Romanii

Romanii







La 25—26 de ani citeam foarte mult despre romani, şi mai ales despre Pompei, parcurgeam mereu scurtele articole ale unui dicţionar de istorie anticã şi, cu toate cã nu aveam la îndemânã vol. teatrului lui Montherlant care cuprindea şi ‘Rãzboiul civil’, am citit alte douã piese ale aceluiaşi dramaturg; pe atunci, la 26 de ani, am gustat cel mai frumos text despre romani pe care l—am întâlnit vreodatã, un eseu al lui De Quincey (mãrturia interesului statornic al acestuia pentru istoria romanã; poligraful care îl citise o viaţã pe Titus Livius nu a putut sã lase neilustratã aceastã preocupare delicioasã).
Dacã vechii greci s—au impus ca şi constituind o civilizaţie, romanii înseamnã o civilizaţie plus o istorie, adicã un destin. Efortul lor cãtre material şi practic a fost rãsplãtit. Istoria greacã e una pulverizatã, istorie a grecilor şi nu a Greciei; pentru bizantini, Gibbon a izbutit un lucru însemnat, gândindu—le istoria pe calapodul aceleia romane. Farmecul istoriei bizantine n—a trecut, însã, în reprezentarea publicã, n—a dat un ‘canon de frumuseţe istoricã’, aşa ca aceea romanã.
Într—un fel, istoria romanã devine sinonimã cu istoria, cu sensul deplin al noţiunii de ‘istorie’ (ca devenire istoricã, ca amploare fenomenalã, etc.). Montherlant intuia foarte bine acest caracter complet al istoriei romane.
De aceea, istoria romanã, de care înşişi romanii erau aşa de mândri şi de conştienţi, mai e sinonimã şi cu ‘frumuseţea istoriei’—frumuseţe a faptelor, evenimentelor şi naraţiunilor. Dincolo de civilizaţia lor, poate cã cea mai impozantã izbândã a romanilor o constituie istoria lor, ca desfãşurare fenomenalã; iar De Quincey, Montherlant simţeau foarte bine acest lucru. Romanii au fãcut din istorie o creaţie. Prin comparaţie, istoriile altor naţiuni sau imperii lasã impresia de barbarie sau de nesemnificativ. Numai vechii romani dau cu adevãrat senzaţia cã istoria lor meritã povestitã—altfel decât în inepte prescurtãri de manual şi abrevieri de antologie; cã are o direcţie şi un interes intrinsec, cã altceva decât pleavã şi arbitrar.
(Aşa cum am remarcat în însemnarea despre dramaturgia istoricã a lui Montherlant, citibilã pe acest blog, scriitorul francez a întreprins o lecturã a istoriei europene—spaniolã, francezã, italianã renascentistã—în grila romanitãţii, ridicând—o la mãsura demnitãţii epopeice a istoriei vechilor romani; în acest scop, Montherlant a ales din istoria europeanã ceea ce corespundea gustului pentru istoria romanã. A fãcut şi din chiar istoria romanã substanţã a teatrului lui. A izbutit sã scrie despre spanioli, italieni şi cãlugãriţele franceze, ca despre vechii romani. Scrisul sãu frecventeazã latinitãţile, istoria popoarelor latine. Din istoria Europei latine, a ales ceea ce convenea pasiunii lui pentru istoria romanã. Şi din acest punct de vedere, se poate aprecia în ce mãsurã germanofilii Tournier şi Gracq aparţineau altui spaţiu civilizaţional; ambii au fost la unison în desconsiderarea lui Montherlant, cu toate cã Gracq nu împãrtãşea pãrerea proastã a lui Tournier despre deasemeni ‘barrèsienii’ Malraux şi Mauriac.)
Romanii au creat o istorie; de aceea, istoria romanã pare istoria însãşi, puritatea istoriei. Poate cã unii greci au fentat istoria, s—au eschivat în anistoric şi anistorism. Însã nu caut sã schiţez opoziţii facile.
Romanii au avut şi o filozofie de popor al istoriei: filozofie practicã, nespeculativã, etica. Istoria lor nu apare ca ‘purã şi vanã devenire’, ci drept cultivare a virtuţilor, umanitate şi atenţie la empiric, la existent. De aceea, impozantã fãrã îndoialã, istoria romanilor e şi emoţionantã.
Primul mare filozof de limbã latinã a fost un african, etnic un nelatin: Sf. Augustin. Din chiar vremea lui, romanii înceteazã sã mai aibã istorie politicã şi militarã (în sens calitativ, nu ca desfãşurare de evenimente). Roma creştinã se prelinge în nesemnificativul anonimatului istoric; romanii înceteazã sã mai conteze ca istorie. În general, prin marea istorie romanã se subînţelege istoria Romei pãgâne.
Grecii antici au mai mult istorici, decât o istorie; deşi Plutarh ar putea corecta aceastã impresie.
Lecturile istorice de la 26 de ani mi—au fãcut o impresie vie, prin acest eseu al lui De Quincey şi prin multele pagini ale ‘Istoriei’ naţionale a lui Hume.
De la Hume, bineînţeles cã ‘datele’ s—au spulberat—nu, însã, şi impresia literarã.

Eram foarte ignorant, laş, lipsit de virtute şi aerian. Iar pentru corectarea acestor defecte se pleacã, se porneşte din viaţã, nu din cãrţi.