Falsa penurie
F. M. Ford era pãtruns şi convins de ideea absurdã a inferioritãţii romanului englez, de lipsa a ceea ce el numea ‘tehnicã’ şi ‘realism’, de mizeria romanului englez, a cãrui inexistenţã o constata, şi îl invidia pe acela francez; Gide, dimpotrivã, deplângea penuria romanului francez şi privea cu invidie la acela englez. Astfel, aceste douã mari naţiuni, prin figurile lor literare cele mai cosmopolite, s—au invidiat mutual, spre beneficiul ambelor.
Literar, cele douã naţiuni au obişnuit sã se priveascã cu invidie (englezii—probabil dintotdeauna; englezii—din sc. XVIII, de pe vremea enciclopediştilor şi a modei lui Richardson, Sterne, Locke, Newton şi a deiştilor englezi).
Probabil cã sc. XVIII a fost cel în care francezii au început sã descopere cultura englezã.
Ford aproape cã dispreţuia ficţiunea literarã englezã, cufundând—o într—o desconsiderare absolutã şi proclamând rãspicat neantul romanului englez, şi o iubea mult mai puţin decât Chesterton, cãruia îi plãceau Scott şi Dickens; în schimb, acelaşi Ford se reabiliteazã când scrie despre Trollope, Dna. Austen şi Dna. Gaskell, Howells (v. şi pg. 78 a cãrţii lui despre James).
În criticã, Ford aparţinea ‘vârstei intransigenţilor’; aşa erau majoritatea celor care scriau despre literaturã, pe atunci: intransigenţi. Astfel de autori puteau fi groaznic de nedrepţi—cu o aparenţã de dreptate; asta, fiindcã erau aşa de intransigenţi, iar intransigenţa e impozantã.
Cãci emitenţii se dãdeau în vânt dupã asemenea judecãţi nãpraznice, care sã spulbere literaturi întregi şi sã anuleze bibliografii.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu