei reduse la cãutarea fericirii în câteva obiective imediate, în special în bucuriile nepretenţioase ale orgasmului, rãtãcitorul recurge la viziuni ale posteritãţii sale: moare strãpuns cu frigarea, ‘pe rampa de gunoaie’, de omul cu ciocul de aramã. Prin faţa cadavrului defileazã femeile cu care s—a împerechiat, recapitulare a vieţii lui sexuale, prilej de a—şi deplânge indiferenţa şi ingratitudinea (ora de la cafenea, coruperile), schije ale haosului sexual, Zitta, Laura, femeia lui Egon, tiroleza, ‘cele patru fete violate în prima tinereţe’ (berlineza, alte douã—fãrã nume, apoi cea de care şi—a ‘bãtut joc în grãdina publicã, la zece paşi de paznic, pe pajişte, câineşte’—‘nu acolo’), gemenele din Triest.
Ultimele rânduri desemneazã Bucureştiul drept cadru al naraţiunii.
Cenuşiul e una din culorile dominante.
Romanul ‘Bagaj’, recapitulare febrilã a unei experienţe, a trecut în revistã sexualitatea, bordelurile, Alpii, marea, literatura şi muzica drept jaloane semnificative ale existenţei naratorului.
Se întreabã, oare, protagonistul ‘Bagajului’ asupra cauzelor absurditãţii şi sucelii propriei lui existenţe? ‘Bagaj’ e mai mult dare de seamã, febrilã şi necruţãtoare, decât analizã. De ce a fãcut rãutãţile, ticãloşiile pe care le consemneazã şi regretã? Poate cã un rãspuns e sugerat de traumele cauzate de asprimea paternã.
Existã în paginile lui Bonciu o compasiune faţã de ‘bieţii oameni’. ‘Bagaj’ nu e deloc vreun rechizitoriu înveninat împotriva rãutãţii faţã de autor a neamului omenesc; dimpotrivã, e, adesea, deplângere a rãutãţii lui Sinidis, a faptului cã a corupt şi siluit, cã a fost neîndurat şi hain. Cartea e strãbãtutã de acest plânset prelung, de dezolarea şi remuşcarea autorului. Registrul de trãiri e deliberat unul primitiv şi elementar. Rãutatea de care se acuzã protagonistul e din aceea brutalã şi evidentã—necinste în afaceri, viol, etc.. Nu existã aici întortocheri ale cruzimii, ci brutalitate. Episoadele şocante sunt neîntrecute în violenţa lor (deflorarea Laurei de cãtre prezumtivul ei mire). Vieţile se destramã în mizerie şi disperare. Brutalitatea absurdã constituie fatalitatea acestor existenţe.
În viaţã, Bonciu nu i—a supravieţuit mult afaceristului boem din roman; a murit în ’50, la 57 de ani, cine ştie dacã mai împãcat cu sine.

Urmãtoarea scriere începe cu portretul unui ‘ins ridicol’, R. F. Sinidis, ale cãrui pleoape lãsate ‘tremurã mereu’ (‘pulberea de purpurã şi chiciura de aur, ninse de vis pe genele—mi grele’) şi care, în visãrile lui, evocã morţii, iar despre vii vorbeşte nu fãrã tandreţe.
Fizionomiile se descompun în abstractizãri expresioniste.
Dare de seamã asupra unor experienţe ale elementarului, cronicã a lacrimilor morţilor, ascultare a plânsetului celor rãposaţi, reprezentare stilizatã a nimicniciei esenţiale, trecând frecvent de la înfãţişarea cea mai fãrã iluzii a realitãţilor ocolite de pudibonzi, la şarjã şi caricatura grotescã, în apã tare, tandemul de romane ale lui Bonciu scruteazã registrul elementarului celui mai brut, şi mai ales al sexualitãţii şi durerii, ceea ce îi dã un fel de neaşteptatã clasicitate, cãci vizeazã general—umanul (iar blamatele abstracţiuni expresioniste depind tocmai de acest nivel); arta caricaturii groteşti constã tocmai din împreunarea general—umanului cu violenţa mijloacelor şi excesul stilizãrii. Caricatura rezultã din aducerea împreunã a general—umanului şi a genericului, cu violenţa şi şocantul realizãrii, ale expresiei.

N.B.: Am citit câteva ‘comentarii’ ale bloggerilor români despre tandemul romanelor lui Bonciu; aceste ‘comentarii’ duhnesc de suficienţã, filistinism, aroganţã, obtuzitate şi ifose de superioritate, recurgând la imbecile încadrãri psihiatrice, etc., şi aratã ceea ce era de aşteptat: atrocele filistinism al ‘tinerei generaţii’, grosolãnia sentimentului şi inaptitudinea emoţionalã.